Bășina fetei

Iulișca era bine împlinită la trup, dar fără complexe în societate, mai ales de când îl cunoștea pe Iliuță. Și băiatul își uita complet timiditatea în preajma fetei, astfel că se completau de minune. Nu pierdeau niciun prilej să se întâlnească, iar a doua zi de Paște părea să fie cea mai potrivită să petreacă mai mult timp împreună. Nu singuri, pentru că părinții fetei voiau să fie mereu cu ochii pe ea, ci împreună cu alți băieți, alături de care mergea la stropit. Iulișca mai avea o soră frumoasă și un frate, Piști, care își chemase prietena la dans, într-o camera spațioasă, pregătită din timp pentru o zi de distracție.

Cei trei flăcăi au lăsat la urmă casa în care le așteptau fetele, de unde nu mai aveau de gând să plece până către seară. Acolo au început cu ciocnitul ouălor roșii și a paharelor de vin, după care s-au pus la masa încărcată cu bunătăți. Glumeau și mâncau, râdeau și se sărutau, iar Iulișca era sufletul petrecerii, îmbiindu-i cu preparate făcute, cică, de mâna ei. Iar pentru a fi mai convingătoare, ea se sacrifica prima gustându-le, indiferent că era vorba de ouă, salată de boeuf, șuncă sau prăjituri. Muzica bine aleasă de pe internet curgea aproape întruna și în curând au început să danseze. Când mai molcom, strângându-se cu patos în brațe, când mai sprinten, tropăind apăsat pe podelele de lemn.

Doar în pauzele scurte se opreau feciorii să-și tragă sufletul, sorbind câteva picături de vin, gustând din prăjituri și din gurițele dulci ale mândrelor. Apoi porneau din nou iureșul învârtitului, ce-i drept cam iritați de prezența printre picioarele lor a lui Zoli, fratele de numai cinci ani al lui Piști și Iulișcăi. Astfel s-au zbenguit neobosiți câteva ore, timp în care Iulișca și Iliuță au fost de nedespărțit la masă și la dans, ochi în ochi, mână în mână și multă vreme gură în gură.

Și toate s-ar fi terminat cu bine dacă n-ar fi intervenit acel moment catastrofal, când cerul parcă s-a năruit peste voluptoasa fată. După un dans frenetic, profitând de pauza dintre două melodii, Iliuță și-a strâns cu ardoare iubita la piept, probabil prea tare și pe neașteptate, încât s-a auzit foarte clar un sunet prelung și puternic de aer comprimat ieșit printr-un orificiu cărnos. Toți cei de față au tresărit ca la un tunet în zile senine, nefiind siguri de unde provine acest fenomen bine cunoscut. Doar Iulișca se înroșise până la urechi și se vedea clar că e implicată în această trâmbițare ce preceda un miros fetid, ca de ouă stricate. Iar dovada supremă a vinovăției sale a venit chiar din gura micuțului Zoli:

– Iar s-a bășit Iulișca!

La care fata s-a desprins brutal din brațele partenerului, părăsind furtunos încăperea. Firește că petrecerea s-a destrămat imediat după clipele de amuțeală și jenă, cu toții mergând către casele lor. Iliuță simțea că are o mare parte din vină pentru cele întâmplate, dar nu știa cum să reacționeze. Mama lui îi spusese de atâtea ori că fetele nu se bășesc, iar dacă totuși se întâmplă uneori, aerul degajat de acest fenomen e plăcut, mirosind a rozmarin. Să se fi înșelat mama lui, ori Iulișca e o excepție?

Celor doi li s-au mai încrucișat drumurile prin sat, dar se străduiau să fie cât mai departe unul de celălalt, fără să-și poată spune un cuvânt sau să se privească în ochi. Căci vestea se răspândise și mulți tineri și tinere își dădeau coate când o vedeau pe sărmana fată trecând pe aproape. O fi fost și motivul pentru care s-a mutat, cu toată familia, într-o localitate îndepărtată.

Prietenele

– Alo, Tia! Servus, dragă, da’ ce mai faci?

– Servus, Florico! Iaca dau un tiv la o rochie, că mă presează clienții ăștia, mai ales că-s aproape sărbătorile.

– Apropo de rochie, tu… Știi ce mi-o zis Alina, ieri? Da’ să nu mă spui, că io nu-s de alea care umblă cu vorbe. Cică nu-i place deloc materialul pe care l-ai folosit la costumul ei. Zice că se lasă dacă-l spală și arată ca naiba.

– Nu mai spune, dragă! Doar nu i l-am băgat io pă gât, ea și l-o ales. Mie nu mi-a zis nimic de asta, ci dimpotrivă, părea entuziasmată. Să știi că-mi pare tare rău să aud!

– Ei, nu te lua după ea, că doar o cunoști, nu știe câte prune are în straiță. Io ți-am spus ca prietenă, dar rămâne între noi.

– Sigur, sigur. Doar n-o să-i spun, că imediat îi sare țandăra, iar mie nu-mi place să mă cert cu nimeni.

– Așa-s și io, tu. Te pup, că mi-e mâncare pe foc și tre’ să fac rântașu’. Mai vorbim noi, paaa…

– Pa, pa, Florico.

…………………………………………………………….

– Alo, Alino, ce mai faci?

– Ce să fac, bine, Tia. Mă pregăteam să ies în centru. Dar tu?

– Ia, cu lucru. Doar voiam să te întreb de ultimul costum. Nu-ți place materialul sau ceva la el? Că așa mi-o zâs Florica…

– Cum să nu-mi placă, dragă? Nu te lua tu după Florica, că ajungi să umbli ziua cu lumânarea și noaptea pă întuneric. Ea mi-a zis că-i material ieftin și, dacă-l spăl, o să-mi pară rău că l-am ales.

– Cum putea să zică una ca asta?, că io nu lucrez decât cu stofă de calitate. Să știi că-mi pare tare rău…

– Ți-am zis să n-o bagi în seamă, că noi ne cunoaștem de mult și întotdeauna am fost mulțumită de tine.

– Atunci mă bucur, Alinuțo, numai să nu-i spui că ți-am zis de asta. Că nu-mi place să umblu cu bârfe, doar am vrut să lămuresc treaba.

– Nicio grijă, Tia. Nici eu nu port vorbe mai departe, doar mă cunoști. Te pup și fii fără grijă.

…………………………………………………………………

– Alo, tu ești, Florico?

– Servus, Alino? Ce se mai aude, dragă?

– I-ai spus tu ceva lui Tia, că tocmai ce m-a sunat în legătură cu costumul cel nou.

– Am vorbit azi cu ea, da’ n-am pomenit nimic de costum, să mă și trăznea’! Precis c-o vrut să te testeze, să vadă ce și cum, c-așa-i ea, n-o cunoști?

– Poate, da’ am vrut să mă asigur. Io nu suport să fiu vorbită pe la spate pă nedrept. Chiar dacă nu-mi place costumul, tot nu vreau să mă cert cu ea, că suntem prietene și asta-i cel mai important.

– Sigur că da, dă-l încolo de costum. Data viitoare du-te la Tămâianu, că-i meseriaș bun și are materiale de calitate.

– O să văd io, da’ nu-i spune că ți-am zis, că nu-mi place să bârfesc pe nimeni.

– Ai încredere în mine, că io nu fac d-astea, Alino!

– Te pup și te las, că mă duc în centru. Pa, dragă.

– Pa, draga mea.

……………………………………………………………………….

– Alo, Tia, tot io-s. Tocmai ce m-a sunat Alina și mi-o zâs că ai adus vorba de costum.

– Da, Florico, însă nu i-am spus nimic de tine, să mor io! Doar am întrebat-o și mi-o zâs că-i mulțumită. N-aș băga eu zâzanie între voi, Doamne ferește!

– M-am gândit io că nu faci d-astea. Ea o fi născocit, ca să se scoată. Că-i vai de capul ei, săraca, de când îi sângură, fără bărbat, fără prieteni ca lumea. Da’ nu-i bine a bârfi și d-aia nu zâc nimica…

Mat ajutor

S-ar zice că șahiștii sunt oameni liniștiți și răbdători, care stau tăcuți la masa lor și analizează miile de variante ale jocului, fără să bage de seamă ce se întâmplă în jurul lor. De fapt, majoritatea, chiar așa sunt, doar că întâlnim adesea excepții care ne intrigă, indiferent că se întâmplă între cei din elita acestui joc al minții ori dintre aspiranți. Amintesc aici pe doi campioni ai ciudățeniilor și extravaganței, cum ar fi Bobby Fischer și regretata noastră Elisabeta Polihroniade, ultima renumită prin ieșirile ei violente.

Din păcate, n-am avut colegi atât de celebri, dar am cunoscut mulți șahiști cu temperament irascibil. Țin minte că jucam în campionatul județean individual, iar primii patru clasați mergeau mai departe în semifinalele naționale. Eram tânăr și fără prea multe meciuri la activ, iar, înspre final, nu mai aveam șanse de calificare. Printre ultimele partide care se mai jucau, era cea dintre doi prieteni din Vișeu.

Primul era mic de statură și nici la șah nu se evidențiase prea mult, dar în această partidă trăgea cu dinții. În schimb, adversarul lui era înalt și bine făcut, pentru că dacă ar fi câștigat partida, mergea mai departe și avea posibilitatea să obțină titlul de candidat de maestru. Torok, îl chema pe cel solid și din ce în ce mai nervos că nu își dovedește concitadinul. Noi, cei adunați în jurul lor, îl vedeam cum îi face semne clare partenerului, ca să facă o greșeală și să cedeze. Micuțul se făcea că nu aude, nu vede, și juca în continuare cu atenție. Până când au ajuns amândoi doar cu câte un nebun de culori diferite.

Firește că trebuia să se declare remiză, însă că Torok nu era de acord, iar regulamentul prevedea că după 40 de mutări, egalitatea e consemnată oficial. Torok se arăta disperat și nu voia să accepte situația, astfel că, la un moment dat, își trage pur și simplu adversarul de mână și îl scoate afară. S-au întors după un sfert de oră, micuțul find vânăt la un ochi și cu fața umedă de lacrimi. Deși era clar ce s-a întâmplat, arbitrul nu a intervenit, de frica bătăușului, care avea și o funcție înaltă în domeniul pădurilor.

Șahul artistic are o secțiune de compoziții numită „mat ajutor”, unde negrul și albul colaborează cât mai eficient și inventiv pentru a-l face mat pe regele negru. Teoretic, și în această partidă se putea ajunge la mat, dacă cineva voia neapărat să piardă și făcea cele mai „proaste” mutări. Și era o singură poziție în care se putea obține victoria, cu regele pus în colț și nebunul care să-l înghesuie. Chiar așa a și făcut bietul om amenințat, iar arbitrul a fost nevoit să consemneze victoria bătăușului. Bineînțeles că a mers la semifinale, dar a ajuns pe ultimul loc. Însă el o fi considerat că-i mai bine să fie „codaș la oraș, decât fruntaș la sat”.

Pe parcursul campionatelor la care am participat, am întâlnit multe astfel de cazuri. De pildă, unul mă avertiza că mă poate face praf în câteva mutări, dar îmi cedează partida dacă îi ofer punctul fratelui său, din aceeași grupă, care vrea să câștige și el gategoria I. N-am cedat presiunilor și nici n-am regretat. Pentru mine conta mai mult frumusețea partidelor disputate, indiferent de rezultat.

Susțin din nou că de pe tabla de șah se pot trage importante învățăminte. De data asta ar fi cum că mulți oameni așteaptă ajutorul tău, iar dacă nu-l obțin, te obligă să li-l dai. Nu trebuie să te lași înfrânt, fiindcă n-o să-l ajute prea mult, iar tu vei fi mereu călcat în picioare.

Filmul bate viața

Ne plac poveștile frumoase și cu final fericit, încă de când eram copiii. Chiar dacă ne considerăm maturi, tot mai apelăm la ele, într-un fel sau altul. Filmul e una din variantele cu care evadăm din realitatea dură și ne implicăm emotiv în tot felul de aventuri. Ne bucurăm alături de personaje, ne întristăm cu ele și simțim o diversitate de alte emoții în desfășurarea acțiunii, de parcă ne-ar afecta direct și personal. Ne trezim din poveste doar când vedem că s-a terminat totul cu bine, iar pe ecran se perindă distribuția. Atunci, avem parte de un mic șoc care ne readuce în lumea noastră cea de toate zilele, mai dură și rareori cu Happy End.

E bine să revenim complet la realitate și să ne dăm seama că ea diferă mult de ceea ce se întâmplă pe ecran. Chiar dacă unele producții sunt inspirate din fapte reale, adevărul e mult cosmetizat și înflorit, pentru a da bine și a atrage audiența. Se spune adesea că viața bate filmul, însă această sintagmă se bazează pe excepții rare și înflorite tot din interesul de a șoca prin știri de excepție. De fapt filmul bate viața la orice capitol, și mulți dintre noi vor să-l copieze, preluând din comportamentul personajelor și încercând să trăiască la fel ca ele. De cele mai multe ori, vor fi dezamăgiți și vor suferi.

Viața nu e ca-n filme, și ne dă lecții pe care nu le-am prevăzut. Fetele frumoase nu trec pe lângă tine cu încetinitorul, fluturându-și pletele în vânt și așteptând să fie acostate cu vorbe romantice. Dacă treci cu mașina pe roșu, s-ar putea să nu scapi doar cu niște claxoane stridente. În realitate, eroul care a fost rănit în misiune, nu cere cu ardoare să meargă înapoi în Irak sau Afganistan, din patriotism și simțul datoriei. În viața de zi cu zi, tâlharul nu-ți ține un discurs atunci când are un pistol în mână, ci trage fără să te someze. Nu poți să-l rogi pe regizor să reia scena, ci o trăiești o singură dată, iar dacă te aștepți să intervină vreun scenarist, ai putea să ai o mare dezamăgire.

Filmul ne scoate din viață pentru un timp, oferindu-ne iluzii minunate. E bine să ne destindem și să învățăm câte ceva din ele, dar să nu visăm prea mult. Viața are alte reguli și, dacă nu de detașăm suficient de poveștile frumoase, nu vom reuși să ne-o trăim pe a noastră. Cu bune și rele.

 

 

Planeta cu zei

Omul a ajuns zeu pe această planetă, cu drept de viață și moarte asupra tuturor celorlalte viețuitoare. Și cu puterea necesară. Animalele de companie, cele din ogradă sau cele sălbatice sunt la cheremul lui. Câinele, credincios și apropiat, îl privește în ochi și încearcă să-i ghicească dorințele, pentru ca, la urmă, să-și primească tainul de mâncare și mângâiere drăgăstoasă. Cam la fel se întâmplă și cu celelalte animale domestice. E drept că, uneori, se încearcă să se revolte împotriva zeului, din motive mai mult sau mai puțin întemeiate, dar își primesc imediat pedeapsa. În fața zeilor nu ai voie să crâcnești.

 

Unii oameni devin zei și pentru alți semeni de-ai lor, care-i idolatrizează și ar face orice să le intre în grații. Se bulucesc precum turmele să-i vadă îndeaproape, să le audă cuvintele, să respire același aer și să-i atingă dacă se poate. Să fii zeu între zei nu e deloc ușor și poți să cazi oricând de la înălțime. Atunci, cei care te-au ridicat în slăvi, te pot strivi cu aceeași plăcere cu care te-au divinizat, găsind imediat alți zei cărora să le ridice osanale.

Oamenii și-au creat, la rândul lor, alți zei. Pentru a nu se simți singuri, pentru a avea la cine apela atunci când le e greu sau pentru a da vina pe cineva în caz de eșec. Sunt zei pe care nu i-au văzut niciodată, iar fiecare și-i închipuie în felul lui. De aici și disputele care au dus la multe războaie și victime. Acei zei imaginari n-au cum să se confrunte între ei, dar o fac din plin zeii reali, adică oamenii care n-au un țel mai mare decât acela de a-și impune imaginația.

Planeta Pământ a fost binecuvântată cu oameni-zei puternici, care ar putea să o și distrugă în momentele de furie sau neglijență. Alte planete nu au zei, poate că sunt invidioase sau se bucură. Ori așteaptă să fie și ele binecuvântate cu o astfel de stăpânire. Cine știe ce gândesc planetele? Poate că se cred și ele zei, și chiar sunt, până ajung la mâna zeilor care le populează.

Omul este un zeu muritor.

Primul predicator

Pe vremea când oamenii erau puțini pe pământ și aveau nevoie de multă vreme de mers și așteptare ca să se întâlnească unul cu altul, pe acea vreme de început și începuturi în toate cele, în acele timpuri îndepărtate și prea puțin cunoscute nouă, din legende și mituri… Trăiau pe atunci doi frați, Oa și Oe, cu familiile lor. Deși aveau același sânge și educație și locuiau relativ aproape unul de altul, caracterul le era foarte diferit.

Oa a fost mereu harnic în toate și săritor la nevoia celui de lângă el, în timp ce Oe era copleșit de lene și stăpânit de invidie. Ca urmare, primul și-a ridicat o casă mare și solidă, cu acareturi și animale din cele mai frumoase. Cel de-al doilea stătea toată ziua cu burta la soare, iar seara mergea să ceară de-ale gurii de la fratele lui. Casa lui Oe era de fapt un bordei, iar copiii umblau mai mult dezbrăcați prin noroaie.

După ani de zile în care prăpastia dintre cei doi s-a tot mărit, pe măsură ce diferențele materiale creșteau văzând cu ochii, nevasta lui Oe a răbufnit și i-a impus bărbatului să ia măsuri. Ce era de făcut?, că doar nu putea să-i dea în cap fratelui și să-i ia averea, mai ales că era mai puternic ca el și avea câini credincioși. A gândit el o zi, două, trei… până i-a încolțit în minte un plan diabolic. Astfel s-a prezentat într-o zi la Oa și i-a explicat o viziune pe care cică ar fi avut-o de curând. Cam așa a vorbit:

– Frate dragă, mă uit la tine și mă cuprinde mila. Ai muncit o viață întreagă și crezi că ai de toate, dar de fapt ești foarte sărac.

– Cum așa?, s-a arătat uimit omul. Am unde locui, am ce mânca și îmbrăca, suntem fericiți și sănătoși cu toții. Ce mi-ar mai trebui?!

– Tu crezi că averea pe care o ai aici e cea care contează? Crezi că viața asta e importantă? Te înșeli rău de tot și de aceea sunt aici: să te previn până nu-i prea târziu. În ultima vreme, am avut un vis care s-a repetat de câteva ori. Apoi au apărut niște semne cerești ce mi-au dat a înțelege că-i vorba de o viziune foarte importantă.

– Hai, nu mă speria! Despre ce-i vorba?, că m-ai făcut curios, frate.

– Am văzut o lumină strălucitoare și am auzit o voce puternică, ce-mi spunea întruna: ”Du-te la fratele tău și spune-i că averea lui nu-i văzută cu ochi buni de mine, Creatorul vostru. Dacă nu o împarte celor săraci, va fi la rândul lui sărac aici, în Viața Veșnică. Cu cât dă mai mult, cu atât va fi răsplătit mai bine. De asemenea, dacă nu începe să se căiască pentru averea strânsă, voi trimite boli familiei sale, iar viața lor va fi scurtă”. Asta am auzit și am văzut de mai multe ori, de aceea m-am gândit că-i bine să te avertizez.

– Nu fi îngrijorat, frate, că-s doar niște vise urâte. Eu nu cred în altă viață, ci vreau să o ducem bine în asta care ne e dată. După cum vezi, suntem cu toții sănătoși și fericiți. Dar dacă tot ai venit, hai să bem și să mâncăm împreună. Apoi ți-oi da să duci și familiei tale câte ceva.

A trecut ceva vreme și, nu se știe cum, unul din copiii lui Oa s-a îmbolnăvit. Oe a profitat de ocazie ca să-i amintească de viziunea și pedeapsa promisă. Cu frica în suflet și cu prea puține alte speranțe, omul s-a gândit să asculte sfatul fratelui său, și i-a dat jumătate din animale, cu acareturile aferente. Se părea că darul a avut efect, fiindcă băiatul s-a înzdrăvenit, iar familia lui Oa era din nou fericită.

Oe venea tot mai des în vizită, cu mesaje de la Creator, și pleca mereu încărcat cu de toate. După o vreme, și-a adus familia în casa Oa , iar acesta a acceptat să se mute în bordeiul părăsit de fratele său. Dar era fericit când acesta îi dădea vești bune despre viața de apoi. Muncea în continuare cu sârg, alături de toată familia, însă aproape tot ce câștiga, dona fratelui său, ca să nu se pună rău cu Creatorul. Doar o întrebare îl măcina, de la o vreme:

– Dar tu, fratele meu drag, nu te gândești la viața de apoi? De ce nu dai mai departe bogățiile, oamenilor sărmani?

– Poate că aș da, dar nu cunosc pe nimeni care să merite. În plus, eu mă mulțumesc cu viața de aici, și nu am pretenția la o viață veșnică.

”Ce prost poate să fie Oe, dacă nu se gândește la viitor”, cugeta Oa, în timp ce-i ducea un cerb proaspăt vânat.

Animalul meu de companie

Am tot întrebat, în stânga și-n dreapta, ce fel de animal mi-ar fi potrivit pentru a-mi mai alunga singurătatea. Unii îmi sugerau o pisică, că nu trebuie scoasă la plimbare; alții un câine, fiindcă e mai prietenos și nu-și face nevoile prin casă. Au fost și alte propuneri, cum ar fi: păsări, hamsteri, maimuță sau un acvariu. Fiecare cu avantajele și dezavantajele lui. Un acvariu sofisticat și cu pești multicolori m-ar fi atras cel mai mult, dar ce-o să mă fac atunci când lipsesc mai mult timp de acasă sau se ia curentul? Vecini am puțini și fiecare e ocupat până peste cap, așa că nu mă pot baza pe sprijinul lor. În plus, mi-ar plăcea să ies și eu cu animalul în lume, să socializăm și să facem schimb de experiență cu alte cupluri.

Din fericire, am avut norocul să găsesc exact ceea ce căutam. Un animal unicat, care i-a uluit pe toți cunoscuții mei: un pește de uscat, mai precis un pește-câine! E un exemplar mărișor, dar periculos atunci când crede că sunt agresat de vreo ființă. De aceea am fost nevoit să-i pun botniță și lesă, de câte ori ieșim la plimbare. E iute în mișcări, deplasându-se cu ajutorul înotătoarelor, iar uneori face salturi lungi, speriindu-i pe curioșii prea insistenți. Cred că are sânge de răpitor, concluzie care se impune de la dinții lungi și ascuțiți.

Cu mine e blând și plin de iubire, mai ales când îl servesc cu mâncarea noastră preferată: pește pane. De aici i-am dat și numele, în perioada scurtă de dresaj și acomodare. În acea vreme era mai încăpățânat și își arăta adesea colții, când îl dojeneam. Mi-am dat seama că-i musai să-mi impun autoritatea și l-am amenințat că-l fac și pe el pane, precum pe rudele sale, pe care oricum nu le suportă. De atunci, de câte ori îi zic Pane, arâtându-i și tigaia de sacrificiu , uită de orice divergență, apropiindu-se spășit și gudurându-se precum un cățeluș inocent.

Dar Pane al meu are și un defect care mă scoate din sărite: nu suportă apa, neștiind să înoate. De aici și problemele care se ivesc când trebuie să-i fac baie. I-am prins, însă, slăbiciunea: îi place berea și bea alături de mine, plescăind din buzele-i cărnoase. Îl las până se îmbată și, când îi văd ochii bulbucați, știu că i-a pierit frica de înec și pot să-l bag liniștit în vană. A doua z se trezește mahmur, dar curat și fără supărare. Ba ar fi în stare s-o ia de la capăt cu berea. E cam băutor animalul ăsta de companie, dar credincios și simpatic. Nu l-aș schimba pe niciun altul, oricât de frumos și dresat ar fi.

La pețit (II)

Ca să ajung în localitatea Pomi, trebuia să trec Someșul cu bacul sau să ocolesc circa 60 de kilometri prin Baia Mare. Firește că am ales prima variantă, și am plătit 5 lei pentru traversarea cu motocicleta. Acolo își avea domiciliu o fată pe care am cunoscut-o în piața din Seini, mereu însoțită de maică-sa, o femeie căruntă și cu chipul brăzdat de riduri adânci. La ultima întâlnire, m-a invitat seducător să o vizitez acasă și mi-a explicat cum pot ajunge.

Casa lor era mai degrabă un bordei din chirpici acoperit cu paie, iar pe jos cu pământ, chiar și în singura cameră. Mai avea un antreu mic și o prispă îngustă, iar curtea foarte limitată era încadrată de un gărduleț improvizat din vrejuri de floarea-soarelui. Dar fata era frumoasă și înaltă ca un fotomodel în devenire, cu părul lung și îngrijit, pieptul bine proporționat, picioare lungi și expuse exact cât trebuie de sub rochia viu colorată. O chema Nicoleta și m-a cucerit complet de la primele sărutări lungi și complexe, de ziceai că a făcut școala în Franța.

Erau dulci și incitante aceste schimburi de fluide, dar trebuia să mă limitez la ele, fiindcă orice încercare de a înainta cu mâna pe sub rochie îmi era imediat zădărnicită prin gesturi ferme și șoapte dulci precum: ”Vezi că s-ar putea să intre mama peste noi” sau: ”Sunt fată mare, și ne-ar omorî tata de ne-ar prinde”. În consecință, după ore întregi de îmbrățișări și țucături intense, mă întorceam acasă cu regrete amare în suflet și dureri atroce în părțile sensibile. Trebuia să găsesc o cale prin care iubirea noastră să atingă absolutul, plăcerea unei relații complete fără nicio altă reținere. Dar cum puteam face asta, când părinții intrau periodic în cameră, iar ea nu avea voie să iasă nesupravegheată?

În cele din urmă, am mizat pe pasiunea bătrânului pentru alcool și, la următoarea vizită, m-am prezentat cu două sticle de vin spumant, un deliciu rar pentru sărmanul om. Între paharele pe care le goleam împreună, i-am explicat că nu mă mai pot întoarce acasă cu motocicleta, iar el m-a liniștit spunându-mi că voi dormi la ei. Calculasem, în prealabil, că era foarte probabil să dorm cu Nicoleta, fiindcă în camera-dormitor nu era decât un pat și jumătate. Jumătatea aceea era o improvizație pe care dormea mereu moșul, iar pe patul cel mare urma să dormim ceilalți.

După ce s-a cherchelit bine, omul s-a trântit în așternutul lui și a început să sforăie sănătos. Am dat și eu semne de oboseală, iar bătrâna a înțeles aluzia și a pregătit patul. Doar că, la repartizarea locurilor, am fost tare dezamăgit când am văzut că eu și Nicoleta trebuia să dormim la margini, fiind despărțiți de maică-sa. Vinul m-a adormit destul de repede și pe mine, dar după câteva ore am fost trezit de o mână care mă pipăia. Am simțit groază și repulsie la gândul că baba are astfel de dorințe, și m-am retras cât de mult se putea. O a doua încercare am respins-o cu hotărâre, după care a urmat o liniște tocmai bună pentru a-mi gestiona gândurile sumbre, precum întunericul complet din jur. Cu greu am mai reușit să ațipesc, tresărind cu frică la fiecare mișcare.

Tot eu m-am trezit primul și către dimineață. Prin gemulețul mic al bordeiului se strecurau câteva fire de lumină, iar în cameră începeau să se distingă lucrurile. Mi-am ridicat capul să cercetez împrejurimile, și atunci parcă am fost lovit cu leuca. În mijlocul patului dormea Nicoleta! Probabil că se strecurase acolo după ce adormise maică-sa, apoi a încercat să-mi ofere ceea ce jinduisem de atâta vreme. Cu inima bătând puternic, m-am apropiat încet de ea, dar era prea târziu. Baba a simțit ceva și s-a ridicat ca un uliu din pat. Băuse și ea vreo două pahare din vinul dulce, dar acum îi trecuse efectul. Așa că a privit cu dezaprobare la rocada indecentă și i-a cerut fetei să se ridice imediat din pat. Iar eu m-am îmbrăcat necăjit și am plecat cu coada între picioare. Și cu aceeași durere.

M-am întâlnit cu Nicoleta după câțiva ani. Se măritase și avea o fetiță, dar mi-a spus că tot la mine se gândește. Și eu îmi amintesc adesea de ea, însă îmi zic că n-a fost să fie.

 

Un refuz confuz

Etelka era o fată drăguță foc și durdulie precum o pancovă. Nemăritată la 25 de ani, stătea cu mama ei bolnăvicioasă, pe care o îngrijea. Probabil că era mai timidă în relațiile cu bărbații și de aceea nu o prea vedeam în compania vreunui tânăr. Așa mă gândeam eu când am întâlnit-o, într-o amiază de vară, și i-am propus să ieșim la un picnic. Am avut plăcuta surpriză să accepte imediat și ne-am dat întâlnire pe după-amiază. Până atunci aveam timpul necesar să pregătesc un coș cu alimente, din care să nu lipsească o sticlă cu vin roșu.

Apoi am încălecat pe motocicletă și m-am prezentat la poarta frumoasei fete. A ieșit într-o rochie vaporoasă, afișând un zâmbet cald și promițător. Ea a ales locul potrivit, o pajiște înfloritoare și ferită de ochii lumii, umbrită pe alocuri de arbori cu ramuri stufoase. Era plăcut și frumos în jur, iar noi ne simțeam bine împreună, gustând din aperitive și sorbind din vinul incitant. Îmi povestea despre serviciul ei, colegii de muncă și problemele pe care le are cu mama sa. Eu o aprobam în tăcere, în timp ce-i admiram buzele cărnoase, cosițele bălaie și sânii voluptoși. Eram fascinat de ea și mă întrebam dacă atracția e reciprocă. Probabil că da, din moment ce a fost de acord să ieșim împreună, fără să stea pe gânduri.

Mă mai gândeam că, fiind bărbat, trebuia să fac următoarea mișcare, prin care să-i arăt afecțiunea. Așa că, după ce am strâns resturile de mâncare de pe pătură și le-am pus în coș, m-am apropiat și am sărutat-o discret pe buze. A roșit, dar nu m-a respins, ceea ce mi-a dat curajul să continui cu alte sărutări, din ce în ce mai apăsate. Ne-am întins pe pătură și mi-am lăsat o mână să alunece încet spre mijlocul și apoi pe pulpa ei cărnoasă. În timp ce limbile noastre se îmbrățișau însetate, am încercat să-i ridic fustița, însă imediat mi-a plesnit palma, îndepărtând-o. Ne sărutam în continuare și, după un timp, am încercat din nou să ajung la chiloței. De data asta m-a respins și mai hotărât, spunându-mi să încetez. Chiar s-a retras din brațele mele, cu ochii în pământ și roșie toată la față.

Degeaba i-am explicat că-mi place mult de ea, că aș vrea să fim iubiți, în zadar am mai încercat să o mai sărut. Răspunsul ei era mereu un NU hotărât, ferindu-se să mă privească în ochi. Așa a trecut o bună bucată de vreme, timp în care m-am convins că nu mai are rost să insist. Ne-am urcat pe motocicletă și am dus-o acasă, în timp ce mă frământam să înțeleg unde am greșit.

A trecut un an, și ne-am reîntâlnit la o nuntă. După o repriză de dans, am ieșit împreună în curte pentru o plimbare. Era o seară senină, iar becurile puternice scăldau în lumină împrejurimile clădirii. La fel ca mulți alți nuntași, ne-am așezat pe o bancă și am schimbat câteva impresii. Mi se părea și mai frumoasă în rochia roz ce-i scotea în evidență trăsăturile feminine. Am încercat din nou să o cuceresc, invitând-o la o incursiune prin grădina întunecoasă, dar m-a năucit răspunsul ei:

– Ai avut o dată ocazia. De ce n-ai profitat de ea?

– Draga mea Etelka, țin minte foarte bine că m-ai refuzat de câte ori am vrut să mergem mai departe. Mi-ai spus mereu NU.

– Ce prostuț ești! Trebuia să insiști și ai fi reușit. De multe ori, un Nu în gura unei femei înseamnă de fapt un Da. Îl vezi pe fotbalistul ce stă pe banca de vizavi? Ei bine, și lui i-am spus nu, săptămâna trecută, când am fost în livadă la cules de cireșe. Crezi că s-a lăsat? Mi-a astupat gura cu buzele lui, mi-a prins mâinile ca într-un clește și m-a pus pe iarbă. Degeaba l-am mușcat, el tot și-a văzut de treabă și m-a pătruns ca un armăsar. Ăsta da bărbat!

Nu am mai avut cuvinte să-i răspund. Eram rușinat și confuz totodată. Chiar eram atât de nepriceput? Oare nu aveam capacitatea să înțeleg femeile? Se pare că nu.

Geneza sufletelor pământene

La început… au fost doar două suflete care rătăceau prin Univers. Vizitau pe îndelete galaxii, sisteme solare, astre impresionante și planete de tot felul. Nu le era frică de nimic și nici frig, fiindcă nu aveau corp. Nici măcar nu erau vizibile, ci se recunoșteau doar prin căldura pe care o degajau și care era inconfundabilă, precum o amprentă. Se iubeau și se înțelegeau prin mișcările pe care le făceau unul în jurul altuia. Nu aveau nume și nici sex, și nici nu știau ce ar însemna așa ceva.

Tot zbenguindu-se prin spațiul nelimitat au ajuns pe Calea Lactee, iar în cele din urmă au descoperit Pământul. Era o planetă tânără și albastră, iar uscatul era verde și virgin. Au colindat-o în lung și-n lat și s-au hotărât să nu-l mai părăsească. Aceasta era Casa pe care o visau de când s-au cunoscut și aici voiau să rămână pe veci. Erau sătule de atâta hoinăreală prin Universul întunecat și tăcut, dornici să simtă vântul cum îi mângâie și ploaia cum îi împrospătează.

Dar pentru asta trebuiau să se transforme în ceva vizibil și palpabil, la fel ca natura care i-a impresionat. Numai așa se vor putea bucura pe deplin de minunățiile din jur, vor percepe fiori de plăcere prin toate simțurile care le lipseau acum. Voiau, de asemenea, să se înmulțească, așa cum vedeau că se întâmplă cu toate viețuitoarele. Pentru asta au apelat la ajutorul Mamei Natură, care le-a cerut în schimb nemurirea. Pentru că nimic din ceea ce are un corp și o formă nu este posibil să dăinuie la nesfârșit, iar ele nu puteau face excepție. Iar sufletele pereche s-au supus acestei legi primordiale.

Atunci Natura i-a transformat în Oameni și le-a dăruit înțelepciune, în schimbul memoriei care le-a fost ștearsă. Astfel au apărut două ființe frumoase și diferite ca sex. S-au privit reciproc și s-au plăcut. Iubirea dintre ele nu dispăruse, ci se transformase. Din ea au luat naștere mulți copii, care au pus stăpânire pe Pământ. Trupurile le erau efemere, dar după ce acesta își încheia etapa vieții, sufletul se elibera și, devenind din nou nemuritor, se alătura celorlalte. Așa s-au născut miliarde de suflete, din care, o parte, plutesc deja în jurul nostru și ne urmăresc fiecare mișcare, faptă bună sau rea. Ar vrea să ne ajute și să ne îndrume mereu, dar comunicarea între cele două lumi e imposibilă.

Totuși, uneori se întâmplă să fim conștienți de existența lor și să percepem eternitatea care ne așteaptă. Atunci devenim mai buni față de Natură și de celelalte suflete întrupate. Pentru că această viață scurtă am primit-o în dar și nu merită irosită prin fapte și gânduri egoiste, ci prin iubirea și admirația față de ceea ce putem pipăi, mirosi, vedea, auzi și simți. De aceea s-au întrupat primele două suflete și tot de aceea, împreună cu urmașii lor, mai zăbovesc pe aici și ne veghează. Iar de câte ori atentăm la viața Naturii, ele se întristează și se tem că nu vor mai avea parte multă vreme de minunile pe care le-au găsit la venirea lor. Și atunci vor fi nevoite să rătăcească iar prin Univers, în căutarea unui alt Paradis, nealterat de mâna unor viețuitoare mercantile și nesăbuite.