Vasile era tare mândru în ziua aceea călduroasă ce mirosea a primăvară. Doar devenise şi el tată, intrând în tagma oamenilor normali, cu răspundere. Nevasta lui, Florica, tocmai se întorsese acasă, aducând cu ea şi odorul mult aşteptat: o frumuseţe de băiat de trei kile şi jumătate. Nu a stat la maternitate decât o zi şi o noapte, se grăbea să se reîntoarcă lângă bărbatul nerăbdător şi se temea ca acesta să nu depăşească măsura în euforia lui bahică. Florica era tânără şi la prima naştere, dar nu a avut nici o temere în ceea ce priveşte durerile sau alte probleme ce ar fi putut interveni în acele momente. Doar era sănătoasă, iar mama ei a născut mereu acasă, doar cu o moaşă bătrână şi pe jumătate oarbă.

Aşa a şi fost, iar durerile despre care auzise atâtea poveşti nu au fost nici pe departe atât de mari. Chiar i-a povestit apoi lui Vasile cum că mai mult a suferit când a fost constipată şi de-abia a reuşit să aibă scaun. Dar acum era fericită că s-a reîntors acasă cu bine şi băieţelul era sănătos. La fel de bucuros era şi proaspătul tătic, care voia să marcheze momentul printr-un chef de pomină, aşa cum se cade într-un asemenea moment. Nu aveau ei prea mulţi bani pentru acest eveniment, dar cât să bea doi oameni tot s-o găsi. Cel de-al doilea era fratele Floricăi, care era şi vecin cu ei şi cu care Vasile se cinstea adesea.

De altfel, Paul a venit imediat să-şi vadă nepotul şi să bea în sănătatea lui câteva pahare de “pălincă de puţă” cu cumnatul său. Pahar cu pahar, s-au adunat mai multe şi dialogul era din ce în ce mai animat, cu tentă tot mai accentuată de controversă. Una din neînţelegeri pornea de la numele pe care să-l primească nou-născutul. Vasile ţinea morţiş să-l boteze “Jony”, dar Paul îi reproşa faptul că nu-i dă un nume românesc. Florica intervenea mereu între ei şi îi avertiza că oricum nu de ei depinde, ci ea o să aleagă numele pe care îl va voi.

La auzul acestei ameninţări, Vasile se simţi lezat în amorul propriu şi îi trase o palmă nevestei, zicându-i:

– E feciorul meu şi îi dau ce nume vreau!

Florica primi lovitura cu stoicism, dar contraatacă în felul ei:

– De unde ştii că e al tău? Eu n-aş fi atât de sigură!

Bărbatul se uită buimac la ea şi, după o mică pauză, răcni:

– Ce vorbeşti tu?! Vrei să spui că nu-s eu tatăl lui?

Şi îi mai trase o palmă Floricăi, care reuşise totuşi să-şi acopere faţa.

– Exact asta vreau să zic. Că eşti un impotent. Spun asta de faţă cu frate-meu, ca să ştie şi el că nu eşti bărbat.

Prea mare era ruşinea pentru Vasile ca el să nu riposteze. După ce dădu peste cap încă un pahar de palincă, se apropie de nevasta care ţipa la el să nu o bată şi începu să-i care la scaltoace pe unde nimerea. Florica îşi ferea faţa cu mâinile şi în timp ce încasa striga în gura mare:

– Nu mai da, impotentule! De ce dai, măi handicapat sexual? Nu vezi că nu eşti om? Eşti un ratat! Nu mai da, măi nenorocitule!

Omul întărât a lovit mereu până a obosit. Apoi s-a apropiat de masă şi s-a aşezat pe scaun să se odihnească. Nici nu băga de seamă vorbele lui Paul, care striga într-una la ei:

– Opreşte-te, Vasile! Taci, tu Florică!

Dar degeaba. Văzând că bătăuşul s-a retras, Florica prinse şi mai mult curaj:

– Ai văzut, Paul? L-ai văzut pe nenorocitul ăsta? Uită-te la el cât e de mare, dar la pat nu e în stare de nimic! Impotentul dracului!

Paul striga la ea să tacă din gură, dar ea nu se mai oprea. Asta la determinat din nou pe Vasile să treacă la atac, de data asta cu pumnii şi picioarele. El dădea şi ea îi adresa cele mai usturătoare jigniri care îi veneau în gură. Văzând că se îngroaşe gluma, Paul se ridică şi se interpuse între cei doi combatanţi. Atât i-a trebuit! A devenit imediat ţinta amândurora. Sora lui îl înjura pentru că a intervenit, iar Vasile puse mâna pe o găleată din plastic ce-i era aproape şi o lovi cu toată puterea de capul cumnatului.

Paul avea o constituţie mai pirpirie şi nu se putea pune cu Vasile. Lovitura la ameţit un moment, căci găleata  care s-a spart în urma impactului l-a atins chiar în zona ochiului stâng, rănindu-l rău. După ce şi-a dat seama ce s-a întâmplat, a fost rândul lui să-şi iasă din fire. Cu ochiul sănătos a observat cuţitul de pe masă şi, printr-o mişcare agilă l-a înşfăcat rapid. Vasile nu a apucat să se ferească prea mult şi a recepţionat vârful armei albe chiar în zona inimii. A avut totuşi noroc că mâna lui Paul nu a fost mai lungă cu vreo doi milimetri, că atunci inima lui ar fi fost perforată. Aşa, doar câteva picături de sânge se revărsau pe pieptul dezgolit.

De data asta, era prea mult pentru el. Cu privirea sălbatică de furie, ieşi afară val-vârtej şi se întoarse imediat fluturând securea deasupra capului. Doar că, între timp, a sărit Florica între ei şi la scos pe Paul afară, în şuturi şi cu o droaie de injurii prin care îi reproşa faptul că a iscat un asemenea scandal. Seara se lăsase şi întunericul punea stăpânire peste casele din localitate. Oamenii obosiţi se apropiau de paturile lor pentru a-şi odihni trupurile. Aşa au făcut şi cei trei petrecăreţi, chiar dacă din leagănul cel nou se auzea intermitent un plânset de bebeluş.

Dimineaţă, Vasile s-a trezit mahmur şi cu o durere puternică de cap. Era cazul să ia măsuri. Aşa că primul lucru a fost să meargă la cumnatul lui şi să-l invite la un pahar de pălincă. Paul a venit bucuros şi au început “tratamentul”. Se întrevedea o zi bună.

După cum am promis în articolul ,,Jurnalul lui Adam”, am obţinut aprobarea de a da publicitătii câteva trăiri ale bunului meu prieten. Sunt rânduri scrise cu pana sufletului de către un om cu o sensibilitate deosebită, care iubeşte sincer, cu pasiune şi dăruire. Doar că nu are parte de noroc, iar eşecurile îl afectează profund. Dacă i-aţi adresa câteva vorbe de încurajare, câte un mesaj optimist, cred că i-ar fi de mare folos şi i-ar reda încrederea că va găsi şi el o dragoste adevărată.

Vise erotice

,,Iar te-am visat, precum în fiecare noapte, dar la fiecare revedere mă bucur ca şi cum ar fi prima dată. De fapt eu planific întâlnirile în fiecare seară şi îmi dau seama că ea se consumă doar în visele mele. Cu toate acestea mă exaltez ca un copil când te văd venind cu mâna întinsă şi zâmbetul tău radios. Rochia ta e colorată într-un albastru mângâietor, iar ochii tăi căprui mă privesc cu drăgălăşenie. Credeam că visele sunt în alb şi negru, dar eu văd în tine o paletă întreagă de culori. Poate că şi acestea sunt induse de mintea mea, la fel ca toate acţiunile din vis, dar nu contează, totul e să fim împreună, doar noi doi.

Deşi îmi dau seama de fiecare dată când visez şi pot să realizez orice în această lume fascinantă, cu tine nu îmi permit să fac nimic nesăbuit sau lipsit de cuviinţă. Mă bucur doar de şoaptele tale dulci, de mângăierile line şi de o muzică liniştitoare ce se schimbă la fiecare nouă întâlnire. Acea melodie îmi va aminti toată ziua de acest vis şi mă la alina până în noaptea ce va să vină.

Când eram copil, cineva m-a amăgit că dacă visez un lucru şi vreau să-l obţin, trebuie să-l strâng bine în braţe şi să mă trezesc în acel moment. De atunci au trecut mulţi ani şi am repetat această manevră de nenumărate ori, niciodată însă cu succes. Când vreau să mă trezesc, o fac în câteva fracţiuni de secundă, desprinzându-mă de vis prin închiderea ochilor de acolo, doar că întotdeauna mă trezeam cu braţele goale.

Însă, acum te strâng pe tine în braţe şi parcă mai sper ca măcar o dată să-mi reuşească această metodă şi să te aduc în lumea reală. De fiecare dată amân cât pot de mult despărţirea, prin perceperea unor senzaţii noi, generate de trupul tău ce se modelează divin sub mâinile mele, de căldura pe care o degajă, de promisiunile pe care ni le facem. Eşti lângă mine, eşti a mea şi sunt al tău, ne iubim cu aceeaşi intensitate şi totul pare de vis! Doar că încerc să mă amăgesc şi să uit că trebuie să mă trezesc. Oare de data asta te voi regăsi lângă mine la trezire?

Sunt naiv să cred că te-aş putea răpi din vis şi mă trezesc cu un surâs dulce-amar. Realitatea e cu mult mai dură şi mă readaptez cu greu la ea. Dar are şi ea părţile ei bune. Te voi vedea în realitate şi te voi mângăia, doar cu privirea. Te voi urma discret, păşind pe urma paşilor tăi sprinteni. Îţi voi simţi mirosul de flori de primăvară timpurie şi mă voi îmbăta sub dominaţia lui. Adierea ce-ţi va ridica pletele uşoare mă vor mângâia şi pe mine, purtând o părticică din mireasma lor.

Te voi adora în tăcere, dar nu-ţi voi spune niciodată că sunt topit după tine. Nu pot să risc o respingere dureroasă, care ar curma idealul ce l-am clădit cu meticulozitate. Cu atât mai mult dacă ţi-aş destăinui că te visez în fiecare noapte, că te posed blând şi cu pasiune. Ai crede că sunt un ciudat sau un obsedat. Poate că ai avea dreptate. Iubesc cu ardoare ce e frumos şi sensibil, iar femeia e reprezentantul frumuseţii de pe pământ. De aceea te admir în tăcere , fără să fiu vreodată dezamăgit. Vei fi mereu femeia visurilor mele.”

Unul din blogurile pe care îl vizitez adesea, este cel care are denumirea de ,,Jurnalul Evei”. Nu ştiu aproape nimic despre persoana care se află în spatele rândurilor sensibile şi care transmit sentimente bine definite, sentimente ce sunt împărtăşite cu pasiune de cititoarele fidele sau ocazionale. Nici bărbaţii nu se feresc să parcurgă şi să comenteze trăirile sufleteşti prin care trece protagonista. Doar şi ei iubesc şi sunt dezamăgiţi în speranţele lor, poate la fel de des şi de adânc precum reprezentantele sexului frumos. Doar că ei nu se exteriorizează decât rareori şi suferă în tăcere. Şi foarte rar ţin un jurnal.

Coincidenţa face ca pe prietenul meu cel mai bun să îl cheme Adam. Este un  bărbat obişnuit ca înfăţişare, doar că e un tip sensibil şi manierat, ,,calităţi” care i-au adus şi probabil că-i vor aduce încă multe suferinţe. E o fire sinceră şi iubitoare, iar când crede că a găsit fiinţa cu care să-şi trăiască tot restul vieţii, el dă toate cărţile pe faţă, îi mărturiseşte dragostea nemărginită şi o tratează ca pe o prinţesă.

Aşa a făcut şi cu soţia care l-a părăsit după câţiva ani, pentru un alt bărbat care o agresa şi nu avea nici o sursă de venit. La plecare i-a lăsat un bilet în care îi explica decizia prin faptul că el nu o merita, ea fiind dornică de aventură şi diversitate, iar viaţa alături de el era prea comodă şi liniştită. Bietul Adam a plâns ca o fată – eu singur ştiind de această manifestare a depresiei – şi se întreba întruna unde a greşit.

Fără menajamente, aşa cum e bine s-o facă un adevărat prieten, i-am explicat defectele sale. Nu trebuia să-i pună totul pe tavă, încă de la început. Nu trebuia să-i spună zilnic că o iubeşte şi să-i aducă mereu flori. Nu trebuia s-o scoată săptămânal la restaurant şi să o scutească adesea de treaba din bucătărie. Nu trebuia să spele doar el vasele şi să ducă mereu gunoiul. Iar când soţia a pretins că e prea obositor pentru ea să mai meargă la servici, el nu trebuia să accepte ca ea să stea acasă.

Am fost dur cu prietenul meu, dar credeţi că s-a prins ceva de el? Nu, el credea că n-a fost un soţ bun şi se jura ca de acum să fie şi mai atent cu femeile în general şi mai ales cu femeia de care se va îndrăgosti. Şi, credeţi-mă, el se îndrăgosteşte foarte uşor, căci are multă iubire de oferit. Nu e nevoie decât de un zâmbet şi câteva vorbe frumoase, la care el cade vrăjit în capcana unei noi iubiri efemere. Doar că va suferi iar şi iar alte dezamăgiri şi inima lui va fi frântă din nou. Fata căreia i-a dat sufletul în palmă, râde măgulită şi nu îl ia în serios.

Ea vrea un bărbat pentru care să lupte mai mult, nu un premiu facil. Vrea un iubit care să o fascineze cu alte valori, nu cu un comportament manierat şi vorbe frumoase. Când el o salută cu ,,săru’-mâna” şi o invită la o piesă de teatru, ea îi răspunde că ,,săru’-mâna” să-i spună la maică-sa şi ea ar merge la o discotecă din vreun club, unde se etalează masculi feroce cu tatuaje stridente pe tot corpul. Ea nu vrea respect, ci o tăvăleală zdravănă, condimentată cu nişte coctailuri ameţitoare. Tot ea este impresionată de povestirile tinerilor cu cazier ale foştilor rezidenţi ai puşcăriilor, de maşinile luxoase câştigate prin metode frauduloase, de ,,iarba” luată pe ascuns şi de cuvintele vulgare care le mângâie în mod plăcut auzul. Ele nu vor să audă de ultima lui poezie inspirată de dragostea-i sinceră, de felul cum a reuşit să primească o mărire de salariu şi de peştişorul lui din acvariu.

Mi-e milă de Adam şi încerc să-l consolez de câte ori e deprimat. Discutăm la el în apartament despre relaţiile interumane, despre litaratură şi orice ar putea să-i schimbe starea de spirit. Astfel mi-a mărturisit că ţine şi el un jurnal, în care îşi aşterne gândurile şi prin care mai reuşeşte să se refuleze. Mi-a venit să râd, dar nu am vrut să se simtă prost, aşa că l-am întrebat dacă poate să mi-l arate şi mie. Cu strângere de inimă, a scos la iveală din fundul unui sertar, un caiet mare cu copertă din piele roşie. Mi l-a întins ca pe un manuscris de valoare şi urmărindu-mi fiecare reacţie.

L-am deschis precum deschizi o biblie şi am constatat că aproape toate paginile sunt pline de rânduri scrise mărunt şi îngrijit. Am citit pe sărite câteva fraze şi am rămas profund impresionat. Pe aceste pagini erau revărsate multe trăiri şi dureri pricinuite de viaţa de zi cu zi. Era o dramă în multe episoade, intreruptă de câteva pauze de fericire şi optimism. Rare, dar care îţi dădeau posibilitatea să respiri pentru a putea trece la o nouă dezamăgire sufletească. Erau povestiri reale, multe dintre ele cunoscute şi de mine, dar narate chiar de cel ce le-a trăit la maxim.

Poate că Adam o să-mi de voie să transcriu câteva din sentimentele expuse în acel jurnal intim. Poate că o să vă impresioneze şi pe voi, aşa cum a făcut-o şi cu mine. Deocamdată i-am recomandat prietenului meu să citească şi el din ,,Jurnalul Evei”. Să vadă că nu e singurul dezamăgit în dragoste, să parcurgă şi rândurile unor femei care au păţit la fel. Nu doar bărbaţii suferă.

În acel an, sfârşitul primăverii a fost mai ploios decât de obicei şi vântul insistent aducea mereu alţi şi alţi nori ce se uşurau asupra municipiului Baia Mare. Din garsoniera de la etajul trei ieşeam adesea pe balconul larg şi deschis pentru a lua pulsul zile. Doar aşa îmi mai alungam plictiseala de după-amiază şi din weekend-urile mohorâte.

Chiar sub balconul vecinului de deasupra mea, o pereche de lăstuni îşi făcuse cuibul din bobiţe de lut frământat răbdător cu ciocul lor fremătător. Îi urmăream adesea cum veneau şi plecau fără să mă bage în seamă şi prin mica gaură deja întrezăream căpuşoarele puilor abia născuţi.

Doar că într-o zi la fel de umedă, când am venit de la muncă şi am intrat din nou pe balcon, am fost foarte dezamăgit. Din cauza vremii ploioase şi a vântului, cuibul s-a înmuiat şi deschis la bază iar puii de lăstun, patru la număr, erau împrăştiaţi pe jos. Ciripeau speriaţi şi se încălzeau înghesuindu-se unul în altul, dar părinţii lor nu se zăreau prin preajmă. Am închis uşa şi am aşteptat ca mama lor să vină şi să-i găsească, pentru a-i hrăni. Am văzut pe geam cum aceasta a dat târcoale un timp, cercetând cuibul distrus, dar nu a avut curajul să coboare până la baza balconului. Astfel mi-am petrecut toată seara.

Dimineaţă, de cum s-a luminat, am ieşit la micuţii care piuiau cu gurile larg deschise. Erau flămânzi şi nimeni nu-i căuta să-i hrănească. Am plecat abătut spre serviciu, dar gândul îmi era la modalitatea prin care puteam să-i salvez de la moartea prin inaniţie. După-amiază, în drumul spre casă, am trecut pe la bibliotecă şi am citit câte ceva despre dieta şi modul de viaţă a lăstunilor de casă. Era destul de complicat, dar trebuia să încerc.

Le-am pus în faţă făină de mălai şi apă, în două vase separate, dar ei continuau să piuie către mine şi să-şi caşte larg ciocurile. Atunci mi-am dat seama că trebuie să-i hrănesc cu o pipetă, care să preia rolul de cioc. Am făcut o pastă subţire din apă şi mălai şi le-am picurat în ciocurile ca nişte tolcere. Cred că a acţiunea aceasta a avut ceva efect şi puii au înghiţit câte puţin. Paralel cu hrănitul am continuat să mă informez din cartea împrumutată şi aşa am aflat că ceea ce le dădeam eu nu era prea indicat. Îmi trebuiau viermi şi insecte.

Pentru viermi am pus nişte parizel într-un borcan şi l-am lăsat să fie populat de ouăle muştelor pe care le aveam în casă. De asemenea, am devenit un mare vânător de muşte şi ţânţari, de la domiciliu sau de la locul de muncă. Colegii mei, care inițial au râs de noua mea preocupare, s-au obişnuit şi chiar îmi aduceau şi ei insecte. Astfel au început puii de lăstun să mănânce de la mine şi să se împlinească.

Petreceam mult timp cu ei, dar căutam să nu-i prea ating cu mâna. Aşa citisem că e mai bine. Deja îi deosebeam unul de altul şi chiar i-am botezat. Celui mai grăsuţ i-am pus numele de Phortos, la cel mai închis la culoare îi ziceam Aramis, pe cel mai vioi şi bătăuş îl strigam Athos, iar celui mai mic şi mai drăguţ îi spuneam D’Artagnan. Acesta din urmă avea şi o dunguliţă albă la gât, ca un inel.

A venit vara călduroasă şi lăstunii mei erau destul de voinici pentru a încerca să zboare. Dădeau mult din aripi şi chiar făceau câteva plonjoane de pe masa din casă. Doar D’Artagnan era mai reţinut şi se ţinea mereu aproape de mine. Degeaba îl puneam pe vreo piesă de mobilier, căci el piuia şi mă privea duios aşteptând să-l iau eu de acolo, în timp ce fraţii lui zburau în curse din ce în ce mai lungi. Aveam ce curăţa după ei şi vecinii mă apostrofau din ce în ce mai serios. Trebuia să-i scot la zborurile de afară, însă mă temeam de pisicile pe care le vedeam adesea prin apropiere.

Dar nu am avut mari emoţii cu primii trei muschetari, fiindcă, luând exemplul celorlalte păsări ce îmi vizitau balconul, au prins repede tehnica de zbor şi plecau adesea în călătorii, după care reveneau pe balconul lor natal. Cel mic continua să fie încăpăţânat şi cu greu reuşeam să-l conving la un zbor de doi-trei metri, de la balcon până în cameră.

Minunea s-a petrecut când îmi pierdusem orice speranţă şi credeam că o să rămână pe capul meu toată iarna ce va să vină. Tocmai voiam să-l pun, ca de obicei, pe pervazul de la balcon, dar el a făcut o mişcare de împotrivire şi l-am scăpat din mână. Am îngheţat văzând cum pică spre pământ, unde stătea la soare pisica vecinei de la parter. Doar că, numai cu un metru înainte de a ajunge la sol, D’Artagnan a început să dea puternic din aripi şi să zboare! După ce a plutit o bucată de timp, a început să se ridice şi cu un piuit insistent a revenit pe umărul meu. Pentru mine a fost cea mai fericită zi din acel an!

Săptămânile ce au urmat au curs normal şi cei patru muşchetari zburau şi vânau toată ziua. Noaptea dormeau pe balcon, iar eu stăteam alături de ei până ne lua somnul. A venit şi ziua despărţirii, când răcoarea nopţilor era din ce în ce mai accentuată şi atunci am simţit că prietenii mei trebuie să plece spre zone mai calde. Sesizam în ciripitul lor că îşi dau seama de această rupere, care s-a produs într-o dimineaţă tristă. Cei patru muşchetari au făcut atunci ocolul blocului de vreo zece ori, întârziind de fiecare dată în faţa mea. D’Artagnan s-a aşezat câteva minute pe umărul meu şi mi-a ciripit la ureche. Apoi au plecat întins spre sud, iar eu am rămas din nou singur, ca la începutul primăverii. Mă durea sufletul şi îmi părea tare rău că nu pot să-i urmez şi eu în prima lor migraţie.

În acea iarnă m-am mutat într-o altă garsonieră, în alt cartier, dar la parter. Era mai uşor pentru mine, fiindcă aveam probleme cu urcatul celor trei etaje. Nici nu mai reţin cum a trecut sezonul rece, dar în primăvară ieşeam şi aici pe balconul mic pe care-l aveam. Ştiu că priveam insistent spre orizont la păsările care se reîntorceau şi sufletul meu suspina de dor. Aşa făceam zi de zi, deşi ştiam că muschetarii mei, chiar dacă mă vor căuta, vor găsi balconul gol sau cu persoane străine.

Dar mi-a fost dat să mă mai bucur de o minune pe care nu o credeam posibilă. Într-o zi de mai, pe când admiram copacii înfloriţi din faţa blocului, am auzit un ciripit care m-a făcut să tresar. Apoi, chiar în faţa mea a aterizat o minune de păsărică ce mă privea fără frică. După inelul de la gât mi-am dat seama că era D’Artagnan. Cu inima explodând de fericire, am întins mâna să-l ating. El şi-a luat zborul şi, după ce a făcut câteva cercuri, s-a aşezat pe umărul meu. Acesta era salutul lui, ca-n vremurile bune!

Privindu-l ca un părinte fericit mă întrebam cum de o pasăre atât de mică şi cu un creier atât de mărunt poate să regăsească drumul spre cel care o iubeşte, chiar dacă acesta s-a mutat, pe când omul – cu un creier atât de mare – se rătăceşte atât de uşor. E un mister pe care nu mi-l pot explica decât prin ataşament. Dar ce mai contează, fiindcă pentru mine a fost din nou o vară fericită.

Astăzi, cu puţin timp înainte de Ziua Femeii, am găsit de cuvinţă să-mi mărturisesc cel mai mare păcat. Trebuie să recunosc că, de când m-am născut, am fost iremediabil atras de sexul frumos. De fapt cred că a fost o obsesie congenitală, fiindcă şi la naştere am întârziat câteva zile, insistând să mai rămân în pântecul femeii care mi-a dat viaţă.

Apoi, pe măsură ce creşteam şi simţurile mele se dezvoltau, toate erau parcă supuse înclinaţiei mele de a admira şi iubi fetele din jurul meu. Începând de la grădiniţă, când le căutam compania şi le mângâiam cu privirea cosiţele şi obrăjorii sidefaţi şi continuând cu şcoala în care mă îndrăgosteam de fiecare colegă care-mi adresa o privire şi de toate profesoarele pe care le-am avut.

Eram timid şi aproape de fiecare dată pasiunile amoroase ardeau mocnit în mine, creând scenarii în care totul era posibil şi pentru fiecare povestire găseam câte un final romantic şi fericit. Iubeam mereu şi doar eu ştiam cât sunt de îndrăgostit. Nu vedeam decât fete frumoase şi fiecare mă înfiora într-un mod tainic şi de nedescris. Iubeam nevinovat şi sincer.

Aşa a trecut adolescenţa, lăsându-mi ca amintire atâtea iubiri platonice, dar şi câteva sărutări stângace. Pasiunea şi atracţia nestăvilită pentru femeie nu s-a atenuat nici la maturitate, ci a căpătat noi valenţe, noi etape. Pentru mine sexul opus reprezintă tot ceea ce este mai frumos şi sensibil, puritatea şi gingăşia vieţii, sensul primordial al existenţei mele. Mă vrăjesc ochii misterioşi al femeii, mă încântă părul ei mătăsos, mă farmecă vocea ei cristalină şi mă hipnotizează mersu-i graţios care conferă personalitate.

Îmi place s-o privesc ca pe o operă de artă, s-o miros ca pe o floare de crin îmbătător, să o ascult ca pe cea mai lină simfonie şi să o mângâi precum pe o broderie de mătase delicată. Mă impresionează şi prin preocupările pe care le au, meseriile cărora le dau o notă de distincţie feminină. Profesoarele îmi inspiră respect şi admiraţie, femeia de la birou mă atrage prin prestanţa ei, avocatele prin distincţie şi competenţă, poliţistele prin uniforma ce le sporeşte misterul şi tot aşa aş putea să le enumăr fiecărei profesie calităţile minunate pe care le-o conferă această minunată fiinţă.

Junele mă farmecă prin inocenţa şi prospeţimea lor, femeile mature mă dau gata cu eleganţa şi zâmbetul irezistibil, iar cele mai în vârstă mă atrag cu experienţa şi chipul lor blând. Nu am întâlnit femei urâte şi le-am iubit pe toate. Le-am iubit platonic, marea majoritate fără să ştie. Am să fiu mereu îndrăgostit de sexul frumos, atâta vreme cât voi trăi, chiar dacă risc să fiu catalogat ca afemeiat.

Da, sunt un afemeiat irecuperabil, dar nu sunt un Casanova sau un Don Juan. Prefer să cred că sunt un Romeo înconjurat de o mulţime de Juliete. Iubirea mea se doreşte să fie paşnică, iar dacă cineva are de suferit de pe urma ei, acela sunt doar eu. O plăcută şi dulce suferinţă pe care am simţit-o toată viaţa şi care am ales să o port mereu în mine, până ce lumina sufletului se va stinge.

Deşi mai sunt aproape două zile până la Ziua Femeii, vreau să le urez de pe acuma frumoaselor de pe acest pământ să fie iubite mereu, măcar atât de mult cât le iubesc eu!

Când a intrat pe uşă, telefonul ţârâia de mama focului şi nea Tudoran se grăbi să ajungă lângă măsuţa pe care era aşezat. Şchiopătând şi sprijinindu-se zdravăn de baston, a apucat să ridice receptorul înainte de a amuţi. Se aşeză pe patul de alături, transpirat şi răsuflând uşurat. Apoi îşi drese vocea şi rosti:

– Alo!

– Alo, familia Tudoran?, se auzi de la capătul celălalt al firului.

– Da, eu sunt Tudoran.

– Vă salut, domnu’ Tudoran şi mă scuzaţi pentru insistenţă, dar vă sun a treia oară…

– Da? Dar care-i baiul?

– E vorba de Sebi, feciorul dumneavoastră… Eu sunt Ivan, un prieten de-al lui şi mă tem că am o veste proastă…

– Ce veste?, întrebă mirat Tudoran.

– Acum vreo patru ore a suferit un accident de circulaţie…

– Nu mai spune! Şi ce a păţit?, se auzi vocea îngrijorată a omului.

– Nu vă speriaţi. Viaţa lui nu e în pericol, însă are ambele picioare fracturate, în mai multe locuri. L-au adus cu o ambulanţă la spitalul Pantelimon, dar doctorii spun că s-ar putea să fie nevoiţi a-i amputa membrele fracturate. Sebi e acum inconştient şi a pierdut mult sânge… mi-a dat din timp telefonul lui mobil ca să vă sun.

– Mulţumesc drăguţule! Dar ce e de făcut?

– Nu vă speriaţi. Medicii mi-au zis că la un spital privat se poate interveni cu succes. Acolo au aparatură şi profesionişti mai buni. Doar că…

– Doar că ce…

– Singura problemă e că acolo costă mult şi trebuie plătit în avans. Altfel nu te iau iar timpul e preţios…

– Nu contează banii, măi Ivane, doar sănătatea lui!

– Aşa m-am gândit şi eu. De aceea v-am sunat. Trebuie să plătim pe loc circa 10. 000 de euro, altfel nu-l bagă în operaţie. Dacă aveţi aceşti bani…

– Am, băiete, cum să n-am pentru unicul meu fiu. Dar cum să îi trimit aşa repede?

– Puteţi să-i trimiteţi telegrafic, printr-o bancă. Eu mă duc, îi scot şi mergem rapid pentru internare şi operaţie. Ce ziceţi?

– Zbor cât pot eu de repede până la bancă, deşi un picior nu mă prea ascultă…

– Ştiu, că mi-a povestit Sebi de accident. Atunci aşa rămâne…

– Dar, Ivane dragă, nu crezi că 10.000 de euro e prea puţin pentru o intervenţie aşa dificilă? Ştii tu cum sunt doctorii de la noi, dacă nu le dai mai mult, fac o treabă de mântuială, chiar şi la privat. Eu zic că mai bine să trimit 20.000 de euro, ca să fim siguri că-şi dau tot interesul. De acord cu mine?

– Păi dacă ziceţi dumneavoastră… Ar fi excelent!

– Bun, băiete! Mă duc acum, dar… dacă stau şi mă gândesc, ar fi mai bine să-l urcaţi într-un avion şi să-l duceţi la Viena. Acolo s-a operat şi Băsescu, fiindcă sunt cei mai mari specialişti.

– Vai, domnu’ Tudoran, dar acolo trebuie bani serioşi!

– Ştiu, dar am doar un fecior. M-am gândit la vreo 40.000 de euro, pe care să ţii trimit acum, iar tu să-l însoţeşti. Dacă faci asta pentru mine, te recompensez cu 5000 de euro. Ce zici?

La celălalt capăt al firului se făcu linişte. Apoi, vocea emoţionată a lui Ivan:

– E o idee bună! Aveţi atâţia bani disponibili?

– Cum să nu, tinere? Eu stau pe un munte de bani! Uneori mă urc în blocuri turn şi fac avioane din bancnote de 500 de lei pe care le arunc spre sol şi mă distrez când se bate lumea de la ele. Iar când îmi fac joint-uri de marijuană, folosesc în loc de hârtie obişnuită, hârtii de 100 sau 200 de lei. Au un efect mai halucinant. De asemenea, la toaletă…

– Du-te dracului de moş nebun!, se auzi în receptor şi după aia… nimic.

Ivan închisese. Chiar atunci intră Sebi cu geamantanele. Îl adusese de la aeroport pentru înmormântarea mamei sale. Băiatul trebuia să vină cu trenul, dar n-a mai avut răbdare şi a luat avionul din Capitală până-n Baia Mare. Puse genţile jos şi-l privi curios pe tatăl său.

– E vreun necaz?, întrebă el

Nea Tudoran dădu din cap şi apoi din mână:

– Nu mare lucru. Doar că am aflat unde ţi-e telefonul ce ziceai că l-ai pierdut. Cel puţin e bine că ai venit cu avionul. Că de soseai mâine, cu trenul, atunci era bai!

Pavel şi Florica erau prieteni de nedespărţit. Aveau fiecare şapte ani, proaspăt împliniţi, şi erau vecini apropiaţi. Fetiţa avea încă şase fraţi şi surori înghesuindu-se cu toţii într-o căsuţă sărăcăcioasă, cu o cameră şi o bucătărie mică. Pavel mai avea doar un frate cu opt ani mai mare ca el şi cu alte preocupări la acea vârstă. De aceea nu prea avea cu cine se juca, iar Florica era mereu prin preajmă. Ba chiar şi-au promis că la toamnă, când vor începe şcoala, să stea în aceeaşi bancă.

Dar până atunci mai aveau câteva luni şi vara călduroasă îi îndemna la tot felul de năzbâtii, mai mult sau mai puţin ortodoxe. Cel mai adesea se duceau la balta de la periferia comunei şi se bălăceau în apa nămoloasă de la marginea luciului de apă. Mai erau şi alţi copii de diferite vârste, dar ei aveau locul lor, mai puţin frecventat, unde erau mai feriţi de şotiile celor mai mari şi unde puteau să se dezbrace de haine pentru a intra în apă.

Florica nu avea chiloţei, căci părinţii sărmani nu mai aveau bani şi pentru acest mărunţiş, dar nici hainele nu le putea uda sau murdării cu noroi, aşa că Pavel trebuia să-i urmeze exemplul şi să intre şi el gol puşcă în apă. Se răcoreau şi se stropeau unul pe altul fără nici o reţinere, apoi se murdăreau reciproc cu noroi arătând din cap până-n picioare ca nişte draci împieliţaţi. După care intrau din nou să se spele, cu ţipete şi bătând cu putere apa.

Într-una din pauzele acestor reprize exuberante, Florica se aplecă mai atentă către Pavel şi se uită la “cocoşelul” lui ce se se distingea printre lutul galben cu care era încă mânjit. Râse şi-l întrebă pe băiat:

– Ce chestie aveţi voi între picioare! Parcă-i o râmă mai mare. Cred că şi tata are la fel.

– Ai văzut tu?, întrebă Pavel curios.

– Nuuu! Dar îi aud noaptea pe mama şi tata cum se freacă unul de altul. Am auzit că aşa se fac copiii. Cred că trebuie să intre râma aia în puţuca mami.

– Fugi d-aici!, se miră băieţelul. De unde ştii?

– Păi, tot de la ei. Că, odată zicea mama în şoaptă: “Ce să-ţi fac eu dacă nu-ţi intră? Nu-s eu de vină. Nu trebuia să bei atâta!”

– Ai auzit tu toate astea?!

– Să mor eu! Că ei dorm aproape de salteaua mea…

Şi cu această afirmaţie, fata îşi strecură mâna spre cocoşelul lui Pavel şi trase de el râzând.

– Ce faci tu? Nu crezi că doare?

Băiatul se desprinse iritat şi se aruncă în apă. Florica, după el. Se zbenguiră câteva minute, până când Pavel simţi că mâinile fetei îi caută din nou cocoşelul şi apoi il întinde vârtos.

– Nu mă mai joc cu tine, dacă mai faci asta!, se oţărâ băieţaşul evadând pe mal.

– Ce te superi aşa iute?! Uite, îţi promit că nu mai fac, dacă îmi faci un copil. Vreau să fiu şi eu mamă, ca mama. Oricum eu n-am păpuşi…

Pavel se holbă la Florica să vadă dacă râde, dar fetiţa era foarte serioasă. Zise:

– Ţi-am zis eu că eşti nebună! Nu crezi că eşti prea mică pentru a avea copil? Şi apoi eu nu mă pricep…

– Hai că-ţi arăt eu, se oferi fetiţa. Trebuie doar să te pui peste mine şi să bagi râma aia în găurica mea.

– Nu ştiu, nu cred că pot, se codi Pavel.

– Înseamnă că nu eşti bărbat! Bărbaţii adevăraţi pot. Apoi cum o să mă iei de nevastă dacă nu eşti  un bărbat adevărat?

Pavel căută să-şi apere onoarea:

– Ba sunt! Ce mare lucru?! Haide să-ţi demonstrez…

Florica se întinse pe spate şi băiatul se puse peste ea. Cu o mână îşi prinse cocoşelul, încercând să-l vâre în găurica fetei, în timp ce aceasta râdea într-una, spunând că se gâdilă. Se vedea treaba că lucrurile nu mergeau cum au crezut ei şi, după mai multe încercări, fata îl luă la rost:

– Ce faci acolo? Nu eşti în stare?

– Nu se poate, Florico! Nu ştiu ce s-a-ntâmplat dar s-a întărit şi e mai mare. Nu mai încape! Poate încercăm de altădată…

Fata îl împinse deoparte nemulţumită şi îi reproşă din nou:

– Ţi-am zis eu că nu eşti bărbat! Nici nu mă mai mărit cu tine!

Cu asta, fata se ridică să se îmbrace iar Pavel, cătrănit, făcu la fel. Au plecat apoi spre casele lor şi până la începutul şcolii nu au mai adus vorbă de asta.

Întâmplarea a făcut ca ei să nu fie colegi, nici măcar de şcoală, fiindcă Pavel a fost înscris la o şcoală de la oraş, cu internat. S-au revăzut doar peste opt ani, când au terminat generala, aveau 15 ani şi amândoi arătau bine. Ea cu părul lung, ochi angelici şi nişte sâni ce-ţi atrăgeau atenţia. El, cu o mustaţă proaspătă, o alură de atlet şi un dor ce-l frământa vizibil.

Florica a acceptat invitaţia lui Pavel de a bea nişte must proaspăt şi a depăna nişte amintiri din vremurile copilăriei şi chiar din perioada când nu s-au văzut. După o jumătate de oră de dialog, cu timiditatea unor adolescenţi şi cu priviri pline de înţelesuri, băiatul a prins curaj şi i-a zis:

– Îţi aminteşti când ne jucam “de-a mama şi de-a tata”?

Fata roşii şi răspunse cu o voce scăzută:

– Ei, eram copiii atunci?

– Dar eu tot te doresc, chiar dacă a trecut atâta vreme!, zise Pavel şi o prinse de mână.

Fata dori să-şi retragă mâna, dar băiatul nu o slăbi. Îl admonestă:

– Haide, Pavel, să fim cuminţi!

El se apropie şi mai tare de partea patului unde şedea ea şi încercă să o sărute. Florica se feri, dar Pavel o împinse şi o culcă pe pat. Acum erau clare intenţiile tânărului care îşi strecurase o mână pe sub fustiţă. Ea nu se zbătea, ci îl implora:

– Lasă-mă Pavel, că sunt o fată săracă şi fecioria e singura mea avere! Te rog!

Dar el nu putea să se oprească şi mâinile îi fremătau în dorinţa de a junge cât mai repede la actul suprem al iubirii, la fructul dorit de atâta vreme, la satisfacţia visată de atâţia ani. Ochii fetei generau lacrimi care se prelingeau în păru-i des şi învolburat, iar sughiţurile plânsului făceau pieptul să se zbată sacadat. Băiatul nu le vedea şi nu le auzea, fiind ocupat cu descheierea pantalonilor şi apoi cu înlăturarea chiloţeilor. Când a socotit că-i liberă calea pentru penetrarea eşuată în copilărie, a prins cocoşelul cu mâna-i dreaptă şi l-a insinuat printre pulpele fierbinţi ale Floricăi.

Însă cocoşelul l-a trădat din nou şi nu a mai avut răbdare să fie introdus prin porţile paradisiace ale voluptăţii profunde. Ca un vas aflat sub presiune, el a cedat revărsându-şi conţinutul lăptos pe pielea catifelată şi excitantă a fecioarei de sub el. Pavel a încremenit pentru câteva clipe, după care s-a retras cu totul de lângă fata nedumerită. Ea a reuşit să-i observe faţa, care era inundată de lacrimile dezamăgirii, ale neputinţei.

Dintr-odată, a priceput ce se întâmplase şi, după ce şi-a şters faţa cu mâneca şi s-a echipat la loc, zâmbetul satisfăcut i-a cucerit faţa. S-a ridicat în picioare şi privindu-l pe băiatul ce plângea, i-a spus zeflemitor:

– După cum ţi-am spus şi acum opt ani: nu eşti bărbat!

Apoi a plecat fără să se mai uite în urmă.

Lică este un pesonaj pe care-l cunosc îndeaproape,din păcate,şi cred că,aidoma mie, aţi întâlnit un astfel de om,chiar dacă nu avea “calităţile” enumarate mai jos.Dacă-l întâlniţi,ocoliţi-l!Nu se ştie în ce toane e.

-Lică urăşte munca şi îi ia peste picior pe cei care muncesc.

-Lică nu crede în Dumnezeu ci doar în diavol.

-Lică doarme ziua şi noaptea se uită la televizor.

-Lică detestă apa şi săpunul,pasta şi periuţa de dinţi.

-Lică nu e angajat nicăieri dar vrea să trăiască precum un milionar.

-Lui Lică-i place să înjure mereu,pe toată lumea şi pe toţi sfinţii.

-Lică pretinde că toate femeile-s curve şi urâte.

-Lică pretinde că le ştie pe toate,iar ce nu cunoaşte,nu merită să fie memorat.

-Lică are un creier odihnit.Nici numărul lui de telefon nu-l reţine,ca să nu-şi încarce memoria.

-Lică trăieşte să bea şi să mănânce.

-Lică îşi umple întotdeauna farfuria cu mâncare şi anâncă până i se face rău.

-Lică nu ştie să folosească furculiţa.El mănâncă doar cu lingura sau cu polonicul,direct din oală.

-Lui Lică-i place doar coaja de la pâine.Miezul îl aruncă.

-Lică nu suportă animalele care nu-s comestibile.

-Lică vine flămând de la petreceri şi-i cere nevestei de mâncare.Apoi adoarme cu nasul în farfurie.

-Lică mănâncă margarina amestecată cu unt şi cu lapte.

-Pe lică nu poţi să-l contrazici fiindcă devine violent.

-Lică e carnivor şi detestă produsele vegetale şi pe vegetarienii “prefăcuţi”.

-Lui Lică-i creşte inima când aude de necazul altuia.Ar vrea ca toţi s-o ducă rău,numai lui să-i fie bine.

-Lică se enervează cănd câştigă cineva la loto.Ar vrea să fie in locul lui,doar că el nu joacă.

-Lică se bărbiereşte o dată la două săptămâni,şi atunci cu ţigara în gură şi de gura nevestei.

-În rest, Lică e baiat bun,cu excepţia unor mici defecte pe care nu le-am menţionat… încă.