Compensație onirică

Posted on by racoltapetru6

Am visat azi-noapte că participam la un interviu pentru postul de manager al unui hotel de lux. Nu-mi amintesc regulile, dar în vise nici nu există așa ceva, mai ales dacă îți dai seama că nu e aievea, cum mi se întâmplă adesea. Atunci visul nu mai e atât de plăcut, știind că, deși poți face toți ce-ți trece prin cap, o să te trezești dezamăgit de realitatea limitată în care trăiești zi de zi. Gândul mă duce la cei care au oricum o viață de vis, lipsiți de posibilitatea de a trăi cu satisfacție în filme onirice, cu împliniri care să-i facă mai fericiți când dorm și dornici să vină alte nopți cu astfel de bucurii. Probabil că ei nu mai au ce aștepta de la vise, iar asta mă face să-i compătimesc, chiar dacă sunt multimilionari pe un iaht extravagant.

Dar să nu mă abat de la visul meu, care de data asta mi se părea mai realist ca niciodată. Eram mai mulți pretendenți la acea funcție înaltă și bine plătită, adunați într-o încăpere și invitați să ne expunem planurile de conducere în fața patronului unui lanț de hoteluri, din care făcea parte și acesta. Toți cei care m-au precedat în această încercare și-au arătat concepțiile prin care se poate obține un profit cât mai mare, prin reducerea cheltuielilor și o muncă dedicată a fiecărui angajat. Era nevoie de disciplină, determinare și investiții pentru a atrage cât mai mulți clienți. Se vedea că aveau cu toții o pregătire de înalt nivel în domeniu, cu școli de profil și experiență vastă, spre deosebire de mine.

Când mi-a venit rândul, mi-am dat seama că nu am nicio șansă să-i întrec printr-un discurs pompos de motivare, așa că am dat drumul gândurilor simple, fără nicio crispare sau teama că voi fi taxat. I-am explicat patronului că trebuie să punem oamenii pe primul plan, nu obiectivele. Începând de la cameriste, mecanici, șoferi, secretare, recepționeri și până la manager, fiecare trebuie să fie interesat cu adevărat ca mărețul hotel să aibă servicii de calitate. Iar pentru asta, trebuie stimulați cum se cuvine, un exemplu fiind câte un concediu gratuit în cadrul hotelului, cu toate facilitățile pentru  orice funcție ar deține. Astfel vor simți pe pielea lor cum este tratat clientul și de aici sunt mari șanse să apară idei noi pentru sporirea confortului clientelei. Pe principiul firesc că dacă angajatul e mulțumit, va face tot ce poate pentru ca fiecare oaspete să se simtă cât mai bine.

Partenerii din jurul meu au zâmbit ironic, a zâmbit și marele angajator, dar fără să percep vreo aluzie, iar eu am ieșit din sală cu mulțumirea că măcar am fost lăsat să vorbesc. Până la anunțarea câștigătorului, aveam dreptul la o masă gratuită în restaurantul opulent al hotelului, însă nu voiam să dau ochii cu experții care au râs de mine, așa că am ales să intru în vestiarul angajaților. Și acolo se vorbea de vestita schimbare a managerului, iar eu m-am amestecat printre ei, fără să se știe că am făcut parte dintre candidați.

– Iar o să ne vină un șef cu ambiția să arate ce poate pe pielea noastră, a răbufnit un bătrân de lângă mine. Cu aceeași pretenție de a avea grijă și de grădina lui de acasă, pe lângă cea a hotelului.

Mi-am dat seama că era grădinarul, după care a intrat în vorbă și îngrijitorul păstrăvăriei.

– Îți dai seama că precedentul a pus pe cineva să mă spioneze, ca nu cumva să-mi duc și eu vreun pește acasă? Dar lui îi căram în fiecare săptămână câteva kilograme.

–  Și cum ați vrea să fie noul manager?, am îndrăznit eu să-i întreb.

M-au privit cu ochi suspicioși, dar văzând că mă deplasez cu un scaun pe rotile, au alungat orice bănuială și am primit răspunsul de la o cameristă.

– Eu nu știu cum ar trebui să-și facă treaba, dar știm cu toții cum nu ar trebui să se comporte. Important e să fie un om ca noi și să trăiască în aceeași lume, fără să ne privească din ceruri, de parcă am fi slugile lui.

A mai spus ea ceva, bombănind spre ieșire, odată cu ceilalți, dar nu mai era nevoie să aud. După câteva minute, când mă îndreptam spre bar pentru a vedea cu ce mi-aș putea astâmpăra setea, nu mică mi-a fost mirarea să fiu oprit chiar de patron. Mi-a zâmbit mai amabil ca oricând și a întins mâna să mă felicite.

– Nimeni nu știe încă, dar dumneata ești cel pe care mi-l doresc la conducerea hotelului. Discursul despre oameni și felul în care trebuie motivați m-a cucerit. Bine ai venit printre noi, domnule manager! Vei avea un venit frumos, un apartament de lux și încă unul la dispoziția dumitale, pentru eventualii oaspeți personali.

Avea milionarul acesta o mână caldă, dar și vestea lui mă încălzea atât de plăcut încât m-am trezit. Atunci mi-am dat seama că totul a fost în mintea mea, iar realitatea îmi amintea că ieri mi se defectase centrala termică. Frigul mă aștepta de fiecare dată după ce ieșeam de sub cele două pilote, până când găseam pe cineva să-mi repare defecțiunea. Măcar am avut parte de un vis compensatoriu, așa cum e nevoie când suntem doborâți de probleme. Creierul găsește un mod prin care să-ți facă un dar printr-un vis fantastic, ca o poveste frumoasă în care tu ești eroul principal.

Tigaia educațională (2)

Posted on by racoltapetru6

Mărturisesc că mă lua cu fiori de câte ori mă uitam la tigaia aceea străveche și cu presupuse puteri. Mai mult, uneori aveam coșmaruri în care eu eram cel vizat de lovitura ei, fiind mânuită amenințător de personaje cunoscute. Așa se explică încremenirea mea în fața vizorului, când am văzut-o pe vecina Voica având în mână un vas asemănător. Dacă toată amabilitatea ei a fost doar un teatru ca să-mi câștige încrederea până găsește prilejul să mi-o plătească folosind același fel de vas? Altfel de ce ar apărea înarmată la ușa mea, cu un zâmbet menit să mă deruteze? Nu i-am deschis, deși a bătut de mai multe ori și a așteptat să fie convinsă că am avut timp să mă echipez pentru primire.

M-a abordat după două zile pe scări, când mi-a auzit tropăitul personalizat, tot cu același zâmbet prietenos și un glas înmuiat în miere:

– Slavă Domnului că n-ai pățit nimic, vecine! Am vrut să-ți ofer alaltăieri o porție proaspătă din tocăniță de ciuperci, făcute într-o tigaie ca a ta. M-am gândit că s-a întâmplat ceva, din moment ce nu ai răspuns la bătăile mele în ușă.

– Îmi pare rău, dar cred că tocmai atunci eram cufundat într-un somn profund, după o durere de cap și două pastile de somn. Oricum, mulțumesc pentru intenție!

– Lasă că nu rămân eu datoare! Mai merg la cules de hribi și o să vezi ce bine le gătesc, m-a asigurat ea cu hotărâre.

”Nu rămâne datoare la ce?”, m-am gândit eu din reflex. Numai la lovitura aceea încasată din întâmplare putea să se refere, iar la modul de răzbunare mai adăugam acum și ciupercile. Dacă mă otrăvește cu ele, nimeni nu o să o poată acuza că a făcut-o intenționat, doar s-au mai întâmplat multe cazuri. Aceste presupuneri mi-au adus mustrări de conștiință când – în aceeași săptămână – am aflat de la femeia care locuia pe același palier cu ea că tanti Voica s-a stins din viață.

– A căzut moartă chiar aici, în fața ușii mele, mi-a povestit afectată vecina Eli. E drept că eram furioasă pe ea după ce mi-am dat seama că mi-a otrăvit-o pe Linda, cățelușa cea mai dulce din lume. Voica s-a tot plâns înainte că nu poate dormi de lătratul micuței mele, deși se întâmpla foarte rar să se facă auzită. După ieșirea din spital, se părea că a devenit o femeie mai înțelegătoare, până săptămâna trecută, când m-a vizitat și a îndopat-o pe Linda cu ciocolată făcută în casă. Scumpa mea a murit peste noapte, iar veterinarul mi-a adeverit bănuiala că a fost otrăvită. Eu sunt femeie credincioasă și îi iert răposatei toate păcatele, așa cum mă rog să i le ierte și Dumnezeu.

Nu-mi venea să cred urechilor că blocul a rămas fără cea mai controversată dintre locatare. Mi se părea stupid și modul în care și-a dat duhul, ea care arăta plină de viață, puternică, rezistentă și la lovitura prin cădere de la mare înălțime a unei tigăi masive. Compasiunea a înlocuit orice resentiment sau gând negativ, asta până la vizita unui echipaj al poliției municipale. Era vorba de doi agenți cu aer foarte oficial, care mi-au atras atenția că sunt suspect într-un caz de ucidere din culpă. Aș fi zâmbit ca de o glumă în fața camerei ascunse, doar că mutrele lor îmi înghețau sângele în vine, în special a celui mai mic de statură, care s-a recomandat ca agent special Buia. Pe celălalt îmi amintesc că îl chema Sitar.

– Dar pe cine am omorât, domnilor?, m-am mirat eu cu aerul cel mai inocent. Mai ales că eu nici nu prea ies din casă, iar pe afară n-am mari șanse să ating măcar un om.

– Recunoști că ai fost vizitat de vecina dumitale de la etajul unu, pe nume Voica Labo?, a întrebat solemn agentul Buia.

– Da, m-a căutat de câteva ori după ce ne-am împrietenit, le-am zis eu și mai nedumerit.

– Mai recunoașteți că ați lovit-o cu o tigaie în cap, cu ceva vreme în urmă?, continuă cu același ton polițistul.

– Cuuuum?! Despre asta este vorba? Nu știu cum se procedează în astfel de cazuri, dar n-ar trebui să am parte de un avocat?

– Domnule, noi punem întrebările care se impun, dar refuzul de a răspunde te poate incrimina și mai mult. Bătrâna avea o leziune mai veche în frunte, noi ne-am interesat de proveniență, parcurgând istoricul ei medical, respectiv internarea în Spitalul de Urgență. Acolo apare că și-a pierdut cunoștința în bucătăria dumitale, după o lovitură cu un vas greu, care vă aparține. Există o mare posibilitate ca acel șoc fizic să-i fi provocat o comoție craniană cu potențial fatal, nedepistată la timp de aparatura medicală și de doctorul care a investigat-o. Firește că asta se va dovedi la autopsie, însă noi trebuie să fim pregătiți cu răspunsurile necesare.

– Of, Doamne, am reacționat eu ceva mai ușurat. E drept că tanti Voica a fost lovită la cap, dar nu de mine. S-a întins după tigaia cu pricina, care i-a căzut în cap după ce a alunecat cu scaunul.

Agenții s-au privit unul pe altul, comunicându-și astfel ceva despre care eu n-aveam nicio idee. Sau poate doar și-au pasat astfel rândul la interogatoriu, de aceea a continuat Sitar.

– Ar fi bine să vedem întâi despre ce unealtă e vorba. Sper că n-ai aruncat-o.

– Nicidecum, l-am asigurat cu o voce la fel de nevinovată. E în cuptorul aragazului și puteți să o luați mai ușor.

Polițistul înalt a scos cu atenție corpul delict, l-a cântărit în mână și din priviri, s-a uitat la mine cu același interes, după care a declarat:

– Mi-e greu să cred că în situația dumitale poți să lovești pe cineva cu greutatea asta, decât dacă-i inconștient și nu se poate feri. Și mai greu e de înțeles cum naiba a picat chestia asta în capul femeii, după ce era deja la pământ. Aș propune o mică reconstituire, pentru a demonstra absurdul acestei teorii.

Iarăși au schimbat câteva priviri între ei, după care tot Sitar a continuat:

– Colegul meu o să se pună în locul victimei…

– De ce eu, și nu tu?, a încercat să se împotrivească Buia.

– Pentru că ești mai apropiat de înălțimea victimei, a motivat cu convingere polițistul mai înalt.

– Eu nu mă urc pe scaunul acela, ca să mă arunc apoi pe gresie.

– Nici nu e nevoie, a venit compromisul colegului. Presupunem că ai căzut deja, iar dumnealui ne va arăta poziția corectă.

Am intrat în jocul celor doi și le-am dat toate detaliile necesare. Buia s-a așezat exact în poziția bătrânei, scaunul l-am plasat la fel ca atunci, iar pe Sitar l-am îndrumat să așeze tigaia sus, pe marginea dulapului, într-un echilibru precar.

– Ei… și acum ce se poate întâmpla?, a comentat cu iritare agentul întins pe jos. Trebuie să mă urc tot eu ca să o răstorn? Altfel rămâne acolo până la un cutremur serios.

Soarta a intervenit din nou, într-un moment în care aveam nevoie de sprijinul ei, deși nu a fost cu bine pentru cel neîncrezător. Tocmai atunci a trecut pe șoseaua dintre blocuri un tir greu, cu o viteză cam mare pentru acea zonă. Geamul s-a cutremurat, cum s-a mai întâmplat în asemenea cazuri, însă a dezechilibrat și tigaia, care a căzut exact în capul agentului Buia.

După uimirea exprimată din plin de chipul lui, Sitar s-a repezit să-i ofere colegului primul ajutor, mai întâi prin readucerea în simțiri.

– Tibi, Tibi, ai pățit ceva? Măi, mă auzi? Revino-ți, omule!, striga el în timp ce-i sălta capul, îi cerceta pulsul și îl scutura zdravăn.

Era aproape să renunțe și să sune la numărul de urgență, când ochii lui Buia s-au deschis, iar vocea i s-a auzit ca un mormăit.

– Ce dracu s-a întâmplat? Parcă m-a trăsnit ceva în cap.

– Ohoo, ce bine că n-ai pățit-o mai rău!, s-a bucurat Sitar. Ți-a căzut nenorocitul de vas în cap, dar văd că ai scăpat doar cu un cucui frumos.

– Zău?, a răspuns ceva mai dezmeticit rănitul. Nu degeaba se spune că accidentele cele mai multe se întâmplă în bucătărie.

S-a ridicat cu ajutorul primit de la coleg, m-a privit cu alți ochi și mi-a spus:

– Omule, nu știu dacă a fost o coincidență, dar te-ai scos oricum din bănuieli. Nici măcar nu ne trebuie tigaia, pe care poți să o păstrezi tot în cuptor, însă nicidecum pe dulap. Vom face un raport, numai că ne-ar plăcea să nu spui nimănui ce s-a întâmplat aici.

I-am asigurat că nu voi sufla o vorbă nimănui, bucuros că am mai trecut cu bine peste încă o încercare provocată de moștenirea cu greutate a mamei. Dar nu am promis nimic despre povestea așternută în scris, care e cu totul altceva. Mai ales că nu mi-am dat nici acum seama ce vrea să transmită în cele din urmă tigaia care-mi dă fiori.

Am vorbit cu mătușa la telefon și i-am spus despre moartea vecinei mele, după schimbarea ei de atitudine. Mi-a adus la cunoștință că și Nadia a murit tot în aceste zile, posibil tot din cauza revenirii la viața promiscuă dinainte. Prietena ei mai mare a convins-o, în cele din urmă, să se lase de școală și să trăiască iar din furat. ”Dar tata și fratele meu nu au murit, deși au fost loviți de aceeași tigaie”, i-am amintit eu. ”Da, dar ei nu au mai revenit la năravurile dinainte, pentru că a fost și mama ta în preajmă, să-i susțină”. Cred că sunt lămurit, însă mi-am propus să nu mai folosesc tigaia în scop educativ. E prea grea schimbarea și ispitele sunt irezistibile pentru cei mai mulți. Mai sper ca polițistul Buia să rămână în viață dacă a fost afectat spiritual de lovitura primită, altfel risc încă o acuzație de crimă.

Tigaia educațională

Posted on by racoltapetru6

Cu tanti Voica nu se înțelegea nimeni din bloc, de aceea o ocolea fiecare pe cât se putea. Ghinionul meu era că aveam apartamentul chiar deasupra ei, iar asta îi dădea un motiv în plus să mă țină sub supraveghere. Prima pricină pentru care m-a certat a fost că tropăiesc prea tare când cobor scările, speriind-o de dimineață bună. Apoi mi-a reproșat faptul că am o floare din plastic pe balcon, ”ceea ce e împotriva firii”, după cum s-a exprimat ea. Degeaba am motivat că-i un dar de la o prietenă care s-ar supăra dacă aș arunca-o. Aproape nu era ocazie în care să o întâlnesc și să nu mă mustre, chiar să strige de departe la mine că iar am făcut ceva rău.

Ziua în care mi-a bătut cu pumnii în ușă mi-a provocat un șoc care aproape m-a paralizat fizic și psihic. Am deschis ușa, cât am putut de repede, lăsându-i cale liberă să intre în sanctuarul singurătății mele. Cuvintele ei erau mai dure ca niciodată, reproșându-mi în gura mare că de data asta mă dă pe mâna poliției, nu mai scap ca altă dată, ci o să plătesc ca popa toate stricăciunile provocate de inundație. Cu greu a priceput că o invit să se uite și la pereții mei, uzi și ei din cauza apei care curgea de la etajul superior. S-a învârtit tanti o vreme prin camere, a cercetat cu atenție baia și bucătăria, iar apoi, ca și cum ar fi uitat toate amenințările la adresa mea, a spus:

– Ar trebui să ștergi mai bine pe jos, că e ud și poate omul aluneca.

Am tras câteva guri de aer în piept și m-am rezumat să încuviințez din cap. Privirea vecinei era foarte curioasă și căuta să adune alte date neconforme cu concepțiile ei. La un moment dat, atenția i-a fost captată de o tigaie așezată deasupra dulăpioarelor din bucătărie, contrastând ce-i drept cu ordinea la care țineam.

– Ce faci cu vechitura de acolo? Așa păstrezi dumneata vasele?

– E doar o tigaie din fontă, primită moștenire de la mama, m-am scuzat eu. Voiam să o arunc, dar încă nu m-a lăsat inima.

– Să arunci un vas atât de valoros prin proprietățile lui ar fi un păcat în fața lui Dumnezeu. Dacă tot nu o folosești, dă-mi-o mie și o voi aprecia cum se cuvine.

Am aprobat iarăși din cap, uimit de întorsătura nebănuită în care a ajuns situația. Tigaia cu pricina mi-a așezat-o acolo un vecin înalt, pentru că nu aveam de gând să o folosesc și nici un loc util nu voiam să ocupe. În schimb, vecina Voica era mică de statură, ca mine, iar pentru a ajunge la ea avea nevoie de un scaun. A urcat pe unul ca un om hotărât să-și ia trofeul, însă tocmai când a pus mâna pe el, scaunul de sub ea a alunecat și s-a prăbușit pe gresia udă. Cred că nu ar fi suferit vreo leziune gravă, dacă tigaia dezechilibrată nu i-ar fi căzut chiar peste frunte.

Femeia nu mai mișca deloc, din rană îi curgea sânge, în timp ce eu priveam ca la o scenă dintr-un film de groază. Mi-am revenit după câteva momente, sărind spre telefon și apelând numărul pentru urgențe, cu o voce speriată. Mi s-au cerut o sumedenie de detalii la care am răspuns ca un robot, fără să fiu sigur dacă e vorba de un deces sau o pierdere a cunoștinței. Doar după ce am închis mobilul, m-am apropiat cu grijă de vecină, reușind astfel să percep că încă respira, un fapt crucial pentru a-mi recăpăta cât de cât calmul necesar. Nu a durat mult până s-a auzit sirena ambulanței, iar apoi în apartament au intrat două persoane echipate în roșu, cu inscripția SMURD pe spate. Una dintre ele era o femeie medic sau asistentă, după cum am văzut că se ocupă de starea victimei. Nu i-a trebuit mult ca să-și dea seama despre ce e vorba, mai ales după ce i-am explicat și dumneaei cum s-a întâmplat accidentul.

După ce au urcat-o pe targă, au coborât-o la Salvare și am scăpat de priveliștea terifiantă, rațiunea mi-a revenit complet, reușind să-mi pun ordine în gânduri și să-mi fac speranțe că totul se va termina cu bine. Acum îmi era și mai clar că trebuie să arunc tigaia aceea primitivă, chiar dacă vecina își revine complet. Niciunul din noi doi n-ar vrea să o mai vadă, așa că am pus-o lângă ușa de ieșire, să nu o uit când voi duce gunoiul.

Nu am apucat să-mi îndeplinesc planul, înainte ca două țigăncușe cu vârste de opt și zece ani să intre pe ușa lăsată descuiată. Mă bazam prea des pe încuietoarea de la intrarea în scară și nu-mi explicam niciodată cum reușeau puștoaicele astea să intre dacă nu știu codul de la interfon. Din nefericire nu era prima oară când mă agasau cu prezența și insistența de a le dărui tot ce vedeau cu ochii, pe lângă bani. Sunt sigur că voiau să profite de faptul că mă mișcam greu, cu două cârje și o orteză care cerea timp până mi-o puneam pe picior. Nadia o chema pe cea mai mică, capul răutăților și a tupeului pe care i-l insufla și celei mai mari. De data asta le-am oferit o sumă mai consistentă și, ca bonus, tigaia de care voiam să scap. Totuși, nu erau mulțumite, iar la plecare mi-au smuls și geaca de pe cuierul din hol. Nu aveam nimic în buzunare, însă îmi părea rău după ea, fiind practică și ușoară.

Cred că evenimentele din acele zile m-au afectat atât de mult timp încât am adormit într-o dimineață în cadă, cum nu mai pățisem niciodată. Apa caldă curgea în continuare și s-a revărsat prin toată baia, până să mă trezesc. De data asta mă puteam aștepta, pe bună dreptate, la un scandal din partea vecinei de jos, de aceea m-am grăbit să mă prezint eu cu scuze și rugăminți de iertate. Auzisem că a revenit cu bine acasă, dar încă nu am avut ocazia să dau ochii cu ea și să mă interesez de felul în care se simte. Mi-a deschis după primele bătăi în ușă, cu un zâmbet cum nu mai văzusem pe chipul ei.

– Ce bine-mi pare să te reîntâlnesc, vecine!, a exultat ea ca la vederea unui prieten bun. Hai înăuntru să schimbăm câteva cuvinte la o cafea bună și o țigară, că așa se cade între vecini apropiați.

Amabilitatea ei m-a făcut să devin bănuitor, mai ales că era posibil să fii văzut apa prelingându-se pe pereții băii. Am intrat oricum să lămuresc problema și i-am explicat greșeala de care mă făceam vinovat, dar ea a dat din mână a înțelegere.

– Se poate întâmpla oricui, iar pereții îmi erau afectați dinainte, așa că nu are rost să punem la inimă.

Parcă nu mai era vecina pe care o cunoșteam de atâta vreme, de aceea am rămas aproape o oră să ne povestim ce aveam fiecare pe suflet. Ne-am despărțit cu promisiunea că ne vom căuta reciproc la alte cafele – la mine sau la ea – tot cu aceeași plăcere. Surprizele au continuat a doua zi, când Nadia mi-a băut la ușă și a așteptat cuminte să-i deschid ușa. Fetița era bandajată la cap și avea în mână geaca furată, alături de tigaia din fontă.

– Mă iertați, dar am venit să vă înapoiez lucrurile, mi-a spus ea cu ochii rușinați.

– Foarte frumos din partea ta, am exclamat eu, nevenindu-mi să cred. Dar ce ai pățit la cap?

– M-a lovit tata cu vasul ăsta greu, a explicat ea.

– Vezi? Nici el nu-i de acord să furi hainele oamenilor.

– Nuuuu! Era nervos că i-am dus vechitura asta, bună doar la fier vechi, în loc să aleg lucruri de valoare.

De data asta mi s-a făcut milă de biata fetiță și i-am întins două bancnote de cinci lei. Îi merita pe deplin după câte a pătimit și pentru gestul de a-mi restitui haina. Ea a luat doar una din hârtiile oferite și mi-a spus că-i e destul pentru o ciocolată.

– Dacă-mi rămân bani, o să mi-i ia tata pentru băutură și iar o să mă bată.

– Ești o fată bună, am lăudat-o eu cu uimire. Mai vino de sărbători, la stropit și la colindat, dar fără prietena aceea rea.

– Nu vom mai fi prietene, pentru că eu merg la școală de săptămâna asta.

Am felicitat-o din toată inima și i-am urat să devină o elevă conștiincioasă, după cum merită cu adevărat. Întors între cei patru pereți, reflectam nedumerit la cele două schimbări în care a fost implicată tigaia moștenită. Intenția de a scăpa de ea mi-a dispărut complet după o vizită de-a mătușii mele și o discuție pe tema asta.

– Nepoate dragă, nici să te gândești la așa ceva!, m-a sfătuit ea. Îmi amintesc când mi-a povestit mama ta despre această vechitură cu calități deosebite. Cum crezi tu că s-a lăsat tatăl tău de băutură și a început fratele-ți să frecventeze zilnic școala? Ei bine, după ce mămica ta i-a altoit cu această tigaie peste cap, în momentele ei de supărare. Păstrează acest dar unic, că nu se știe când o să mai ai nevoie de el.

De atunci țin la îndemână tigaia aceea de fontă. Mi-am amintit că vărul Sandu îmi e dator cu o sumă mare de bani, dar nu vrea să-și onoreze termenele de restituire. Poate îl stimulez cu o lovitură de tigaie în creștetul capului și îi transmit astfel educația care îi lipsește.

Notă: După o idee împărtășită de Jo

Bulgărașul de zăpadă

Posted on by racoltapetru6

Aveam opt ani și mă consideram un adult nedreptățit. Peste tot vedeam numai restricții: când și cât să mănânc, orele obligatorii de somn, să nu ies pe stradă că mă calcă mașinile, să nu mă urc în pomi, să nu întârzii la cină… Era clar că trăiam într-o dictatură a părinților din care trebuia să scap. La asta se adăuga și sora mea de patru ani, care se ținea mereu după mine. Astfel de motive m-au determinat să-mi caut un refugiu cât mai bine ascuns, în care să-mi fac propriul program, să mă simt eliberat de constrângeri.

Prima încercare a fost frunzișul des al mălinului de la poartă, în care mă cățăram și stăteam ore întregi privind pe ascuns la trecătorii de pe stradă sau la familia din curte, îngrijorată de absența mea. Ascunzătoarea n-a rezistat multă vreme, părinții și-au dat seama unde dispăream și mă extrăgeau mereu dintre ramurile copacului. Era clar că trebuia să găsesc un loc mai ferit, cât mai departe posibil de curte și de ochii curioși ai celor din jur. Atunci mi-a venit ideea să-mi sap un adăpost sub pământ, tocmai la capătul grădinii noastre. Acolo a fost odată o baltă, care a secat între timp și acum creșteau doar buruieni și ierburi încâlcite.

Era o treabă tare anevoioasă pentru puterile mele, dar ambiția îmi era mare și timpul trebuia folosit cu judecată. Peste săptămână, aveam câteva ore în care tata trebuia să fie lucru, iar mama mergea cu soră-mea în vizită la bunica și la mătuși. Eu nu puteam să mă deplasez pe picioare, din cauza sechelelor după poliomelită, iar asta îmi oferea ocazia să rămân singur, după ce promiteam solemn că voi citi povești și voi fi cuminte ca un înger. Neîncrezătoare era uitătura pe care mi-o arunca mămica, dar se înmuia în fața inocenței pe care o afișam, ca un actor precoce. După plecarea lor mult-așteptată, mă grăbeam spre grajd, de unde luam sapa și hârlețul, unelte pe care le-am văzut foarte eficiente în munca pământului. Le trăgeam cu sârg după mine, pe cărăruia dintre grădina bine întreținută și valea cu broaște care mărginea terenul nostru. Era cale lungă, de câteva sute de metri, dar o parcurgeam cu mare determinare și visuri mărețe.

Ajuns pe câmpul sălbăticit, am început imediat lupta cu jungla deasă de verdețuri și rădăcini rezistente, pentru a elibera locul în care să-mi construiesc cea mai mare și frumoasă ascunzătoare subterană. Nu-mi închipuisem că va fi atât de greu, nici că o să am nevoie de o seceră, dar asta nu mă descuraja deloc. În acea primă tură de zoală, am reușit doar să-mi creez un front de lucru, după care m-am întors la timp pentru a nu-mi fi sesizată absența. Munca mea tenace a continuat tot așa, chiar și duminica dimineață, când părinții mergeau pentru două ore la biserică.

Toată această muncă a durat vreo două luni, dar groapa mea se mărea puțin câte puțin, iar noaptea adormeam mulțumit și visam la casa mea secretă. E drept că, uneori, mama venea mai repede acasă și mă căuta pe ulițe, dar eu ascundeam pe drum uneltele și apăream cu explicații liniștitoare: ba că am fost să văd dacă s-au copt roșiile, ba că am adormit sub bătrânul gutui sau m-am jucat cu broscuțele din vale. Ea răsufla ușurată că nu am ieșit pe drumuri și astfel rămâneam în grațiile ei. Până când s-a întâmplat ca tata să facă o incursiune la capătul domeniului nostru, un fapt mai rar și neprevăzut. Nu voi uita niciodată cât de nervos a fost când s-a întors și i s-a adresat mamei:

– Tu, femeie, cineva a săpat o groapă mare în capătul grădinii noastre!, a exclamat el cu năduf, iar eu am simțit cum mă înghite pământul.

– O groapă pe terenul ăla sterp?!, se miră mama. Poate o fi căutat râme pentru pescuit, că de-alea se găsesc sub ierburi.

– Asta nu-mi vine să cred, că e prea mare și adâncă, de zici că ar fi vrut să refacă balta de altădată. De-aș ști cine a făcut-o, i-aș aplica o corecție soră cu moartea.

Mi-am și imaginat ce bătută ar fi trebuit să suport dacă s-ar afla că eu sunt vinovatul, iar usturimea nuielelor de mălin mi-au trezit amintiri dureroase. Cu capul plecat și inima cât un purice cred că m-am înroșit de tot, însă niciunul din ei nu aveau timp să bage de seamă. Teribil de dureroasă a fost și decizia pe care tata a luat-o:

– Mă duc să o astup… pe cât pot, până se înserează. Restul îl voi acoperi cu crengi și frunze, că-i de lucru, nu glumă.

Târziu s-a întors tătuca de la acea treabă ”blestemată”, după cum îi zicea el în timp ce-și descărca sufletul la cină și apoi înainte de culcare. Eu nu am dormit toată noaptea, simțind gustul amar al speranțelor spulberate, al aripilor frânte, după un zbor în care țintisem un orizont atât de promițător.

Continuarea romanului se poate citi sub titlul ”Judecăți, prejudecăți și mere”, carte apărută la Editura SIONO

Inima casei

Posted on by racoltapetru6

Nu mai rețin exact câți ani aveam pe atunci, dar știu sigur că eram trecut de majorat. Prima dată când i-am sesizat prezența a fost într-o după-amiază liniștită de vară, când toată familia se odihnea după masa de prânz. Părinții și sora mea în ”camera dinainte”, iar eu în patul din bucătăria-sufragerie. Nu aveam somn la acea oră, însă respectam pauza de care aveau nevoie mama și tata, cufundat în gânduri și făcându-mi planuri pentru mai târziu. În acea meditație s-a strecurat ticăitul unui ceas nemaiauzit până atunci. Nu, nu era ceasul casei, care-și avea locul în dormitor, lângă părinți, și nici cel de pe mână, un Pobeda care se auzea doar dacă-l puneam la ureche. Era un sunet constant și suficient de clar ca să-mi dau seama că nu-i doar o impresie.

Mi-am ridicat capul de pe pernă, încercând să percep de unde poate să vină și dacă nu cumva mai e vreun ceas în preajmă. După mai multe căutări, cu urechea ciulită, singura explicație care puteam să o dau e că ticăitul venea din peretele casei, fără să pot stabili o localizare precisă. Eram intrigat și am petrecut mult timp să realizez dacă e posibil așa ceva. De aceea m-am bucurat când a apărut Doina – sora cu patru ani mai mică decât mine – și am avut pe cine să întreb. A ascultat și ea un timp și, spre ușurarea mea, mi-a dat dreptate. Auzea același ticăit, tot din zona din colț a bucătăriei, deci nu era doar o iluzie. Apoi a intrat peste noi tata și mama, cărora le-am propus să asculte și ei cu atenție. Rezultatul a fost dezamăgitor în ambele cazuri: niciunul nu distingea vreun ticăit de ceas, oricât am insistat că trebuie să-l audă.

Această experiență s-a repetat apoi în alte zile de liniște, fie că auzeam prima dată eu sau Doina. Am încercat să găsim măcar încă un martor la misteriosul ticăit, dar fără succes, pentru că nu se auzea când era cineva străin în preajmă, probabil din cauza lipsei de liniște totală. Și totuși, eu și soră-mea eram convinși că undeva, în perete, exista un ceas minune care merge continuu, fără să fie tras sau alimentat de baterie. Iar această convingere a atras asupra noastră câteva glume sarcastice, care ne-au făcut să nu mai aducem în discuție acest subiect, cu excepția momentelor în care eram doar noi doi. Astfel că, de câte ori aveam prilejul, ascultam ticăitul acela miraculos și ne închipuiam tot felul de scenarii: că bunicul a ascuns un ceas valoros când a ridicat pereții sau că e ticăitul unei bombe care nu mai poate exploda. Până când…

Eva era o vecină tânără cam de aceeași vârstă cu noi, dar mult mai copilăroasă, care ne vizita adesea și ne amuza cu naivitatea ei. Se întâmpla, însă, ca uneori să asculte în tăcere discuțiile noastre, dar numai când la ele participau și cei mai în vârstă. Într-o astfel de ocazie, când șirul cuvintelor s-a întrerupt pentru un minut, ne-a surprins pe toți cu o observație:

– E atâta tăcere aici de poți să auzi cum ticăie ceasul…

Eram tot în bucătărie și mirarea noastră a fost foarte mare. Mai ales în ce ne privea pe mine și Doina.

– Care ceas!?, a întrebat primul tata, luându-ne-o înainte.

– Habar n-am, a răspuns ea senin. Dar se aude clar, când e o liniște ca asta.

Părinții mei s-au uitat cu suspiciune la ea, apoi unul la altul, iar la urmă către noi. Era clar că ne făceau răspunzători de această remarcă, impresie dovedită și de insinuarea tatălui nostru:

– Băi copii, am crezut că ați terminat cu astfel de glume. În schimb, voi o mai zăpăciți și pe biata fată cu prostiile voastre. Dacă o țineți tot așa, mă faceți să dărâm zidurile casei și să vă demonstrez că nu e niciun ceas în pereți. Singura problemă va fi că o să dormiți apoi sub cerul liber. Asta vreți?

Eva nu a înțeles de unde vine atâta înverșunare, iar noi am înghițit în sec și am închis definitiv acest subiect. Totuși, în sinea noastră, eram bucuroși că cineva din exterior ne-a confirmat existența acelui sunet, deci nu eram obsedați.

Timpul a trecut, iar eu m-am mutat la oraș, unde singurul ticăit era al ceasului de masă cu alarma de trezire. Soră-mea a făcut la fel, după încă vreo doi ani, însă amândoi ne vizitam părinții de câte ori ne permiteam. La scurtă vreme, s-a stins tata, iar mama a rămas singura motivație să mai vizităm casa părintească. Când și mama ne-a părăsit, am găsit de cuviință că ar fi bine să ne mutăm amândoi în locul care ne-a lăsat atâtea amintiri, din cea mai fragedă copilărie. Toate păreau neschimbate, iar asta ne transmitea o nostalgie dulce. Numai ticăitul ceasului nu-l mai auzeam, deși ne-am străduit să-l găsim din nou. Poate că, într-adevăr, nu era vorba neapărat de un ceas, ci de cu totul altceva. Cum ar fi inima casei, care bătea pe atunci într-un ritm cunoscut de noi. Iar acum, când o parte dintre locatarii ei nu mai există, acea inimă a încetinit sau și-a schimbat frecvența. Ori poate noi suntem cei care nu o mai pot înțelege.

Casa părintească… | crismeleca

Justiție de ochii lumii

Posted on by racoltapetru6

– Domnule Plevușcă, avem suficiente probe să ajungi după gratii între cinci și zece ani, îi spuse pe șleau procurorul, imediat ce s-a așezat în fața acuzatului și a etalat pe masă un dosar impresionant. Dar eu sunt un om înțelegător, dispus la o înțelegere din care să ieșim amândoi în câștig. Spune-mi pentru cine ai falsificat cifrele în care se raportau achiziții fictive sau prețuri de patru-cinci ori mai mari decât în realitate, iar eu te asigur că nu faci nicio zi de închisoare.

Omul din fața lui era palid și tremura ca o frunză în bătaia vântului. Gândul că ar putea fi privat de libertate ani de zile, să fie despărțit de familie, departe de viața fastuoasă cu care se obișnuise, îl făcu să-și dea frâu liber mărturisirilor. Viața lui era mai importantă decât secretele pe care le deținea.

O altă zi, un alt inculpat, un dosar și mai voluminos, același procuror.

– Poate credeți că sunteți acoperit, dar vă înșelați amarnic, domnule Clean. După cum o să vă convingeți, am aici declarații complete și documentate despre sume încasate pentru produse pe care nu le-ați livrat sau nu în cantitatea și la calitatea conformă. Toate aceste dezvăluiri vă pot priva de libertate cel puțin zece ani, plus confiscarea banilor însușiți ilegal. Dar… eu nu am nimic cu dumneavoastră, ci vreau peștele cel mare. Îmi spuneți cine a condus această operațiune, iar eu vă promit că scăpați cu o condamnare de formă.

Domnul în cauză aflase că cineva ciripise despre el, fapt care-l făcea să transpire în fața acuzatorului. Nu ar fi rezistat câțiva ani ”la răcoare”, așa că trebuia să facă orice pentru a scăpa de această umilință. Șeful putea să se descurce, doar avea bani destui și relații din cele mai influente.

După câteva luni, procurorul Avat se prezentă în fața superiorului cu un caz soluționat.

– Domnule Baracudă, dosarul despre frauda de 40 milioane de euro poate fi considerat rezolvat.

– Spune-mi, pe scurt, care-s vinovații și pedepsele pentru fiecare.

– Plevușcă a mărturisit și, în consecință, a primit un an de închisoare cu suspendare. Clean a fost și el cooperant și a beneficiat de aceeași pedeapsă. Dar Știucă a fost principalul artizan și beneficiar al fraudei. Prin urmare, după ce l-am confruntat cu dovezi clare, a trebuit să mărturisească. Sentința lui a fost mai dură, dar am ținut cont de faptul că ne-a scutit de un proces lung, așa că s-a ales cu doi ani de condamnare la închisoare… cu suspendare.

– Bravo, Avat! Ești un profesionist eficient care nu tergiversează dosarele ani de zile. Ține-o tot așa și poți să ajungi sus de tot!

Baracudă mare - Wikipedia

Notițe din viitor

Posted on by racoltapetru6

202 A.C. Nu-mi vine să cred că în urmă cu aproape două secole s-ar fi scris ”2020 Anno Domini”, ”era noastră”, ”anul curent” sau ”după Hristos”, iar acum, acele două litere au o explicație atât de lugubră: Anul Covidului.

Stau în fața tastaturii și-mi atenuez emoțiile scriind aceste notițe pe care probabil le voi șterge ulterior. În câteva minute voi deveni tată, iar asta e cea mai mare împlinire pentru bărbatul din zilele noastre. Eu și partenera mea de viață ne-am dedicat aproape un deceniu acestei împliniri, iar eforturile noastre vor fi răsplătite, spre bucuria noastră și a invitaților veniți pentru a fi de față. Nașterea unui copil e un miracol în aceste vremuri, când omenirea numără circa optzeci milioane de pământeni și e în scădere continuă.

Am citit multe articole despre viața dinainte de virusul care a umplut cimitirele de pe întreaga planetă, dar tot nu-mi vine să cred. Se spune că erau peste opt miliarde de oameni atunci când a lovit nenorocirea, dar, în îngâmfarea lor, au nesocotit aproape complet capacitatea lui de transmitere și cea de continuă schimbare. Mulțimi de oameni se revoltau doar pentru că trebuiau să poarte mască sau să păstreze o anumită distanță de siguranță. Această atitudine a creat un mediu perfect pentru agravarea pandemiei, iar vaccinurile care se tot inventau nu țineau pasul cu evoluția continuă a virusului, în timp ce el se întărea continuu și se răspândea tot mai ușor.

Aflu că, pe atunci, oamenii și-ar fi dat viața pentru o petrecere cu mulți invitați, posibil contaminați. Pentru o excursie în străinătate, alături de străini care nu respectau regulile de prevenire a infectării, pentru o îngrămădeală prin magazine, piețe (așa li se spunea pe atunci unor magazine în aer liber) sau săli de spectacole. Nu cred că toți o făceau pe eroii, ci mai degrabă din neștiință sau iresponsabilitate. Astfel și-au ucis o parte din familie, prieteni și vecini, iar pentru supraviețuitori, regretele au venit prea târziu. Mulți s-au sacrificat mergând la muncă în echipe care se contaminau ușor, din dorința de a-și întreține familia. E drept că unii erau nevoiți, dar alții o făceau pentru a aduna mai mult decât era necesar, nu cumva să rămână fără bani de călătorii în străinătate, de mașini luxoase și de un confort care să epateze. În puțin timp s-au umplut spitalele, medicii mureau la datorie, iar cadavrele se strângeau în cupele excavatoarelor și se aruncau în crematorii improvizate.

Prea târziu și-a dat omenirea seama cu ce au de-a face, după ce toți supraviețuitorii au trecut prin infectare măcar o dată. Iar sechelele lăsate de virus erau din cele mai diferite și grave, pe măsură ce Covidul evolua. Și mai dramatic a fost când s-a aflat că fertilitatea speciei noastre putea fi compromisă definitiv, iar prin asta se ajungea la dispariția omenirii în câteva secole. Puțini copii se mai nasc în aceste vremuri, Covidul e mai puternic ca oricând și se transmite foarte ușor prin aer, la zeci de metri de la sursă. De aceea purtăm mereu mască – și când dormim -, ne întâlnim rar cu alte persoane, și numai dacă sunt bine cunoscute. Aerisim locuințele doar noaptea, câte o oră, iar cumpărăturile ni se livrează cu drone. Televiziunea nu mai există de mult, dar socializăm virtual prin internet și telefonie, după un orar bine stabilit, pentru a evita suprasolicitarea liniilor. Depanatorii sunt puțini și cu greu se încumetă să riște o expunere, chiar și în exterior.

Mai aflu din articolele istorice că natura era aproape de sufocare, în urmă cu două sute de ani. Acum, dealurile și munții sunt înțesate de păduri verzi, izvoare limpezi și animale de tot felul, chiar și din care erau atunci pe cale de dispariție. Oceanele freamătă de viață pură, iar plajele sunt curate ca lacrima. Le admirăm în imagini transmise pe diferite siteuri, dar mai există și astăzi câte un sinucigaș care vrea să vadă cu ochii lui. De obicei, aventura lui se termină tragic…

Sunt chemat chiar acum să-mi văd copilul, dar promit să revin după ce mă mai slăbesc emoțiile!

Am un fecior sănătos! Să ne trăiască și să ducă mai departe fertilitatea speciei noastre, atât de greu încercată! Sunt foarte fericit, dar am avut parte de o mare uimire: băiatul s-a născut cu fața acoperită de o piele fină, exact ca o mască. L-am întrebat pe medicul care a ajutat la venirea lui pe lume, dar și lui i-a trebuit un timp să se lămurească. Zice că genele noastre au răspuns în felul lor pandemiei, pentru a ne proteja de la naștere. Masca e elastică, se poate da jos de pe nas și gură, în perioada alăptării, după care se ridică la loc. Tot medicul m-a avertizat că masca se va usca și apoi regenera în câteva ore, pentru a-și păstra eficiența. Nu mai auzise despre vreun caz similar și tare nerăbdător era să împărtășească această veste cu lumea întreagă. Se dovedea încă o dată că natura ne vine în ajutor la nevoie, oferindu-ne o armă în plus pentru a lupta cu acest inamic periculos cum nu am mai avut.

Speranțele au renăscut odată cu noul nostru copil, iar eu le-aș transmite lumii întregi, din trecut, prezent și viitor. Poate găsesc o cale prin care voi reuși să expediez aceste notițe măcar în anii de început a Covidului. Nu știu dacă-i adevărat, dar circulă niște informații pe internet cum că ar fi aterizat câteva nave cu extratereștri. Am văzut și câteva poze, iar culmea e că toți purtau mască. Or fi fost și ei afectați de vreun virus asemănător sau se tem de al nostru? Vestea despre proaspătul nostru născut s-ar putea să-i aducă la noi, iar ei să știe cum aș putea să vă expediez în trecut acest mesaj. Poate o să vă fie de folos, iar copiii nu vor fi nevoiți să vină pe lume cu mască.

Călătoria în timp este posibilă | EnergiaConştiinţei.ro

 

O chestiune de principiu

Posted on by racoltapetru6

 

Ce salarii plătesc marile reţele de super şi hipermarketuri ...

– 9,99, răsună sec vocea casieriței.

Distinsul domn din fața mea a întins o bancnotă și, după ce-și strecură săpunul în plasa cu cumpărături, continuă să aștepte.

– Mai doriți ceva?, îl întrebă doamna corpolentă de la casă.

– Restul, firește. Doar v-am dat zece lei.

Mirarea se citea nu numai pe chipul femeii, ci și pe a celorlalți cumpărători care așteptau la rând. Bărbatul avea o vârstă respectabilă, era îmbrăcat decent și inspira un aer de intelectual rezonabil. Probabil că din această rațiune a venit și dojana casieriței:

– Dumneavoastră glumiți, dar oamenii așteaptă la rând. Vă rog să le dați voie.

– Nu glumesc deloc!, răspunse foarte serios domnul cu pricina. Săpunul acesta costă nouă lei și nouăzecișinouă de bani, iar eu vreau să plătesc exact cât costă. Nici mai mult, nici mai puțin.

Doamna corpolentă nu voia să se enerveze, așa că scoase din casă o monedă de cinci bani și o întinse clientului problematic.

– Poftim! Acum sunteți mulțumit?, rosti ea cu certitudinea că a rezolvat problema.

Doar că omul refuză politicos moneda, justificându-se:

– Nu am nevoie de reducere, ci doar să plătesc prețul corect. E o chestiune de principiu. Dumneavoastră aveți obligația să dispuneți de banii necesari pentru a da restul până la ultimul bănuț.

Nervii casieriței aveau o limită, iar aceasta părea atinsă, din moment ce vocea ei se auzi cu mult mai strident:

– Sunteți culmea, dom’le! Încă n-am mai văzut așa ceva, și lucrez aici de peste zece ani. Să faceți scandal și să țineți oamenii la coadă pentru un ban!

– Nu pentru un ban, doamnă, ci pentru un principiu. Dacă afișați un preț atât de pretențios, trebuie să vă asigurați că-l puteți respecta întocmai.

Aici a început și polemica printre oamenii din jur, unii criticându-l pe bărbatul care n-avea altceva mai bun de făcut decât să le răpească din timpul lor, în timp ce alții apreciau logica protestului. Nici pe mine nu mă deranja conflictul, ba aș putea spune că mă amuzam răbdător și curios să văd cum se va încheia. Rezolvarea se aștepta din partea casieriței, iar aceasta făcu un apel către un om de ordine.

– Du-te la șefă și spune-i să vină urgent până aici, a fost tot ce i-a trecut prin cap doamnei.

Discuțiile de la rând au continuat și mai vehemente, în timp ce clientul problematic stătea neclintit în capul rândului, iar casierița fierbea în suc propriu. O tânără drăguță a apărut în curând și a fost întâmpinată cu o voce tânguitoare:

– Domnișoară Raisa, omul acesta nu vrea să plece din fața casei până nu primește un ban rest. Nici mai mult, nici mai puțin. Ce pot să fac în situația asta?

Tânăra șefă găsi de cuviință să-i zâmbească bărbatului cu pricina, vorbindu-i cu delicatețe:

– Domnul meu, v-a supărat ceva la noi? Spuneți cu ce vă putem ajuta.

Bărbatul își plecă puțin capul în semn de apreciere și răspunse la fel de amabil:

– Totul e bine, stimată domniță. Și ar fi perfect dacă aș putea plăti exact prețul scris pe eticheta acestui săpun. Vă rog să înțelegeți că e o chestiune de principiu.

– Vedeți?, accentuă doamna corpolentă de la casă.

– Înțeleg, dar și dumneavoastră ar trebui să știți că nu se mai găsesc monede de un ban, vorbi cu glas domol șefa. Luați cinci bani ca rest și o să se calculeze în cumpărăturile viitoare pe care le veți face la noi.

– Nu pot, refuză din nou clientul. Sunt în trecere prin oraș și s-ar putea să nu mai vin.

– Of, of, of…, căzu pe gânduri domnișoara Raisa. Știți ceva? Așteptați-mă puțin, că am în birou un sertar cu monede mai puțin uzitate.

Șefa se grăbi cât se putea de tare să ajungă la birou, să caute prin sertare și apoi să se întoarcă în locul unde se adunase o mulțime de curioși. Veni radiind victorioasă și cu o mâna ridicată, din care se putea distinge o monedă minusculă, purtată ca un trofeu. I-o întinse oficial bărbatului și lumea din jur aplaudă finalul fericit. Totul a revenit la normal, iar eu mi-am descărcat și achitat cele câteva produse. Eram încă marcat de acest incident când, în timp ce-mi așezam cumpărăturile în plasă, aud din nou vocea casieriței:

– Avansați, doamnă, că s-a făcut coadă lungă.

– Nu plec până nu-mi dați restul.

– Care rest?

– V-am dat douăzeci de lei, dar produsul costă doar 19,99.

– Și dumneata?! Dumnezeule, eu nu mai rezist!

Mi-am întors privirea și am văzut-o pe doamna corpolentă părăsindu-și în fugă postul.

Fata de la prima masă

Posted on by racoltapetru6

 

Local: Concurs de sah la Iulius Mall organizat de Palatul Copiilor ...

Am observat-o de cum am intrat în sala mare a Casei de Cultură, iar ca mine cred că au făcut și ceilalți șahiști, indiferent că erau jucători sau spectatori. Era așezată deja pe un scaun de la prima masă, din cele două rânduri  de câte zece la care se desfășura finala pe echipe a județului Maramureș: o echipă din Sighet, una din Vișeul de Sus și două din Baia Mare. Această fată tânără și fermecătoare făcea notă discordantă cu zecile de copii, tineri și tinere, doamne și domni sau persoane de vârsta a treia. Părul ei părea un nimb de un negru strălucitor ce i se lăsa maiestuos pe umerii gingași de înger fără aripi. Ochii mari și misterioși își arătau culoarea căpruie doar când privirea i se prelungea spre capătul opus al tablei de șah… și te copleșeau de senzații greu de definit. Parcă și piesele de lemn așteptau cu emoție să fie rearanjate de mâinile ei mici și delicate, să simtă fiorul atingerii înainte de a pleca la luptă și să se sacrifice pentru o astfel de regină. Aș fi vrut să fiu măcar unul din pionii ei, dar pentru că era imposibil, mi-am zis că trebuie neapărat să joc o partidă cu fata aceea.

Gurile rele spun că bărbații preferă relațiile cu femei mai puțin inteligente, probabil din mai multe motive, doar de ei cunoscute. Pe mine, în schimb, m-au atras mereu cele frumoase și cât se poate de deștepte. Din primele am găsit destule, din cele cu minte mai rar, dar să întâlnesc una cu ambele calități era o performanță în ce mă privește. Iar această minune se petrecea acum, cu siguranță, ținând cont de înfățișarea divină pe care o admirau toți cei de față, dar și poziția în care era pusă să joace: la prima masă a echipei campioane de până acum, fapt care demonstra că era cea mai bună. Pe acest considerent, m-am dus glonț la căpitanul nostru de echipă și l-am rugat să mă pună și pe mine la masa întâi. Domnul ing. Pop Gheorghe s-a uitat lung la mine, încercând să-și dea seama dacă glumesc sau m-am trezit cu toane.

– Ce te-a apucat, de dimineață bună?, se răsti el. Știi foarte bine că nu ești jucător de prima masă, ci de a șasea, la cei de sub douăzecișicinci de ani. Acolo ai adversari foarte buni, pe care ar fi bine să-i bați sau să faci măcar remiză. Unul din ei e candidat de maestru, deci fii pregătit pentru o luptă grea.

– Domnu’ Pop, vă implor să mă puneți la prima masă, măcar când jucăm cu A.S. Cuprom. Promit că nu vă voi dezamăgi.

– Aaaa, ți s-au aprins călcâiele după Mandina, zâmbi căpitanul. Fii serios, că nu-i de nasul tău, din toate punctele de vedere. E maestru și are șanse să devină mare maestru, deci nici vorbă să ai vreo șansă în fața ei. În plus, are un principu foarte strict: nu discută cu băieții pe care-i bate la șah.

– Dacă-i așa bună, nici Pârvu nu poate să-i facă față, deci n-avem nimic de pierdut. Hai, vă rog…

– Îl supărăm pe Pârvu, pentru că-i dreptul său. Dar uite cum facem, să nu zici că-s neînțelegător: noi avem meci cu ei în ultima rundă, iar dacă tu vei câștiga cele două partide de până atunci, îți conving colegul să te lase în locul lui.

– Promit să joc cum n-am mai jucat vreodată, am exclamat eu cu bucurie. Mulțumesc!

– Nu-mi mulțumi, du-te și câștigă, altfel rămâi la masa ta.

Am iuțit pasul spre locul unde mă aștepta tabla aranjată, dar tot am mai admirat-o o dată pe Mandina, care tocmai dădea mâna cu adversarul, înainte de prima mutare. Mi-am promis că peste două zile voi simți și eu atingerea aceea delicată, concomitent cu privirile care ni se vor întâlni pentru prima dată. Niciodată n-am fost atât de motivat ca atunci în a obține două victorii cu orice preț. Aveam, într-adevăr, parteneri foarte tari și hotărâți să câștige, doar că eu m-am contopit complet cu fiecare partidă, calculând și recalculând strategii și combinații de multe mutări. Fiecare test de acest fel a durat mai bine de patru ore, timp în care nu mi-am permis să mă ridic de la masă sau să gândesc la altceva. Probabil că am avut și noroc, un ingredient necesar oricând și oricui, dar, după două zile de duel mintal, am exaltat de bucurie când și candidatul de maestru a întins mâna și s-a recunoscut învins. Acum, meritam să o întâlnesc pe cea mai frumoasă și inteligentă fată!

Căpitanul s-a ținut de cuvânt, altfel aș fi făcut o criză de nervi și n-aș mai fi jucat deloc. M-am prezentat devreme la prima masă, pentru a nu pierde nicio clipă din acea întâlnire copleșitoare, o luptă în care trebuia să înving o fată minunată, altfel treceam prin viața ei ca o cometă insignifiantă. Ea a apărut precum o stea orbitoare și m-a topit prin căldura mâinii pe care mi-a întins-o formal. Inima îmi bătea mai tare decât ceasul de joc așezat între noi, iar eu mă temeam să nu explodeze sau să leșin. Trebuia să mă concentrez, să predau controlul minții și să ferec sentimentele într-un ungher cât mai ascuns. Am închis ochii și mi-am propus să-i folosesc numai pentru careul cu pătrățele albe și negre. S-a auzit un fâșâit, iar când am ridicat pleoapele, prima mutare fusese făcută. Doamne ajută-mă!, mi-am zis și apoi am intrat în transa partidei.

Patru ore și jumătate au trecut parcă într-o clipă, iar poziția de pe tabla de șah era indecisă. Conform regulamentului, i s-a solicitat Mandinei să dea mutarea în plic, iar a doua zi dimineață să continuăm partida. Am revenit la realitate tocmai când ea scria mutarea secretă, nu înainte de a-mi adresa un zâmbet discret, însă mai valoros decât un diamant. A fost ca o încurajare de care aveam nevoie pentru a o invita să luăm masa împreună, iar acceptul ei m-a trimis într-un cer foarte înalt.

Am mâncat la restaurantul cel mai apropiat, doar noi doi și o sumedenie de gânduri împărtășite. Gânduri și povestiri care ne-au apropiat în două ore cât în doi ani. Pasiuni comune și plăceri identice prin care ne regăseam unul în celălalt și ne miram adesea cum de nu ne-am întâlnit până atunci. Poate că am fi rămas la acea masă până la cină, dar eram conștienți că trebuie să ne pregătim pentru continuarea partidei, iar după aceea lumea putea fi a noastră. Despărțirea a venit cu un sărut dumnezeiesc pe colțul buzelor, un desert cum nu am mai gustat vreodată și care nu se uită nicicând.

Ziua a continuat cu o analiză la sânge a poziției, la care au participat cei mai mulți colegi de echipă. Unii ziceau că am șanse să câștig, alții vedeau doar o remiză, ca mine. Căpitanul echipei mi-a cerut răspicat să mă bat până la ultimul pion, pentru că numai prin victoria mea putem câștiga titlul. Cina am luat-o în cameră, iar apoi noaptea mi-a fost albă și extenuantă. Gânduri bune și îngrijorări se perindau prin mintea mea, anulând efectul pastilei pentru somn.

Dimineața a venit ca o izbăvire, iar micul dejun mi-a luat doar cinci minute, fiind nerăbdător să ajung în locul unde trebuia să-mi întâlnesc viitorul. Doar că fata visurilor mele nu era acolo și nu a mai venit. Arbitrul a deschis plicul și a citit însemnarea făcută de mânuța îngerească: ”Propun remiză”. Conform regulamentului, dacă nu acceptam și se scurgeau două ore fără ca Mandina să apară, se socotea punct pentru mine și, implicit, echipa mea devenea campioana județului Maramureș. Eram confuz, mai ales când îmi vedeam colegii pregătindu-se de sărbătorire. Ceasul ticăia enervant, iar pe ușa de la intrare nu intra cea care m-ar fi salvat. Când mai erau doar două minute până la expirarea timpului, i-am făcut semn arbitrului să vină la masă și am semnat că accept remiza. Apoi am ieșit val-vârtej din sală, lăsând în urmă apostrofările căpitanului de echipă și chipurile dezamăgite ale celorlalți.

Pe Mandina nu am mai întâlnit-o, dar am auzit că în acea dimineață fusese găsită fără cunoștință, după un AVC sever. Apoi a ajuns la un spital din Budapesta, unde a fost operată și paralizia i s-a ameliorat. De jucat șah nici nu mai putea fi vorba, poate nici să mă recunoască n-ar fi fost posibil. Dar eu n-am s-o uit niciodată, așa cum a fost ea în acele momente memorabile.

Anonimi

Posted on by racoltapetru6

Tocmai când simțeam cum mă cuprind brațele îmbietoare ale unui somn dulce… sună telefonul. Mi-era ciudă și cu greu puteam alege dacă să-l las până-și termină „concertul” sau să văd cui trebuie să-i mulțumesc pentru apelul atât de inoportun. Am optat, în ultimul moment, pentru cea de-a doua variantă, oricum fiindu-mi compromisă intrarea în lumea viselor. Apuc cu mișcări leneșe aparatul și mă uit la solicitant: număr necunoscut. ”Acu’ tot atâta-i”, îmi zic și mă pregătesc să-l iau tare pe străinul cu tupeu, dar o voce neaoșe de român în vârstă îmi potolește instinctul inițial. Redau mai jos convorbirea, cât de fidel m-a ajutat memoria:

– Aaalooo…
– Daaa…
– Cine ești?
– Chiar așa…, cine aș putea să fiu? Poate îmi spui matale.
– Ioane, tu ești?
– Ion, precis nu-s!
– Dar atunci cine-i?
– Dumneata ar trebui să știi, dacă m-ai sunat.
– Da’ de unde să știu dacă nu-mi spui?
– Păi, de unde ai matale numărul meu? De acolo ar trebui să știi.
– Nu știu…, l-am văzut și m-am gândit că are vreun rost dacă apare în telefonul meu.
– Și ce nume scrie în dreptul lui?
– Nu scrie, dar, dacă mi-l spui, o să-l trec.
– De ce să-l treci, dacă nu ne cunoaștem?
– Poate că ne cunoaștem, dacă-i trecut aici, la mine.
– Bade, eu nu-ți cunosc vocea și nici numărul ăsta. E clar că-i o greșeală, deci poți să-l ștergi liniștit.
– Precis nu ești Ion? Că te cunoaște toată lumea cum te ții de păcăleli.
– Te asigur că nu-s Ion și ar fi trebuit să închid de la început telefonul. Șterge numărul și caută-l în altă parte pe prietenul matale.
– Păi nu mi-e prieten, ci vecin. Dar are ușa închisă și cred că se ascunde de mine.
– Asta-i problema voastră. Eu voiam doar să dorm puțin, iar dumneata mi-ai speriat somnul.
– Apăi… dacă nu ești Ion, să-mi fie cu iertare. Nici vecin nu-mi ești, cumva?
– Extraordinar! De unde să știu eu dacă ți-s vecin?! Și nici nu mă interesează…
– Cum să nu te intereseze? Ar trebui să-ți cunoști mai bine vecinii și să-i respecți așa cum se cuvine și cum fac eu.
– Sunt sigur că nu suntem vecini, dacă nu-ți cunosc numărul. Deci te mai rog o dată să-l ștergi și să-l uiți. Sănătate bună!
– Stai puțin, că nu dau lupii! Ion nu ești, vecin nu-mi ești, dar numărul matale apare la mine în telefon. Cum îți explici asta?
– Există zeci sau sute de explicații, dar aproape sigur e o greșeală undeva.
– Eu n-am greșit cu nimic, pur și simplu am apelat numărul. Poate dumneata ai greșit cu ceva, dar nu vrei să recunoști.
– Ba da! Recunosc că am greșit când ți-am răspuns, dar promit să n-o mai fac. Să nu ne mai auzim, cu bine!

Imagini pentru poze convorbiri telefonice

Am închis fără să-i las posibilitatea să-mi pună alte întrebări trăsnite. Somnul nu mai avea șanse să mă atingă, gândurile fiindu-mi acaparate de convorbirea iritantă, dar care avea și o doză de umor. Poate mă hotărăsc odată să-i răspund cu aceeași monedă, când i-o fi somnul mai dulce.