Mă întorceam de la o petrecere, la volanul Trabantului pe care-l botezasem Carmen. Măcar prin numele acesta simțeam că nu sunt singur și puteam dialoga uneori cu cineva care are un nume feminin atăt de frumos. Era trecut de ora două noaptea și străzile orașului erau pustii. Pe asta mă bazasem și eu când am urcat băut la volan: toți s-au dus la culcare, inclusiv polițiștii. Când am cotit pe bulevardul meu am observat o ființă stingheră stând pe trotuar, la intersecție. La lumina farurilor am văzut că era vorba de o femeie necunoscută, cu o pungă mare de hârtie în brațe. Curiozitatea m-a făcut să opresc în dreptul ei și să o întreb dacă o pot ajuta cu ceva. Mi-a zâmbit larg și mi-a spus că a venit în vizită la fiica ei, dar că nu știe în care bloc locuiește. La invitația mea de a o căuta împreună, s-a urcat în dreapta și am dus-o până în fața blocului meu.

Între timp am cercetat-o discret și am dedus că era o doamnă drăguță la chip, cu părul răzvrătit peste umeri și cu o voce subțire, dar senzuală. În mintea mea s-a declanșat procedura de elaborare a unei strategii de convingere a frumoasei făpturi, pentru a o urca în apartamentul meu. Trecuse ceva timp de când nu mai simțisem parfumul și apropierea unei femei, iar vinul degustat îndelung la petrecere mă făcea și mai însetat de o aventură erotică. Astfel i-am explicat că acest cartier este foarte periculos, mai ales la ora asta, iar șansele să găsim blocul și apartamentul fiicei sale sunt aproape nule. De aceea ar fi bine să așteptăm împreună până se luminează și abia apoi să pornim în căutare. Spre bucuria mea a acceptat și am ajuns în dormitorul meu, unde i-am oferit o cafea încălzită.

Din vorbă în vorbă, am aflat că are 47 de ani și este maestru la filatura din oraș. Fata ei tocmai a născut și a venit să-i aducă niște lucruri de trebuință, ba chiar și ceva alimente. Era despărțită de bărbat și mai avea două fete, una de 14 ani, iar cealaltă de șase luni. Mi se părea interesant că născuse aproape deodată cu fata ei mai mare, care se supărase pe ea tocmai din această cauză. Era chiar motivul pentru care nu s-au mai vizitat de mult. Pe măsură ce îmi povestea mă simțeam tot mai atras de ea și distanța dintre noi se micșora. La propriu.

Când am i-am atins părul mătăsos, a tresărit și a exclamat pe jumătate surprinsă:

– Vai, dar ce faci?

– Vreau să te iubesc… aici… și acum.

– Dar asta nu se poateee! Eu sunt o femeie serioasă și mai în vârstă ca tine…

E drept că eu aveam cu 17 ani mai puțin ca ea, dar în acel moment nu sesizam vreun impediment. Era senzuală, eu eram excitat și sângele îmi clocotea fiebinte. Așa că am continuat să o ating din ce în ce mai pasional. La rândul ei, ea continua același monolog provocator:

– Vai, dar așa ceva n-am mai văzut! Ești nemaipomenit de insistent. Asta nu se poate! Lasă-mă, că eu nu sunt de-alea. Ce faci? De ce mă pui pe pat? De ce-mi atingi lenjeria? Ce e acolo?

Cu mișcări din cele mai imprevizibile, de-o parte și de cealaltă, am ajuns în pat și trupurile noastre erau lipite. Nu îndrăzneam să o eliberez de haine și de aceea improvizam pe loc. M-am descheiat febril la pantaloni și cu cealaltă mână am făcut o breșă pe lângă chiloțeii neeliminați dintre noi. La penetrare a scos o exclamație de surpindere, probabil fiindcă aceasta se întâmpla în ciuda reușitei de a-și păstra toate hainele pe ea. Cuvintele ei muriseră și locul lor era luat de o respirație profundă, ritmată. Mâinile i se încolăceau în jurul trupului meu, apoi înaintau în sus spre gât și cap, fremătând. Era un moment magnific, în care fiecare din noi găsea senzații nebănuite. Plăceri furate, unul de la celălalt, dar cu atât mai intense și mai profunde. Nu a durat mult, însă a fost sublim și suficient. Când ne-am desprins, tăcerea care s-a așternut minute în șir spunea totul.

Am adormit amândoi până la răsăritul soarelui. Dimineață m-a rugat să o duc acasă și bineînțeles că am făcut-o. La despărțire a scotocit prin uriașa pungă de hârtie și a scos o sticlă de litru cu un lichid gălbui, precum uleiul de floarea-soarelui. Mi-a zis zâmbind:

– Asta e țuică de prună ținută în butoi din lemn de dud, timp de 30 de ani. Am vrut să o dau ginerelui meu, dar m-am răzgândit. Ți-o ofer ție, cu mulțumiri pentru îndemână.

Am fost plăcut surprins, mai ales pentru cele spuse, și ne-am promis să ne mai vedem. Nu am făcut-o și nici nu regret. Poate că frumusețea și unicitatea acestei aventuri nocturne ar fi fost alterate de o continuare care nu-i putea oferi ceva în plus.

Ne place să promitem mereu, dar de cele mai multe ori ne încălcăm cu ușurință promisiunile făcute. Încă din fragedă copilărie suntem obișnuiți să nu ne ținem de cuvânt, iar părinții ne zâmbesc îngăduitori cu scuza că suntem doar niște copii. Astfel, putem promite orice: că vom fi cuminți, vom veni la timp acasă, ne vom culca la timp, vom mânca tot din farfurie, etc. Doar că după ce primim recompensa mult așteptată pentru promisiunea făcută, uităm repede de ea și facem ce ne taie capul. La școală continuăm să facem promisiuni în stânga și-n dreapta. Profesorilor, că ne vom învăța, ne vom face temele și nu vom lipsi nemotivat de la ore. Colegilor, că vom fi prieteni și nu le vom înșela așteptările. Însă cuvintele nu prea au greutate și avem aceeași scuză: nu ne-am maturizat încă.

Anii trec și odată cu ei trecem și peste adolescență. E timpul să ne găsim un loc de muncă și ne promitem nouă înșine că o vom face cât mai curând. Doar că sunt mari șanse să nu ne respectăm nici această promisiune, sub diverse motive. Iar cavalcada promisiunilor încălcate continuă fără să ne dăm seama. Când ne căsătorim promitem – ba chiar jurăm – să trăim alături toată viața, să ne respectăm și să ne iubim perechea. De multe ori, însă, uităm foarte repede de jurământul făcut și căsnicia se termină printr-un divorț rapid, fără regrete sau remușcări. Viața merge mai departe cu alte promisiuni ce vor fi la fel de facil încălcate.

Cuvintele nu mai au valoare. Am fost învățați de mici să nu le dăm prea mare importanță. Ce spunem azi, putem foarte ușor să retractăm mâine. Exemple de acest gen vedem zilnic în jurul nostru. Ba chiar la oameni „importanți”, VIP-uri care au ajuns modele de urmat pentru tinerii din ziua de azi. Iar politicienii sunt cei care excelează în promisiuni încălcate. Ei ne dau zilnic o lecție despre cât de efemeră este o promisiune, cât de ușor poate ea să fie călcată în picioare. Ce scuză le-am putea găsi? Că nu s-au maturizat încă sau că educația lor a fost deficitară la acest capitol vital pentru un om ce se vrea respectat? De ce s-a devalorizat atât de mult valoarea unei promisiuni? Ea ar trebui să fie făcută doar atunci când ești sigur că o poți respecta. Precum un jurămînt pe care-l faci celui căruia îi e adresată. Însă, din păcate, nici jurămintele nu mai au greutatea pe care ar trebui să o aibă. Jurăm foarte ușor și în orice împrejurare. În fața prietenilor, a judecătorilor și a națiunii. Jurăm pe Biblie, pe Constituție, pe părinți, pe ochii din cap. Nu ne e frică de Dumnezeu, ci doar de pușcărie.

În încercarea de a atrage atenția și a da importanță vorbelor noastre, folosim vorbe mari. Doar că de atâta uzitare ele au intrat în desuetudine și si-au pierdut valoarea. Din această cauză e de apreciat, ba chiar admirat, un om care știe să-și aleagă cuvintele, care le folosește la locul lor și le respectă valoarea. Iar atunci cănd se întâmplă să facă o promisiune știi că se va ține de cuvânt. Nu o face des, ci doar atunci când e sigur că-i stă în putere s-o ducă la bun sfârșit. Asemenea oameni sunt foarte rari și greu de cunoscut, fiindcă nu se dau în spectacol prin tot felul de artificii oratorice. În ei poți să ai încredere și nu-ți cer decât același lucru: să fii om de cuvânt și să-ți respecți promisiunile.

 

De câteva luni mă simt mai bogat: am un nou prieten. Nu, nu e vorba de unul virtual, ci unul în carne şi oase, cu care mă văd în realitate. L-am întâlnit într-o dimineaţă răcoroasă de primăvară, în timp ce mă întorceam de la brutărie. De obicei, de trei ori pe săptămână mă duc să cumpăr pâine proaspătă, coaptă pe vatră. El mi s-a alăturat când am ieşit pe poarta larg deschisă şi m-a urmat tăcut, privindu-mă adesea în ochi şi încercând să-mi ghicească traseul. De cele mai multe ori trecea în faţă şi cotea pe câte o străduţă. Dacă vedea că nu-l urmez, se întorcea în grabă şi-şi continua drumul în cuplu cu mine, când înainte, când înapoi.

Când am intrat în curte nu s-a ruşinat, ci a inspectat toată suprafaţa, cercetând cu atenţie fiecare obiect. Am crezut că m-a urmat din cauza mirosului îmbietor al pâinii calde şi i-am oferit un colţ. A venit, şi după ce l-a mirosit s-a aşezat pe coadă, privindu-mă cu ochi duioşi. Era un câine frumos, cu blana maroniu-sclipitoare şi de mărime mică. Probabil un şorecar. M-a petrecut cu privirea până am intrat în casă, apoi a plecat lăsând dumicatul de pâine.

Poate că aş fi dat uitării această întâlnire care nu e ieşită cu nimic din comun, doar că la următoarea aprovizionare cu pâine, ea s-a repetat întocmai. La fel şi în celelalte zile în care veneam de la brutărie. Câinele mă aştepta neabătut la ieşire şi mă urma cu aceeaşi consecvenţă, demnă de un animal credincios. Nu ştiu al cui era sau dacă avea vreun stăpân anume, dar nici foame nu părea să-i fie, din moment ce-mi refuza mereu bucata de pâine. Eram uimit şi curios de ce-mi ţine mereu companie, de ce m-a ales pe mine. Oare a simţit din privirile mele faptul că-mi plăceau câinii, iar el îmi era chiar drag? Pentru mine era un mister plăcut, căruia îi ofeream tot felul de explicaţii măgulitoare şi poate tocmai de aceea nu încercam să-l elucidez. Nu voiam să fiu dezamăgit.

Dar în loc de o dezamăgire am avut parte de o surpriză plăcută. Într-o dimineaţă l-am întâlnit pe prietenul meu patruped în faţa porţii mele. Mă aştepta să mă conducă şi înspre brutărie! Bineînţeles că m-am bucurat mult şi pe drum l-am lăudat. Din acea zi el mă aşteaptă în fiecare zi de mers după pâine. Ştie exact ziua şi ora la care trebuie să ies din casă deşi e doar un simplu câine, nici măcar unul de rasă. Lumea ne vede mereu împreună şi crede că e al meu. Doar că, ce face el în restul timpului şi unde doarme, continuă să fie şi acum o taină. La fel ca şi motivul pentru care m-a adoptat pe mine.

– Bună ziua, domnule doctor.
– Bună ziua, doamnă. Vă rog să luaţi loc şi să-mi spuneţi cu ce vă pot ajuta.
– Păi… cum să vă zic… E vorba de un transplant de organ.
– Ahaaa! Atunci e ceva mai complicat. Despre ce organ e vorba?
– De creier…
– De creier?! Doamnă, da’ nu posedăm încă tehnologia necesară să putem face un asemenea transplant!
– Ştiu, ştiu, dar vă rog să mă puneţi pe listă. Ca să fiu prima pentru atunci când se va putea.
– Dar ce vă supără la creier? Aveţi vreo boală incurabilă, dureri mari?
– Aaa, nu, că nu e vorba de mine. E pentru băiatul meu.
– Aşaa, deci el e bolnavul…
– Nuuu, că nu e bolnav… sau cel puţin nu cred. Asta dacă prostia nu e o boală.
– Cum aşa, doamnă? Vreţi să-l înscrieţi pentru un transplant de creier, doar pentru că vi se pare că nu e destul de deştept?!
– Dar nu mi se pare deloc, doctore! E prost de bubuie! Anul ăsta a dat pentru a treia oară bacalaureatul şi nu l-a trecut. Deşi i-am plătit în fiecare an meditatori buni. Vedeţi dumneavoastră, eu şi soţul meu câştigăm foarte bine. Avem funcţii mari în guvern şi afaceri de milioane de euro. Doar un singur lucru ne mai lipseşte: un moştenitor cu minte, care să nu ne facă de râs. Pentru asta suntem dispuşi să plătim oricât, iar pe dumneata te scoatem din sărăcie, că ştiu ce salarii de mizerie aveţi. De aceea am venit la dumneavoastră, pentru că ştim cu toţii ce rapid evoluează ştiinţa. Ne puneţi pe listă şi când se va ajunge la transplant de creier, vreau ca băiatul meu să fie primul. Ceea ce vreu să subliniez e ca acel creier să fie de la un geniu, sau măcar de la un student cu nota zece pe linie. Ca să moară de ciudă prietenii noştri când vor vedea ce băiat deştept avem!
– Doamnă, dar până se va ajunge la o asemenea performanţă medicală ar putea trece zeci de ani! Între timp feciorul dumneavoastră s-ar putea să moară de bătrâneţe sau de vreo boală.
– Haida-de, doctore! Nu cred că o să dureze atât. Iar în ceea ce priveşte bolile, sar putea să aveţi dreptate. De aceea vă rog să-l înscrieţi preventiv şi pentru transplant de ficat – că bea cam mult -, de plămâni – că fumează mereu -, de inimă – că ia etnobotanice -, de rinchi şi orice alt organ care s-ar putea deteriora. Nu mă uit la bani!
– Doamnă, înţeleg ce vreţi şi pot să vă ajut cu un sfat pe care dacă-l urmaţi, veţi avea un moştenitor deştept şi sănătos.
– Vai, m-aţi făcut curioasă! Sunt numai ochi şi urechi, doctore.
– Mergeţi acasă şi faceţi sex în aşa fel încât să rămâneţi însărcinată. Apoi, până se naşte copilul, înscrieţi-vă la un curs de educaţie şi planificare familiară, completat de vizite periodice la nişte colegi de-ai mei, psihologi şi psihiatrii. Astfel veţi învăţa cum să vă educaţi noul copil pentru ca să nu ajungă la fel de prost şi prăpădit ca primul, ci chiar să excelexe în învăţătură. E mult mai ieftin, mai rapid şi mai sigur decât un transplant de creier.

Cu toţii am citit povestirea hâtrului nostru scriitor, Ion Creangă, şi am rămas oripilaţi de răutatea soacrei cele rele, care le făcea zile fripte sărăcuţelor nurori. Dar să nu uităm că e vorba, totuşi, doar de o poveste şi naratorul o fi avut ceva ghimpe împotriva soacrei ce i-a fost hărăzită şi aceste sentimente le-a transpus în acea satiră foarte picantă, de altfel. În realitate soacrele nu sunt poame acre, precum se mai spune, ci dulci precum strugurii târzii.

De vină pentru toate aceste acuzaţii nedrepte sunt numai nurorile, care profită de bunătatea femeii bătrâne şi o bârfesc în tot felul: ba că le dă prea mult de lucru, ba că se amestecă în treburile lor, ba că ar avea un ochi în ceafă cu care ar vedea toate prostiile pe care ele le fac. De aici ne putem da seama că totul e o minciună sfruntată, un complot pus la cale de cele trei nurori cărora nu le plăcea lucrul. Ele ar fi stat toată ziua la bârfe, şi-ar fi făcut manichiura, pedichiura, coafura, machiajul ş.a.m.d. Dacă nu ar fi fost mama-soacră, pe când veneau feciorii de la muncă, nu ar fi avut ce le pune în farfurie. Căci domniţele nici nu ştiau să gătească, dar nici să înveţe nu prea le trăgea inima.

Să nu credeţi că fac numai nişte presupuneri şi că pledoaria mea pentru soacre este nefondată. Ca orişice om însurat, am avut şi eu parte de soacră, iar relaţia mea cu ea a fost la fel de călduroasă ca şi cea dintre o mamă şi un fiu. Dar nu mă limitez la un singur exemplu şi merg mai departe. Mama mea o iubea pe noră-sa cel puţin la fel ca pe mine şi uneori chiar deveneam gelos. Nu cred că această afecţiune e caracteristică doar familiei mele, fiindcă în jurul meu văd nenumărate exemple în care soacrele sunt foarte ataşate de nurori.

E în firea lucrurilor şi dacă cineva trebuie să fie luat în vizorul sarcasmului, acelea sunt nurorile care au timp prea mult la dispoziţie şi îşi folosesc energia pentru a critica pe cea care munceşte pe brânci şi le pune şi pe ele să facă câte ceval. Plus că ele sunt mai multe şi mai “şcolite”. Biata femeie bătrâna a ajuns în gura lumii pe nedrept. Ar trebui să formeze un front comun, un sindicat al soacrelor, care să le restabilească prestigiul. Aşadar, soacre din toată lumea, uniţi-vă!

Nu pot să neg afirmaţia care spune că o imagine face cât o mie de cuvinte. Nu am dovezi şi nici nu sunt expert în crearea de fotografii care să-ţi taie respiraţia şi să te lase fără de cuvinte. Nici în arta cuvintelor nu sunt un maestru, doar că îmi place să le folosesc şi să le ascult atunci când sunt bine meşteşugite. Iar imaginile mă impresionează de asemenea, până la limita muţeniei.

Am spus “la limita”, pentru că orice imagine, fotografie sau film se pot interpreta. Iar aceste interpretări se fac prin cuvinte, mai mult sau mai puţin meşteşugite, realiste sau fanteziste. “La început a fost cuvântul…” şi el va predomina până când o specie care-l foloseşte va continua să existe. O imagine se poate interpreta în mii de feluri – nu neg că şi o expresie ambiguă nu ar fi la fel de neînţeleasă – , dar o vorbă clară şi inspirată poate schimba complet percepţia imaginii pe care o vedem. Imaginile se pot truca, dar cuvântul rămâne pe veci acelaşi şi ne urmăreşte mereu.

Amprenta vocală e mai concludentă, de cele mai multe ori, spre deosebire de cea a imaginii noastre, şi de multe ori recunoaştem un actor sau un om obişnuit mai mult după vocea sa şi nu după cum îl ştiam că arată. Bineînţeles că ne place să privim poze şi că ele sunt foarte frumoase, doar că, de asemenea, ne place să fie asociate cu o dedicaţie, un autograf sau o explicaţie a momentului. Fără aceste cuvinte parcă poza nu are “sarea şi piperul” pe care îl aşteptăm de la orice delicatesă.

Prin imagini poţi compromite multe personalităţi şi, de asemenea, poţi să te afirmi ca un mare paparazii sau fotograf. Dar, de multe ori, dacă adaugi doar câteva cuvinte, persoanele incriminate pot fi uşor exonerate, sau tu poţi să-ţi dublezi valoarea expunerii tale, adăugându-i noi valenţe, nebănuite. Deci, atenţie la puterea cuvântului! Ea poate transforma orice capodoperă într-un eşec, sau orice fotografie într-o realizare unică.

Se zice “că nu e om să nu fi scris o poezie” şi, de asemenea, că “românul s-a născut poet”. Afirmaţii măgulitoare ce par să fie destul de aproape de realitate. Cel puţin din ceea ce am văzut şi trăit fiecare dintre noi, începând de pe băncile şcolii şi până în prezent. Mulţi dintre noi au scris măcar câteva versuri, dedicate mamei, profesorilor sau colegelor de care ne-am îndrăgostit prima oară.
Unii n-au abandonat această romantică îndeletnicire şi au continuat să-şi aşternă pe hârtie trăirile, gândurile şi speranţele de zi cu zi. Cei mai norocoşi şi talentaţi au reuşit chiar să-şi publice creaţiile literare, devenind oficial poeţi.
Personal, îmi amintesc că primele încercări de acest gen le-am dedicat profesoarei de limba română, care, la rândul ei, compunea poezii foarte inspirate. Amândoi eram fascinaţi de opera marelui Eminescu şi încercam să ne apropiem cât mai mult de dulceaţa şi frumuseţea versurilor sale. Mai admiram şi alţi poeţi clasici ale căror versuri le memoram şi apoi le recitam cu mândrie în orele de limbă maternă.
Dar vremurile alea au apus şi poezia modernă e, de cele mai multe ori, cu totul alta. Una din pierderile pe care noi, amatorii obişnuiţi, le resimţim este dispariţia rimei, ori apariţia rimei albe. Pentru noi era o plăcere să auzim cun se împerechează versurile şi, pe lângă mesaj, simţeam o melodicitate. De aceea, multe din poeziile cu rimă au fost puse pe muzică şi au devenit şlagăre.
Pe lângă rima albă, poezia modernă “străluceşte” de multe ori prin cuvinte greoaie, metafore forţate şi lipsa unui mesaj clar. Astfel că sunt creaţii de acest gen care sunt interpretate total diferit de către doi sau mai mulţi “poeţi consacraţi”. Se caută cu disperare o abordare cât mai originală, în dauna simplităţii şi a calităţii reale, iar poet de succes este considerat cel care publică mai mult şi nu neapărat mai bine.
Cunosc destul de bine un astfel de poet modern, care a publicat numeroase cărţi de acest gen. Într-o zi l-am găsit aplecat asupra mesei de lucru, în plin proces creator. În faţa lui era caietul şi stiloul, în dreapta avea DEX-ul, iar în stânga Dicţionarul de Rime şi Dicţionarul de Sinonime. Le consulta cu asiduitate căutând epitete şi metafore cât mai noi, cuvinte cât mai rar folosite pentru a-şi impresiona cititorii. Iar aceştia, la rândul lor, aveau nevoie de dicţionare pentru a le desluşi înţelesul.
Astfel a ajuns poezia modernă să fie un surogat al minunatei poezii clasice. Precum e mâncarea de la fast-food, făcută în iuţeală, cu multe grăsimi şi adaosuri care te îmbolnăvesc. E mai comod să elimini rima şi să nu mai pierzi vremea căutând-o. Iar dacă ai găsit timp şi inspiraţie pentru ea, vei fi considerat un începător, care nu ştie care care sunt valorile reale ale poeziei actuale.
Cu toate acestea, Adrian Păunescu a reuşit să demonstreze că rima este una din cele mai apreciate calităţi ale poeziei, fie ea şi modernă. Numeroasele sale compoziţii ne-au rămas să ne încânte mereu spiritul şi urechea. Mai ales atunci când ele sunt însoţite şi de o melodie. Căci poeziile cu rimă albă, nu prea au şanse să dea naştere vreunui şlagăr. Nu înseamnă că nu sunt şi printre ele creaţii minunate, însă nu se adresează marii mase de oameni, ci doar unui cerc restrâns de cunoscători care se felicită unii pe alţii. Poeţi talentaţi, dacă vreţi o vânzare mai bună, faceţi poezii şi pentru cei care nu au acest har, pentru tot poporul!

Se spune că veşnicia s-a născut la sat, iar la ţară timpul stă pe loc. Cu această credinţă în suflet mă întorc uneori în localitatea în care m-am născut şi am copilărit. Dar ea îmi este contrazisă frapant de casele care sau schimbat mult, iar altele chiar au dispărut complet, făcând loc unor adevărate palate în miniatură. Totuşi, ochii mei flămânzi caută orice vestigii ale trecutului, de care să se agaţe şi să poată recreea amintirile atât de dulci ale prunciei.

Mai sunt câteva clădiri care s-au încăpăţânat să reziste unui alt veac, câţiva pomi bătrâni ce mai înverzesc încă, şanţul de la marginea drumului care mai poartă apa în exces, şi strada. Acel mic univers cu care am făcut cunoştinţă la prima evadare din curte şi pe care o numeam cu toţii uliţă. Acel loc în care am cunoscut alţi copii şi unde am avut primele aventuri. Drumul prăfut în verile călduroase şi plin de noroi în timpul ploilor. Fâşia albă şi cu mici derdeluşuri ad-hoc pe care ne dădeam cu sania în timpul iernilor îmbietoare.

Eram un pici speriat când mi-am făcut intrarea pe uliţa înţesată de copii gălăgioşi şi cu state vechi pe acel teritoriu. La început priveam cu gura căscată tot ceea ce se petrecea pe acea scenă imensă stăpânită de cete de băieţei şi fetiţe. Fiecare grup avea media lui de vârstă şi, bineînţeles, vedetele lui. Nu mi-a fost greu să mă integrez într-unul şi de atunci uliţa era primul şi ultimul loc în care voiam să fiu zilnic. Chiar şi mesele le luam în fugă şi de multe ori fugeam cu pâinea în mână pentru a nu pierde vreun spectacol al străzii, oricare ar fi el. Ba chiar îmi făcusem obiceiul ca gustările să le iau pe uliţă, spre necazul mamei care trebuia să-mi aducă o felie de pâine unsă cu ulei sau untură. Nu conta că se aşternea praful dens pe ea, sau că uneori o mai scăpam pe jos; rămânea cea mai delicioasă masă de peste zi.

Jocurile de pe uliţă ne acaparau mereu, deşi erau mereu aceleaşi şi nu dispuneam de mari dotări, ca și cele din ziua de azi. De cele mai multe ori ne jucam “leapşa” sau fugăream câte un cerc cu ajutorul unei sârme, ambele găsite în vreo groapă de gunoi. Dacă găseam şi vreo minge spartă încingeam un fotbal de nu ne mai distingeam de praful ridicat. Cine era mai înstărit şi avea o trotinetă putea să-şi dea ifose fiindcă era invidiat de toţi cei din jur. Alteori fugeam cu toţii după câte o căruţă, alături de câinii de pe stradă, şi încercam să ne agăţăm de ea. Rareori, când zăream o maşină, priveam cu gurile căscate şi încercam să prindem din mireasma fumului care ieşea din toba de eşapament.

Către seară ieşeau mamele disperate să-şi adune odraslele de pe uliţa pe care se lăsa întunericul şi liniştea. Era greu să-i convingă cu vorba bună şi uneori trebuia să apeleze la câte o nuieluşă pentru a-i desprinde din cete. Noi ne despărţeam cu regret unii de alţi, dar cu promisiunea că a doua zi distracţia va fi şi mai mare.

Această nostalgie mă încearcă acum, la revederea uliţei din satul meu natal. Mă uit de-a lungul ei şi tot aştept să prindă din nou viaţă, aşa cum o făcea în trecut. Într-un târziu văd un grup de vreo şapte copii, cam de zece ani. Sunt cu toţii pe biciclete şi merg în şir indian pe marginea drumului. Se opresc ca la comandă la chioşcul din colţ şi îşi cumpără snacks-uri, sucuri sau sandvişuri. Cel mai mărişor scoate un telefon mobil şi vorbeşte cu cineva. Apoi pornesc din nou, la sugestia acestuia.

În zadar mai stau şi sper să se umple din nou uliţa. Ici şi colo îşi face apariţia scurtă câte un pici sau un copil mai mare, dar el dispare curând în vreo curte. Trebuie să fiu mai realist şi să-mi dau seama că nici copiii nu mai sunt aşa de mulţi ca pe vremea mea. Iar cei care sunt, se uită la televizor sau se joacă pe calculator. Au apus acele vremuri şi nici oamenii nu mai sunt la fel. Doar gropile de pe uliţa mea au rămas parcă la fel de multe şi la fel de adânci. Şi praful.

Domnul Traian a fost întotdeauna un om gospodar şi întreprinzător. Pe vremea comunismului a reuşit ca, împreună cu doamna lui,  Claudia, să-şi ridice o mândreţe de casă şi o bucătărie de vară. Cei doi copii ai  lor au avut sprijin material şi sufletesc până  şi-au terminat studiile şi s-au aşezat la casele lor. După intrarea în capitalism au pus cu toţii baza unei firme de comercializare a materialelor de construcţii. Afacerea prospera an de an şi fiecare avea câte o filială în care devenise patron. Pentru asta au luat împrumuturi de la bănci şi au cumpărat utilaje, TIR-uri, materiale de cea mai bună calitate. Se părea că totul era perfect, iar domnul Traian şi cu doamna Claudia îi mulţumeau lui Dumnezeu pentru ajutorul său.

Erau oameni de bună credinţă şi cu un suflet mare. Ajutau pe toţi cei care apelau la ei, iar de la biserică erau nelipsiţi. Unul din gesturile care le-ai intrat în reflex a fost cel în care îi ofereau mereu unui anume cerşetor câte o sumă de bani. Era vorba de un bărbat la vreo 50 de ani, fără un picior, care era nelipsit din apropierea bisericii, iar în zilele obişnuite de la intrarea în piaţa de alimente. Nu-l cunoşteau, dar apreciau faptul că era mereu treaz şi destul de curat, având în vedere condiţia lui. Din aceste considerente şi sumele oferite de ei erau mai consistente: între 2 şi 10 lei, zilnic. Omul le mulţumea cu un zâmbet trist şi cu privirea în pământ.

Astfel au trecut ani buni şi prosperi, dar a venit perioada de recesiune şi domnul Traian a fost lovit în plin. Materialele pe care le avea în stoc nu mai aveau căutare, un accident a distrus un TIR şi l-a nenorocit pe toată viaţa pe şofer, iar băncile erau din ce în ce mai insistente în cererea împrumuturilor. În zadar aştepta omul ca piaţa să-şi revină înainte ca să-i fie scoase casele, firma şi terenurile la licitaţie. Aceasta nu s-a mai produs şi familia domnului Traian, precum şi cea a copiilor lui au fost vândute la a treia strigare, cu o sumă derizorie, dar de care ei nu dispuneau.

Dintre toţi cei pe care i-au ajutat în perioada de prosperitate, niciunul nu s-a găsit să îi sprijine în aceste momente. Deşi în ultima vreme aveau amândoi probleme cardiace, continuau să meargă la biserică şi la piaţă, unde nu-l uitau nici pe cerşetor. E drept că nu-şi mai permiteau să-i dea câte zece lei, dar vreo doi-trei lei tot mai găseau pentru el. Doar nu din ăia ar putea ei să-şi răscumpere avutul!

Mai aveau totuşi o mică speranţă, aceea că noul proprietar al casei lor nu-i va scoate încă pe drumuri, ci îi va lăsa încă să trăiască în bucătăria de vară. Cu această credinţă în suflet au mers la notariat să-l cunoască pe omul de care depindea viaţa lor. Ei bine, acolo au avut marea surpiză să-l întâlnească pe cerşetorul cu care au fost atât de darnici. Doar că aici avea ambele picioare sănătoase. Stupefiaţi la început, după ce s-au obişnuit cu ideea, speranţa lor s-a amplificat. Era limpede că omul acela nu putea să aibă suflet rău şi, cunoscând ce înseamnă omenia din care a reuşit să agonisească atâţia bani, va fi înţelegător cu ei.

Dar vai, privirea cerşetorului nu mai era sfioasă, ci triumfătoare. Pe chipul lui nu se citea un zâmbet blajin de mulţumire, ci un rânjet de satisfacţie. Iar vocea nu-i era deloc timidă, ci era un strigăt tăios de ameninţare:

– Nu vreau să aud nimic, nici o scuză şi nici o amânare! Dacă nu părăsiţi casa într-o săptămână, am să vă scot cu executorii judecătoreşti. S-a întors roata patronule! S-au dus zilele când mă priveai cu milă şi-mi aruncai câţiva lei. Am suportat destulă umilinţă stând şi aşteptând pomană. Acum eu voi fi deasupra, iar eu nu vă voi umili prin pomană! Voi fi neîndurător! Plecaţi din casa mea!

Doamna Claudia nu a putut suporta şocul şi a leşinat. Domnul Traian a prins-o cu greu şi a încercat s-o ajute, dar inima lui a cedat şi notarul a fost nevoit să sune după ambulanţă. Amândoi au fost preluaţi şi duşi la spitalul judeţean. Încă se mai află acolo şi nu se ştie dacă domnul Traian va trece peste acest infarct. Oricum, la externare nu-i aşteaptă nimic bun. Viaţa e ca un joc de cărţi, iar ei au avut o mână slabă. Iar dacă te bazezi pe mâna altuia, eşti ca şi pierdut.