Mitică și marșurile

Posted on by racoltapetru6

Chiar dacă Mitică locuiește în capitală, iar eu la capătul celălalt al țării, continuăm să fim buni prieteni și ne întâlnim adesea. Iar amintirile vizitelor îmi rămân adesea întipărite bine printre amintiri, mai ales cea pe care i-am făcut-o ultima dată. Îmi era dor să mai stăm la taclale și să rememorăm a mia oară întâmplările din anii de școală pe care i-am parcurs împreună în București, pe șos. Pantelimon. Doar că, de data asta, am fost dezamăgit din dimineața când l-am întâlnit, imediat după ce am coborât din tren și am ajuns la locuința lui de burlac înrăit. Prietenul meu tocmai se pregătea să iasă în oraș, dar ceea ce m-a uluit a fost costumația lui de transsexual, din care cu greu am reușit să-l recunosc. Avea o perucă roșcată, ochelari de soare, o rochie de un roșu aprins, pantofi cu tocuri, și era fardat din belșug. Când am realizat că în spatele acelor accesorii era el, nu am putut să nu exclam cu o voce stridentă:

– Da’ ce-i cu tine, măi băiatule? Doar nu ți-ai schimbat orientarea sexuală?!

M-a privit zâmbind jenat de postura în care l-am găsit, iar după ce mi-a strâns mâna s-a scuzat că trebuie să plece la Marșul Diversității… sau cam așa ceva.

– Probabil că ești obosit de drum, așa că tocmai bine o să te odihnești până vin eu. Am să-ți explic atunci despre ce e vorba, dar acum scuză-mă că și așa sunt în întârziere.

Cu asta m-a bătut pe umăr și a ieșit, lăsându-mă într-o nedumerire totală ce avea să-mi răpească orice chef de odihnă. L-am așteptat cu nerăbdare în fața televizorului, încercând să-l recunosc printre sutele de participanți la marșul anual împotriva discriminărilor sexuale. Nu puteam să cred că prietenul meu este homosexual, și încă unul activ în societate. Nu-mi arătase niciodată că ar avea vreo nemulțumire în această privință, ba chiar era un mic Casanova printre reprezentantele sexului frumos. Timpul se scurgea greu, dar pe la ora 11 l-am văzut intrând grăbit pe ușă. Eram pregătit să-l mitraliez cu o serie de întrebări, însă nu mi-a oferit răgazul pe care scontam. Se grăbea să-și schimbe înfățișarea și să iasă din nou în oraș. Cu mare abilitate s-a descotorosit de hainele muierești, a aruncat cât colo peruca și pantofii, s-a dus în baie și s-a demachiat, după care s-a îmbrăcat într-un costum lejer, bărbătesc. În timpul acestor operațiuni, gura îi turuia întruna și îmi dădea explicațiile pe care mi le datora:

– Știu că te întrebi ce s-a întâmplat cu mine, dar te asigur că am rămas același om pe care l-ai cunoscut până acum. Doar că îmi place să ies la manifestații, marșuri, proteste de orice fel. Până acum mă mulțumeam să scandez din tribunele unui meci de fotbal, ba chiar mai încingeam câte o bătaie între suporteri. Oricum mie nu-mi place fotbalul, dar cafteala e palpitantă. Apoi mi-am zis: ce naiba, că doar suntem în democrație și avem posibilități mai mari de distracție și exprimare. Și unde poate fi mai mare adrenalină decât pe stradă, în văzul lumii și al țării? De atunci nă distrez copios, și nu sunt singurul. Azi m-am gândit să manifestez pașnic, dar ostentativ, pentru diversitate, iar după-amiază pentru normalitate. Așa-i că m-am deghizat bine? Nu cred că o să-și dea seama cineva că am fost în ambele tabere.

– Dar bine, măi Mitică, tu de partea cui ești?, am întrebat eu ca năucu.

– Mă doare în cot de fiecare! Ți-am zis că eu vreau să mă distrez și să râd de înverșunarea fiecăruia, zise el râzând de mama focului. Tu nu vezi ce se mai ambalează câte unul, de parcă de asta ar depinde viitorul lui? Iar eu vreau să fiu pe-aproape și să le cânt în strună. Crede-mă că e haios! Ai putea să vii și tu, să ne distrăm împreună.

Cu această invitație era și el gata echipat pentru noua aventură. L-am refuzat, motivând că n-am apucat să mă odihnesc, dar mulțumit că Mitică nu s-a schimbat prea mult. Apoi am putut să dorm liniștit până la revenirea lui de pe străzi.

Cocoșul de la parter

Posted on by racoltapetru6

A crezut că dacă iese la pensie va dormi mereu pâââână pe la ora zece. Romică se sculase aproape în fiecare zi pe la cinci și jumătate. De aceea mocnea în el ura față de ceasul strident care suna tocmai când îi era somnul mai dulce și-l făcea să caute febril butonul de oprire. Acum îl pusese departe de pat, să nu-i audă ticăitul sacadat și parcă batjocoritor; doar uneori îi arunca priviri piezișe pentru a se dumiri cât e ora.

Astfel s-au scurs câteva săptămâni liniștite, când, într-o dimineață, urechile i-au fost agresate de un sunet nou și alarmant: un cântat de cocoș! Nici măcar nu era ora șase, iar cucurigu-ul se repeta puternic din minut în minut. Cum se poate așa ceva într-un bloc? Cine ar fi putut încălca regulamentul și să țină o galinacee gălăgioasă într-o comunitate de oameni civilizați? Chiar dacă, după vreun sfert de oră, cântatul cocoșului a încetat, Romică nu a mai putut să adoarmă. Dar partea cea mai proastă e că acel cântat al cocoșului s-a repetat în fiecare dimineață, exact la aceeași oră, scoțându-l din minți pe bietul om.

Trebuia să ia măsuri! Mai întâi a organizat o pândă, pentru a afla de unde vine zgomotul infernal. Încet, încet, lista suspecților s-a redus la un singur apartament, de la parter. Aici locuia Ștefan, care se mutase de curând de la țară. Era clar că el și-a adus cocoșul în locuință, mai ales că l-a văzut cumpărând o pungă mare de mălai. Având toate aceste dovezi de necontestat, l-a abordat într-o zi în fața blocului:

– Vecine, știu că ții un cocoș în apartament. Recunoaște sau chem administratorul să ți-l confiște!

– Ce tot vorbești, nea Romică?! Nu țin eu animale în casă.

– Aha! Deci mă minți în față?, se răsti Romică privindu-l intrigat de sus până jos și apoi invers. Ia să intrăm la dumneata și să vedem ce găsim, continuă el cu același ton.

– Nu intri la mine cu atitudinea asta decât dacă ai mandat, îl asigură Ștefan și se strecură pe alături către locuință.

– Ei las că te aranjez eu!, îl amenință din urmă Romică. Te crezi pe moșia ta și trezești tot blocul cu cocoșul ăla nenorocit. Aici sunt reguli, mă-nțelegi? Suntem oameni civilizați, nu țărani!

Dar Ștefan nu catacdisi să-i răspundă și el rămase bombănind. Degeaba s-a dus la administrator și s-a plâns. Acesta l-a asigurat că n-a văzut nicio orătanie în apartamentul celui acuzat. Nici vecinii nu păreau să-l înțeleagă, iar poliția i-a explicat că nu-i de competența lor. Așa că a recurs la o acțiune personală și foarte riscantă. Numai într-un fel putea dovedi că are dreptate: intrând în locuința incriminată și ieșind cu cocoșul gălăgios. Pentru asta a trebuit să pregătească terenul și să urmărească programul lui Ștefan. Astfel a observat că ușa de la balcon era deschisă seara, iar vecinul ieșea la o bere cu prietenii, până după asfințit. Era momentul când Romică ar fi putut să intre cu ușurință în apartament.

Într-adevăr, nu a fost prea greu să escaladeze balconul și, în câteva clipe, se afla în camera cea mare. Soarele nu mai lumina, iar înăuntru era cam întuneric. Noroc că, precaut de felul lui, a adus o lanternă, a cărei fascicul de lumină se strecura în toate cotloanele. Unde l-o fi pitit pe înaripat? Că doar l-a auzit și în acea dimineață. A căutat prin toate camerele, bucătărie, debara și cămară. Parcă-l înghițise pământul! Atunci i s-a aprins în cap un beculeț: dacă era înregistrare? Să-l fii înșelat cu o casetă? Se întoarse în dormitor și văzu un casetofon la capul patului. Îl luă în mână, încercând să scoată caseta. Chiar atunci se aprinse lumina și o voce puternică țipă la el:

– Poliția! Stai pe loc și nu mișca!

Inima a înghețat în el când, cu coada ochiului, a putut distinge doi polițiști și pe Ștefan, care-l priveau din pragul ușii. Degeaba a încercat el să le explice că nu căuta decât un cocoș. A fost acuzat și condamnat la doi ani de închisoare cu executare, pentru tentativă de furt calificat. Acum se trezește tot pe la șase, dar alarma e mult mai stridentă. Parcă îi e dor de cântatul cocoșului lui Ștefan…

Loghin

Posted on by racoltapetru6

Fiecare generație de copii are Baubaul ei, menit să-i sperie și chiar să-i pedepsească pe cei mici, dacă fac vreo trăsnaie. Personajul imaginar vine în ajutorul părinților care vor să-și țină neastâmpărații în frâu, pe cei ce n-au frică de vergea sau de Dumnezeu, dar se tem de ființele fantastice și îngrozitoare care sălășluiesc în întuneric sau în locuri mai puțin umblate.

În localitatea copilăriei mele, s-au găsit mai multe astfel de sperietori, născocite de cei mari. Pe lângă Nenea Șoarec, despre care ne spuneau părinții noștri că ne mușcă dacă intrăm în cămară și umblăm la borcanul cu smântână, mai erau și alții, în funcție de locul în care ne-am fi aventurat. Dar cel mai înfricoșător baubau, și valabil pe toate ulițele comunei, era Loghin.

Loghin era un om sărman, fără vârstă, cu haine ponosite și mereu închise la culoare, cu ochii negri și un chip brăzdat de riduri dese, un mers târșâit și o voce șoptită, rareori auzită. Ce-l făcea mai înspăimântător, chiar și pentru oamenii mari, era meseria lui: spălător de morți.

Toate familiile din împrejurimi îl chemau mai întâi pe el, atunci când aveau un deces în familie. Locuia într-o cămăruță întunecată, fără curent sau alte facilități, de unde venea imediat când era solicitat. Noi, cei mici, ne ascundeam pe unde apucam, dar îl pândeam, totuși, curioși. Omul intra în casă mormăind un salut și luându-și basca de pe cap. Știa deja cine-i mortul, iar treaba lui nu necesita amânare. Întotdeauna era la fel: un pahar mare de pălincă înainte și unul după. Între ele, i se punea la dispoziție un lighean, un săpun și o cârpă, cu care mergea singur în camera mortului pentru a îndeplini ritualul. Când era cazul, primea și un aparat de bărbierit. Dura cam o jumătate de oră, iar plata era mereu acceași: o sută de lei. Unii, mai avuți și mai miloși, îi dăruiau în plus niște haine de-ale răposatului și o plasă cu mâncare.

La plecare, mormăia iar ceva și ieșea discret din casa îndoliată. Copiii care reușeau să urmărească scena, aveau un subiect grozav și înfricoșător de povestit a doua zi pe ulițe. Nimeni nu-l cunoștea îndeaproape și nici rude n-avea Loghin, de parcă ar fi picat din cer. Mulți îl asemuiau cu moartea și își făceau cruce după ce treceau de el. Pentru noi era însă Baubaul cel mai de temut, și atunci când părinții ne speriau că o să vină după noi, stăteam cuminți la locurile noastre, ca nu cumva să ajungem pe mâinile lui, cum au pățit-o atâția cunoscuți.

Loghin a trăit multă vreme și a spălat mulți morți. Nimeni nu știe ce făcea cu banii, că nu se vedea să cheltuie și nici mare băutor nu era. Deși nu ne venea să credem, în cele din urmă a murit și el, dar nu se știe dacă s-a găsit cineva să-l spele. Cert este că mulți l-au regretat, întrebându-se cum vor proceda de acum înainte.

Astăzi, fiecare are sau găsește câte un ”loghin” de ocazie, din familie, prieteni, vecini sau cunoscuți. Și acum se spală și se bărbieresc la fel cei care mor acasă, dar trebuie să rămână secretă identitatea celui care o face. Firește că nimeni nu vrea să recunoască o astfel de lucrare, chiar dacă e mai sărac și acceptă o plată generoasă pentru ea. Sunt oameni căsătoriți, cu copii, cu vecini și neamuri care i-ar face de rușine, iar ei nu vor să ajungă spaima copiilor și oroarea maturilor, precum Loghin.

Pescari abstinenți

Posted on by racoltapetru6

Poate că pescarii profesioniști trăiesc altfel, dar eu am fost și sunt un amator dintre cei mai amatori, astfel încât voi vorbi doar din această perspectivă. Tot din această poziție am învățat că trebuie neapărat să ai un partener atunci când vrei să te bucuri de o astfel de ieșire. Pe lângă că va fi martor de netăgăduit la bucuriile sau ghinioanele pescărești de care vei avea parte, mai poate să-ți fie de mare ajutor la scoaterea capturii mult visate sau, Doamne ferește, la prevenirea ori anunțarea unui accident.

Partenerul meu a fost aproape întotdeauna Mitru, și ne cunoșteau toți marii pescari din județ când ne afișam pe malurile apelor din Maramureș sau din alte meleaguri apropiate. E drept că el era cel care dădea tonul: unde să mergem, a cui mașină să o folosim, cât să stăm și ce să ducem. De asemenea, trebuia să respect regula de bază: fără alcool!

Cam ciudat pentru mine, dar îi apreciam compania și eram profund recunoscător pentru boala incurabilă pe care mi-a transmis-o. Pur și simplu m-a vrăjit cu capturile frumoase, locurile pe care le propunea să le vizităm pentru a le sonda în dotările lor piscicole și chiar cu nodurile pescărești pe care le făcea cu îndemânare.

Țin minte, când am fost odată la lacurile de la Odoreu, cum am auzit vorbind alături niște pescari împătimiți, mai tineri și mai exuberanți decât noi. Ziceau aceia, în prag de seară, că nu există pescar adevărat care să meargă pe malul apei fără niscaiva tărie, iar eu m-am rușinat simțindu-mă cu musca pe căciulă.

Mitru, în schimb, zâmbea cu înțelepciune, deși se anunța o noapte rece, iar alcoolul părea modul cel mai firesc de a combate acest neajuns. Mă gândeam ce vitregiți suntem noi, din moment ce nu ne-am gândit să ne aducem măcar o jumătate de pălincă, în timp ce vecinii de baltă se distrau de minune cu băutură, slănină friptă pe jăratic, după care săreau chiar și în apă să înoate.

A doua zi dimineață eram plini de frig și, din cauza tremuratului, cu greu am reușit să băgăm cheia în contactul mașinii. Dar mai mult sufereau vecinii care băuseră aseară, iar acum se rugau în gura mare astrului ceresc: „Răsai, Soare, răsai, dacă vrei să ne mai ai!”

Mitru zâmbea iar cu un înțeles pe care l-am tradus după cum m-a dus mintea. Noi am dovedit că există și pescari care nu beau alcool pe malul apei. E drept că nu mai erau mulți de acest fel.

Boală grea

Posted on by racoltapetru6

Avea doctorița Popescu o sete de povești și bârfe, de te ținea mai bine de o oră la consultație, chiar dacă nu aveai nicio boală, în afara lenei de a merge la lucru. Nu era cazul meu și de aceea n-o căutam nici când aveam febră mare, ci mai bine mergeam la servici și încercam să mă achit de sarcini, în ciuda colegilor care mă apostrofau. De data asta, însă, eram hotărât să-i cer trei zile de foaie de boală.

– Da’ spune-mi de ce suferi, ca să știu ce să trec pe certificat, mă îndemnă Popeasca când a văzut că n-am febră și nici nu tușesc.

– Doamnă doctor, nu știu ce am, da’ nu mai pot mânca, nu pot lucra, și gândul îmi stă numai la Someș.

– Cum adică?!

– M-am îmbolnăvit ieri, pe malul râului, și numai acolo voi putea să mă vindec.

– Dar ce-ai pățit, băiete?

– Eram la pescuit, de dimineață, și nu prinsesem absolut nimic, nici eu, dar nici prietenul meu, Mitru. Tocmai când ne pregăteam să strângem bețele, văd că lanseta zvâcnește puternic și e trasă în apă. Sar repede de la locul meu și o prind cu emoție, după care încep să rulez firul. La capătul celălalt era ceva mare și inima îmi bătea să-mi sară din piept. După câteva minute de luptă, văd un o gură imensă ce se ridică la suprafață și mi-am dat seama că-i un crap de cel puțin zece kile. Toți pescarii din jurul meu – și erau vreo duzină – urmăreau cu atenție lupta dintre mine și monstru, dar niciunul nu s-a gândit să vină cu minciogul. Pentru că eu omisesem să-l scot din portbagaj, iar la o asemenea captură era obligatorie o astfel de sculă. Am adus grăsanul până la mal și îl priveam hipnotizat cum se scălda în apă mică. Nu știam ce să fac: dacă-l forțam, riscam să rup ața sau acul, iar dacă-l lăsam prea mult în acel loc, putea să se zbată și să se elibereze, lucru care s-a și întâmplat. Cu un salt și o întoarcere de 180°, peștele meu s-a eliberat din prinsoare și și-a luat rămas bun, dând din coadă și scufundându-se în adâncuri. Eu, ca să nu plâng de necaz, am început să râd isteric, în timp ce oamenii din jur își făceau cruce, crezând că am înnebunit. Chiar și Mitru s-a apropiat de mine și m-a privit îngrijorat. Într-un târziu, tot el a cules și bețele mele, pentru că eu stăteam fără vlagă și cu privirea pironită înspre locul unde mi-a dispărut captura. De atunci nu mai am stare, musai să mă întorc și să-l prind din nou. E al meu și numai al meu! Trebuie să mă ajutați cu trei zile libere.

Popeasca a izbucnit în râs și apoi a început să-mi povestească cum a ratat și ea niște capturi de toată frumusețea. Firește că, în cele din urmă, mi-a dat foaie de boală, dar a trebuit să-i promit că vin să-i arăt ce-am prins. În cele trei zile am înnoptat cu Mitru pe malul Someșului, tot în acel loc în care pățisem tragedia, dar în afară de plevușcă n-am prins nimic. Când ne-am întors în oraș, arătam ca o stafie anemică și multe nopți am fost încă bântuit de fantoma peștelui scăpat.

Trifoi

Posted on by racoltapetru6

Îl vedeai în fiecare zi cum se plimba pierdut pe malul șanțului din fața casei sale sărăcăcioase. Era bătrân și surd, iar cei care țineau să-i dea binețe trebuiau să strige. Atunci tresărea, privirea i se ridica din adâncurile rigolei și zâmbea discret celui care-l salutase. Doar preț de o clipă, fiindcă imediat după aceea își continua căutarea meticuloasă, sprijinindu-se de bastonul cioplit în casă, chiar de el. Uneori se apleca cu greu și culegea ceva dintre ierburile necosite de multă vreme. Privea atent la frunzulițele mărunte, numărând în șoaptă și dând apoi din cap, dezamăgit. Foarte rar îl surprindeai exultând de fericire pentru ce găsise și apoi mergând vesel și în pas mai vioi spre poarta curții sale. Parcă ținea în căușul palmei o comoară neprețuită, pe care o admira și o arăta tuturor celor pe care-i întâlnea în cale sau îl vizitau acasă. Era un trifoi cu patru foi.

Berti era un pensionar bolnăvicios și liniștit. Pasiunea lui de-o viață a fost să stea în fața porții și să vadă cum trece lumea, să răspundă la saluturi și la scurtele întrebări de politețe. Făcea asta în fiecare zi, imediat după ce venea de la serviciu și lua masa, până seara când se întuneca. Rareori îl vedeai dând cu mătura prin curte sau aruncând câteva boabe găinilor. S-a pensionat devreme, din cauza unei boli profesionale la plămâni, și de atunci hobby-ul lui s-a transformat în căutarea trifoiului cu patru foi. Zi de zi, ore în șir, cu o răbdare admirată de vecini și cunoscuți, el patrula zeci de metri de-a lungul șanțului. Se întâmpla să treacă o săptămână, fără să găsească vreun exemplar, și atunci era trist. Alteori găsea câte unul în câteva zile la rând, iar chipul îi radia încontinuu de fericire. Avea el un caiet în care păstra sute de astfel de trofee și pe care-l scotea în zilele ploioase pentru a mângâia cu privirea fiecare frunzuliță presată și uscată. Firește că le arăta cu o mare mândrie și celor care-i treceau pragul.

Odată cu venirea toamnei, căutările lui Berti deveneau mai febrile, simțind că nu mai are mult timp pentru o astfel de plăcere. Îmi amintesc că în acea zi l-am văzut peste măsură de fericit. A avut norocul să găsească două fire cu trifoi cu patru foi în același loc și venea acasă zâmbind cu gura până la urechi. Mi le-a arătat și mie, cu grijă să nu le sufle cumva vântul, iar eu l-am felicitat pronosticându-i norocul ce-l așteaptă și pe care se baza. Apoi a intrat în casă pentru a împărtăși marea bucurie nevestei și fiicei sale.

Către seară am auzit sirena Salvării care s-a oprit la poarta sa. S-a aflat imediat că Berti făcuse un stop cardiac, iar resuscitarea nu a avut succes. Omul murise fericit, ținând în mână cea mai prețioasă captură de care a avut parte.

Picătura

Posted on by racoltapetru6

S-a născut dintr-un nor mare și răcorit de vânturi nervoase. A căzut pe pământ într-o după-amiază de vară, alături de alte milioane și milioane de surate. Erau vesele și jucăușe când s-au lovit de sol, adunându-se una lângă alta, generând firicele de apă ce șerpuiau vioi la vale. Din bucuria întâlnirii se nășteau bulbuci mari, iar ele râdeau ghiduș atunci când se spărgeau cu zgomot lin, lăsând loc altora. Pe când mama lor s-a îndepărtat de pe cer, picăturile și-au găsit un vad mai mare și au uitat-o. Era timpul să se cunoască între ele, să se joace coborând spre adâncuri sau ridicându-se la suprafață, curioase de ceea ce văd și fericite că trăiesc.

Picătura aceasta era un izvor nesecat de neastâmpăr și întrebări. Doar răspunsurile întârziau să apară, toate noile ei cunoștințe fiind cam deodată cu ea. Ici și colo se auzea că vor ajunge într-o mare de apă și acolo vor afla adevărul despre viață și rostul lor pe pământ. Depindea de fiecare dintre ele, dacă vor să trăiască într-o comunitate mai mare sau mai mică. În primul caz, trebuia doar să se țină cât mai aproape de mijlocul râului, iar în cel de-al doilea, să o ia pe margini și să se scurgă pe unul din brațele care se iveau.

După câteva răsărituri de soare, au ajuns la marea de apă liniștită și au simțit cum le cuprinde o căldură plăcută. Ce liniște și frumusețe era aici! Iar picăturile erau multe-multe și de toate vârstele. Stingheră la început, tânăra picătură a căutat să se atașeze de noile cunoștințe, mai ales de cele mai în vârstă, cu experiență. Voia să știe totul, dar în special ce este viața, de unde vine și dacă este eternă. A găsit, în cele din urmă, o picătură în vârstă și plină de impuritățile timpului ce s-a scurs.

Bătrâna nu era prea vorbăreață, dar insistențele tinerei au înmuiat-o și a răspuns curiozităților ei. Viața se naște din furtună și se sfârșește sub soare, zicea ea. De aceea e bine să eviți malurile și valurile care te duc acolo. Căci dacă nu te retragi la timp, căldura astrului te omoară într-o clipă. Cel mai sigur loc e în mijlocul celorlalte picături, fiindcă numai prin unitate pot învinge timpul și orice obstacol ce le stă în cale. Desigur că, până la urmă vor muri, și alte picături le vor lua locul. Se spune că există viață după moarte, unii zicându-i re-lichefiere, dar nimeni nu a reușit s-o dovedească.

Tânăra picătură ascultă atentă și se întristă. Nu voia să moară, fiindcă viața era atât de frumoasă, lumea din jur era atât de minunată! Astfel că-și puse în gând să fie foarte atentă, pentru a trăi o veșnicie. Zi de zi se juca printre celelalte surate, coborând printre alge, mângâind solzii peștilor sau cochetând cu razele soarelui. Vântul se înfuria uneori și o purta pe creste de valuri până la mal, dar ea se retrăgea înapoi sprintenă și grijulie. Așa au trecut mulți ani, iar timpul n-a iertat-o nici pe ea. Nu mai era limpede precum cristalul, ci îmbâcsită cu particule minuscule de praf, care îi încetineau mișcările.

Într-o zi, ce se anunța însorită, a fost suficient o pală de vânt înșelător, care a aruncat-o pe pietrele de la mal. De data asta, n-a mai reușit să se întoarcă alături de surate și s-a evaporat în câteva clipe, lăsând în locul ei mici firicele pământești. Sufletul ei s-a înălțat spre cerul senin, adunându-se cu milioane și milioane de suflete și formând un abur călduț. Apoi a venit un vânt răcoros și le-a transformat în alte picături, pure și inocente, pornite într-o nouă aventură a vieții.

La pețit

Posted on by racoltapetru6

Tare mândru era tata de motocicleta cea nouă și de-abia a așteptat să-mi iau carnetul de conducere. Voia să-l duc la plimbare, în vizită la un văr îndepărtat pe care nu-l mai văzuse de ani buni. Știa că locuiește în Vama, jud. Satu Mare, chiar pe drumul ce ducea spre vestita stațiune Valea Măriei. Era o dimineață de duminică atunci când ne-am urcat pe CZ-ul roșu, sclipind sub primele raze de soare. Eu la ghidon, iar tata în ataș, că-i era frică să mergem pe două roți. Poate tot de frică mi-a atras atenția să mân mai încet, ori pentru că ținea să vadă și, mai ales, să fie văzut de cât mai mulți cunoscuți.

Am găsit cu greu casa lui Feraru, care era chiar fierar, potcovind caii din localitate, confecționând obiecte metalice și ascuțind cuțite sau alte scule tăioase. După ce s-au îmbrățișat, cei doi bărbați au făcut prezentările necesare. Vărul lui tata avea o nevastă casnică – grăsuță, micuță și zâmbitoare – și două fete, de 17 și 30 de ani. Prima era frumoasă ca o floare de primăvară și o chema Carmen, iar cea de-a doua se numea Garofița și arăta cu mult mai bătrână decât cele trei decenii recunoscute, poate din cauza dinților lipsă sau a privirii încrucișate cu care privea în timp ce zâmbea cu gura până la urechi.

Erau o familie săracă, dar ne-au primit cu brațele deschise și cu masa întinsă, cu ce aveau ei mai bun: o pălincă adusă imediat de la vecinul de vizavi; o slănină cu ceapă și brânză cerută de la vecinul din fața casei; apoi o ciorbă de fasole cu ciolan, iar la final cu o plăcintă cu cartofi udată cu un vin primit atunci de la vecinul din spatele casei. În timp ce mâncam și povesteam, o priveam adesea pe Carmen, care-și apleca privirea rușinată parcă, vreme în care sora ei mare mă tot îndemna să mănânc din ce-mi punea în față. Gazdele mă întrebau multe lucruri, la care eu răspundeam automat și lapidar, în timp ce tata le mai înflorea. Că am loc de muncă bun, sunt băiat cuminte și caut o fată pe măsură.

Feraru zâmbea și mă bătea pe umăr, asigurându-mă că am venit unde trebuia, după care-mi făcea cu ochiul. Eu mă uitam din nou la Carmen și ea zâmbea la fel de timid ca pâna acum. După masă, tata și prietenul lui au propus să mergem, dară, și la Valea Măriei, pentru a ne cinsti cu câte o bere și a vedea stațiunea de aproape. Nu încăpeam decât trei într-o tură, așa că am făcut încă un drum, pentru Carmen și mama ei. Garofița a rămas acasă, pentru a spăla vasele, după cum s-a lăudat privind cruciș și lăsând să i se vadă doi colți de dinte.

Între timp, cei doi bărbați au rezervat o masă pe care au umplut-o cu halbe de bere, mici și cafea. Se înțelegeau bine și, din când în când, simțeam că eu eram subiectul discuției lor aprinse. Am fost convins de asta când Feraru mi-a spus pe șleau că i-ar plăcea să-i fiu ginere. Bucuria mi-a fost atât de mare încât am plătit eu toată consumația, chiar și cele câteva pahare sparte de „socru” din lipsa tot mai accentuată a echilibrului. Dar când o vedeam pe Carmen, nici un sacrificiu nu mi se părea prea mare, iar prima impresie conta foarte mult. Învingând timiditatea, am reușit să dialogăm și să aflăm mai multe unul despre altul. Eu aveam 19 ani și eram în primul an de muncă, ea mai avea un an de școală și visa la un prinț pe cal alb. „Sau pe o motocicletă roșie”, m-am gândit eu, încurajat de gazdele noastre.

A sosit și timpul să ne despărțim, după ce i-am readus acasă pe toți. Feraru m-a strâns la piept și m-a pus să-i promit că voi veni la pețit cât de curând, că doar are „o fată ca o floare, nu degeaba o cheamă așa!”. Căutând febril privirile lui Carmen, n-am fost prea atent la alte amănunte, cum ar fi încercarea Garofiței de a mă țuca, încurajată de maică-sa. Am plecat oftând după compania fetei îndrăgite, care se retrăsese în casă, probabil de sfială sau regret. Pe drum, îmi făceam tot felul de iluzii și plănuiam deja noua vizită în Vama, chiar fără să fiu însoțit de tata sau altcineva.Visele s-au spulberat după ce am oprit motorul în fața casei noastre. Zice tata:

– Să știi că n-a fost deloc frumos că te-ai ferit de țucătura Garofiței! Ce fel de pețitor e ăla care nu-și sărută cu drag viitoarea nevastă?!

– Ce tot spui acolo, tată?! Dar nu de Carmen era vorba???

– Carmen?!! Fii serios, băiete! Aia încă-i la școală și, în plus, are deja un pețitor cu mașină străină, nu cu o biată motocicletă!

S-a prăbușit ceru’ peste mine! Cât de prost am picat și ce rușine îmi era! Firește că nu am mai vizitat familia Feraru, chiar dacă am trecut de multe ori pe lângă casa lor.

Inversiunea

Posted on by racoltapetru6

– PUNCT CONTROL 7, aici NOVA 3, cer impuls pentru intrarea în Gaura de Vierme cu datele 00733C. Recepție…

– NOVA 3, aici PUNCT CONTROL 7, transmitem impuls pentru intrarea în Gaura de Vierme cu datele 00733C, în 10 secunde.

-… PUNCT CONTROL 7, aici NOVA 3, nu am primit impulsul cerut. Repet: nu am primit impulsul cerut. Ce s-a întâmplat? Recepție…

– Căpitane, din datele radarului reiese că PUNCT CONTROL 7 a dispărut!

– Fir-ar să fie! Am mai pierdut o echipă cu tot cu stație. Și i-am avertizat de atâtea ori să nu mai pună politicieni în funcții de decizie. Au făcut iar o Inversiune și au direcționat impulsul către ei. Acum sunt pierduți în Univers, fără vreo șansă de salvare. Păcat de aparatura de ultimă generație!

Duet întrerupt

Posted on by racoltapetru6

De la Ploiești, am rămas doar noi doi în compartiment. Stăteam față în față lângă geamul întredeschis și priveam pierduți la imaginile care se derulau cu repeziciune. Din când în când și parcă la comandă, privirile ni se întâlneau pentru o secundă, iar atunci ne scuzam printr-un surâs sfios. O mai sondasem eu când eram înconjurați de călători gălăgioși, dar acum eram atât de aproape și atât de singuri, încât fiecare imagine purta o amprentă puternică, copleșitoare. Avea ochii mari și adânci, iar chipul îi era luminos ca un astru blând. Părul îi cădea liber pe ambii umeri, gingași și bucuroși să-i fie sprijin, iar mâinile mici și gingașe fremătau pe masa pliantă care ne despărțea.

Cuvintele s-au insinuat cu timiditate, la început banale și fără miez, dar apoi tot mai concrete și esențiale. O chema Natalia și provenea din mijlocul Moldovei, iar asta explica frumusețea-i nativă. Venea pentru prima dată în Capitală, ca profesoară de muzică, și îmi arătă vioara care era așezată printre bagaje. I-am spus că la mine era tocmai pe dos, fiind în ultimul an de școală. Iar la vioară nu mă pricepeam deloc, deși mi-ar fi plăcut să mă înscriu în clasa ei. A zâmbit cu tot chipul, dezvăluindu-mi alte laturi ale frumuseții sale și dându-mi curaj în a le explora.

Trenul gonea prea repede și se apropia tot mai mult de Gara de Nord. Iar eu simțeam că mai avem atâtea să ne spunem, că ne-am întâlnit cu un scop anume, dar eram în criză de timp și gândurile nu mai prindeau contur. Cea mai importantă întrebare nu voia să se lase rostită, ca o notă dintr-o compoziție muzicală ce nu iese și riscă să strice toată melodia. Garnitura a intrat pe peron și s-a oprit ca o sentință. Ne-am ridicat timizi în picioare, ea sortându-și geamantanele, iar eu privind-o tâmp, fără grai. Se vedea clar că zăbovește înadins și aștepta să-i spun ceva important, însă gura parcă-mi era plumbuită. Când a ieșit pe ușa compartimentului, nu am reușit decât să-i zâmbesc amar. La fel de amar ca surâsul ei de despărțire.
.
Mi-am revenit doar după ce a dispărut în mulțime, și nu mi-am iertat-o, pedepsindu-mă, pedepsindu-mă gălăgios prin invective dure, în timp ce lumea se uita la mine ca la un descreierat. Cum de nu am reușit să-i dau întâlnire acelei ființe minunate, cu care m-am înțeles atât de bine și care sunt sigur că nu m-ar fi refuzat?! Oare mi-am făcut iluzia că o voi întâni întâmplător prin Bucureștiul atât de mare?
.
Au trecut câteva luni, în care întorceam capul după orice siluetă care-i semăna. De fiecare dată oftam dezamăgit când mă convingeam că nu e ea. Și apoi am văzut-o într-un tramvai ticsit de lume. Era chiar în ultimul vagon, iar eu o priveam fascinat din stație cum se îndepărta. Ne-am făcut reciproc cu mâna și ne-am zâmbit încă o dată. Era ca o notă finală a unui duet care n-a mai avut ocazia să se exprime. Și ce bine ne-am simțit în acele momente de intimitate, în care doar trenul ne acompania!