Să nu credeți că sunt superstițios, ba chiar combat cu toată convingerea prejudecata sau concepția unora că viitorul ți-e stabilit dinainte de către astre, cifre, nume sau alte născoceli de acest gen. Titlul l-am pus doar ca reper al zilei de azi, să nu mă rătăcesc în timp, dar și pentru că mi-am amintit de celebrul film american cu aceeași denumire. Îmi plac producțiile de groază și la vremea când l-am vizionat prima dată mi s-a părut că e de calitate. Chiar și cu toate continuările care au urmat. De fapt, pe atunci, oferta de filme era slabă și mai târziu i-am găsit multe defecte: trucaje ieftine și un subiect sângeros al cărui epilog era ușor de intuit.

Cei mai mulți îi spuneau Muri-Nebunu’, de la numele de Mureșan și comportamentul lui nonconformist. Nevasta îl alinta Nelu sau Neluțu, în funcție de toane, iar prietenii îi spuneau simplu, Muri. Era un bărbat înalt și chipeș, fapt care îl făcea un mare cuceritor printre fete, ținând cont de faptul că era șofer pe un  TIR roșu ce-i sporea farmecul de mascul irezistibil. Dar mai ales când era la volan și trimitea ocheade viitoarelor victime. Eu eram cel mai bun prieten al lui și i-am ținut de urât în câteva curse, mai ales că lucram la același trust de construcții. În perioada despre care vorbesc a fost trimis să lucreze pentru un an în Israel, iar nevasta, împreună cu cei trei copii, a rămas în țară. Avea două fete de 12 și 14 ani, precum și un țânc de doi anișori. Din aceste motive, Angela, nevasta lui Muri, a rămas în concediu fără salariu și trăia din banii pe care bărbatul îi trimitea din străinătate.

La fel ca el, Angela era o creatură foarte frumoasă și nici n-ai fi zis că a născut de trei ori. Părul șaten și lung, ochii albaștri și galeși, precum ale unui înger, sânii proeminenți și provocatori, dar și caracterul ei libertin, atrăgeau mulți bărbați în preajmă-i. Hormonii clocoteau în ea și nu era obișnuită să-i țină în frâu atâta vreme, astfel că se lăsa adesea cu chefuri, până târziu în noapte. Prietenii lui Muri erau dispuși să o ajute pe biata femeie în aceste momente greu de suportat. Mai precis eram patru la număr, iar într-una din seri am participat și eu la o orgie. Scaunele s-au golit rând pe rând spre noapte și mi-am dat seama că am rămas numai noi doi. Copiii erau culcați, dar parcă mi se părea că niște ochi iscoditori se ițeau uneori din camera lor. Știam că șperla cea mică de fată nu mă agrea pe lângă mămica ei și de aceea m-am pregătit de plecare. Dar n-a fost chip să scap de Angela, care m-a rugat să rămân peste noapte fiindcă se simte mai bine cu un bărbat în casă, iar în plus am băut și venisem cu mașina. Am cedat când mi-a desfăcut canapeaua și m-a asigurat că o să dorm singur și liniștit.

Astfel m-am prăbușit într-un somn adânc și fără vise, doar că, la un moment dat, când am vrut să-mi schimb poziția, am simțit că nu mai eram singur. Un trup gol și fierbinte era lipit de mine, iar respirația sacadată îmi dădea de înțeles că nu era în stare de somn. Dimpotrivă, brațele șerpuinde ale ispitei mă înlănțuiau fără speranță și îmi dădeau fiori și dorințe pe care încercam zadarnic să le controlez. Chiar am scos câteva sunete ce s-ar fi vrut a se opune, dar o mână fermă m-a înăbușit și am auzit o șoaptă: „pssssst, să nu trezim copiii!” Efectul vinului nu trecuse și voința mea era slăbită, așa că lupta mi se părea oricum pierdută. Am cedat ușor, dar nu cred că alt bărbat, în situația mea, ar fi rezistat până la capăt. Amorul a fost dulce-acrișor, precum niște vișine coapte, și căutam să mă amăgesc gândind că nu nevasta prietenului meu e cea care mă ridică pe culmi de plăcere. Dimineață nu am avut curajul să mă uit în ochii Angelei, dar am simțit din nou o pereche de ochi ce mă pândea din camera copiilor.

Au trecut câteva luni, și Muri a revenit în țară și cu această ocazie ne-a chemat pe toți prietenii la o petrecere de reîntâlnire. Ne-am cinstit, felicitat, îmbrățișat și am petrecut momente minunate, până când Nebunu’ a luat cuvântul:

– Dragii mei, mă bucur că ați venit în număr atât de mare, pentru că vreau să vă transmit ceva. După cum știți am lipsit aproape un an, iar nevasta mea a fost singură în tot acest timp. Să nu vă închipuiți, însă, că nu știu ce s-a întâmplat în lipsa mea. Am aici, în buzunarul de la piept, o listă cu 14 bărbați care s-au culcat cu Angela. Mulți dintre ei sunt prezenți la acest chef și țin să-i asigur că nu-mi place să mi se pună coarne. Fi-ți siguri că o să mă răzbun, dar nu o să încalc legea, fiindcă mi-e dragă libertatea. Așa că, cei care se simt cu musca pe căciulă, să nu creadă că vor scăpa nepedepsiți.

Ne uitam unul la altul și încercam să ghicim cine mai face parte dintre vinovați. Dar Muri a venit printre noi și ne-a îndemnat la distracție ca și cum nu el ne-ar fi amenințat mai devreme. Din acea zi a început, însă, calvarul. Ne sunam unul pe altul și aflam vești îngrozitoare. Vali a surprins-o pe nevastă-sa cu Nebunu’, într-o zi când a primit un telefon anonim. Se pare că Muri voia să se afle de răzbunarea lui, fiindcă tot printr-un telefon a aflat și George de relația dintre acesta și tânăra lui soție. Ștefan nu mai era căsătorit și poate a crezut că scapă, dar avea o fiică de 19 ani, care a căzut în plasa șoferului seducător, și a plătit pentru tatăl lui. Probabil că la fel s-a întâmplat cu toți ceilalți păcătoși de pe listă, dar eu mă întrebam cum o să fiu pedepsit eu. Eram văduv și locuiam singur. Tresăream, totuși, de fiecare dată când suna cineva la ușă sau auzeam telefonul.

Pentru că nu mai puteam să trăiesc sub o astfel de tensiune, am decis să-mi înfrunt temerile și l-am sunat pe Muri, fixând o întâlnire la o bere. Era destins și m-a întâmpinat cu un zâmbet care mi-a dat fiori reci. Ne-am așezat la o masă din grădina de vară și am comandat două halbe. Priveam reciproc unul către celălalt și așteptam parcă un semn. Eu am cedat și am atacat direct subiectul:

– Măi, Muri, am auzit că te-ai cam dat la nevestele altora…

– Aha! Deci de-aia m-ai chemat. Și eu care credeam că vrei să ne amintim de vremurile bune!

– Păi, vorbim și despre alea și altele, dar mi-e că tu nu mă mai crezi prieten și bănuiești că m-am culcat cu Angela…

– Nu bănuiesc!

Am răsuflat ușurat preț de o clipă.

– Sunt sigur că ai făcut-o!

Fiorii au revenit.

– Chiar dacă ar fi adevărat, ce ai avea de gând să-mi faci?, am întrebat eu temător.

Muri mi-a pus mâna puternică pe umăr, m-a privit fix în ochi și mi-a spus răspicat:

– Nimic!

– Cum așa? Ai promis că o să-i pedepsești pe toți vinovații, indiferent cât de buni prieteni ți-s.

– Păi, am făcut-o deja.

– Cum, că eu nu am nevastă, nici fiică…

– Dar ai avut acum patru ani!, mi-a zis el râzând.

Atunci mi-a picat fisa. Înainte de a rămâne văduv, eu și cu nevasta eram prieteni buni de familie cu Muri și Angela. Ne vizitam des unii pe alții și am întins multe mese. Se pare că Muri a profitat de ocazie și mi-a tras primul plasa. Acum era prea târziu să-i reproșez. Eram chit.

Încetul cu încetul încep să-mi cunosc noii vecini. Nu sunt mulți și am timp berechet să intru într-o relație normală cu fiecare, chiar dacă m-am mutat doar de trei luni la bloc și nu ies prea des din apartament. Printre primii cu care am intrat în vorbă și apoi ne-am apropiat este Raul, vecinul de alături. E mai tânăr ca mine, dar asta nu ne-a împiedicat să devenim amici și să ne vizităm unul pe altul. Însă, chiar de la prima invitație pe care i-am acceptat-o, mi-a făcut o impresie deosebită și nu pot să spun că e din cea mai bună.

Se vedea că e un om cu stare și maniere alese, deși nu știam cu ce se ocupă și cum reușește să ducă o viață pe picior mare. Pe pereții dintr-una din camere avea agățate mai multe diplome, iar într-o vitrină tronau tot felul de sticle cu vin rar. Atunci am crezut că i-am ghicit ocupația și chiar am vrut să-i demonstrez:

– Ia te uite! Mă bucur să am un vecin somelier!

Raul a râs în barba pe care și-o mângâia adesea și mi-a răspuns:

– Greșit! Somelierul e cel care-ți recomandă și servește vinurile. Eu sunt cu o clasă mai sus, una foarte importantă: degustător de vinuri!, îmi zise el cu o mândrie nedisimulată.

Am recunoscut imediat că nu prea mă pricepeam în domeniu, iar el m-a servit cu un vin deosebit, având un „buchet” și un gust nemaipomenit. M-a intrigat faptul că el nu și-a pus nici măcar o picătură, motivând că nu bea alcool deloc. Asta a fost încă un lucru uimitor pentru mine și chiar l-am întrebat cum reușește să-și facă meseria cu brio și totuși să nu bea.

– Foarte simplu, m-a lămurit el. Nici nu e indicat să bei atunci când participi la un concurs și guști mai multe soiuri. Alcoolul ți-ar putea afecta simțurile și memoria, deci, după ce guști vinul, îl scuipi într-o găletușă.

Atunci mi-am amintit că am văzut câteva filme în care se proceda astfel. El mi-a mai turnat puțină licoare înmiresmată în pahar, în timp ce continuam să-i inspectez apartamentul. Într-un colț am zărit mai multe medalioane din hârtie pe care erau tipărite figuri de politicieni de-ai noștri. Mi-a observat nedumerirea și a răspuns la întrebarea nepusă:

– Să nu crezi că sunt vreun simpatizant politic. Dimpotrivă. După cum mi-ai spus și tu, vecine, e bine să avem fiecare o supapă prin care să ne descărcăm de stresul zilnic, dar mai ales de nedreptățile societății în care trăim. Iar vina principală o poartă politicienii, care sunt egoiști, corupți și idioți. Unii dintre oameni se refulează în ei și se consumă, alții beau câteva pahare sau găsesc ceva prin care să-și verse năduful. Ei bine, eu îi scuip pe acești nenorociți, ori de câte ori particip la o sesiune de degustări. Pun pe fundul vasului medalionul cu poza politicianului care m-a enervat cel mai mult în ultima perioadă și-i scuip vinul din gură chiar între ochi. De-ai ști ce bine mă simt după aceea! Ba, de la o vreme, o parte dintre colegii mei mi-au cerut să le fac și lor medalioane. Așa că-i scuipăm în grup pe toți acești parveniți.

– Măi, Raul, păi nu ai putea avea probleme dacă se află că voi scuipați, precum țiganii, niște oameni din fruntea țării? Chiar dacă numai în poze, dar gestul contează.

– Cine să afle? Cine să-și bage nasul în găleata mea? Și nu e deloc dezgustător: meseria ne-o cere să scuipăm. Și-l scuipăm pe cel care nu ne place. Ei ne scuipă mereu fără să ne dăm seama, de ce n-am face-o și noi? Săptămâna trecută l-am scuipat pe Victor Ponta și poate, prin vin s-a strecurat și niște flegmă. Am făcut-o 4 inși. Data viitoare duc o poză cu ministrul Nicolaescu, apoi cu Băsescu. Poate vom fi mai mulți care o vom face. Și știi ceva? Nici măcar scuipatul acela cu vin nobil nu l-ar merita! Mai servești un pahar?

Nu puteam să-l refuz și nici să mă angajez într-o discuție pe tema scuipatului. Am tăcut, am zâmbit îngăduitor și l-am lăsat să se descarce. N-aș vrea să fiu și eu o victimă a degustărilor de vin. Nici măcar pe un medalion.

Sunt sigur că aproape fiecare din noi a visat sau visează în continuare să vadă măcar o dată America, iar alții să rămână definitiv acolo și să devină cetățean al SUA. Așa a fost de când mă știu, chiar dacă pe vremea comunismului nu puteam să recunoaștem această dorință. Vorbeam doar între noi și visam cu ochii deschiși la o aventură demnă de filmele de la Hollywood. O făceam mai mult la locul de muncă, între colegi și prieteni de încredere și cu ochii în patru, ca să nu fim auziți de cine nu trebuie. Una din persoanele cele mai apropiate sufletului meu era Letiția, o fată descurcăreață și plină de viață. Lucram alături zi de zi și de câte ori îmi spunea că are de gând să plece în America, zâmbeam înțelegător și o aprobam dând, ca de obicei din cap. Nu știam că ea o să aibă curajul să treacă la fapte. Iar când am auzit că nu s-a mai întors din excursia efectuată în Iugoslavia, am rămas mut de admirație.

De atunci a trecut aproape un sfert de veac și nu am mai primit nici o veste de la ea. Uneori îmi aminteam de chipul ei optimist și încercam să-mi închipui că totul e bine și că mai trăiește încă, dar tăcerea ei nu-mi dădea mari speranțe. Aici viața decurgea greu, fiindcă revoluția nu a adus ceea ce speram majoritatea din noi. Pe lângă munca de zi cu zi eram absorbit și de pasiunea pentru șah, iar ambiția și dăruirea a făcut ca echipa din care făceam parte să ajungă campioană județeană. Iar norocul de a-mi vedea visul împlinit a derivat de aici, precum un bulgăre de zăpadă care se rostogolește la vale, crescând neîncetat. La o lună de la obținerea titlului de campioni am primit la sediul clubului o scrisoare prin care eram invitați la New York pentru un meci amical de șah cu o echipă din marea metropolă.

Nu ne venea să credem, mai ales că toate cheltuielile de deplasare și cazare erau asigurate de o firmă despre care nu auzisem niciodată. Oricum, căpitanul echipei noastre s-a grăbit să se ocupe de formalități și, prin relațiile pe care le avea, a reușit să procure vizele la timp. Era o ședere de o săptămână, în care erau incluse trei meciuri la zece mese: cinci seniori, un tânăr sub 25 de ani, o junioară, un junior și două senioare. În ziua hotărâtă am luat avionul spre Anglia și apoi spre New York. Emoțiile ne copleșiseră pe toți și niciunul dintre noi nu a putut să doarmă pe tot timpul zborului. Când am văzut prin hublouri Statuia Libertății, am scos exclamații de bucurie și fascinație. Visul nostru de a vedea Lumea Nouă, țara tuturor posibilităților, devenise aievea.

La marele aeroport J.F. Kennedy am fost întâmpinați de un american care știa destul de bine românește și care ne-a condus la un microbuz. Cu el, după aproape o oră de mers, am ajuns în fața unui restaurant care se numea „Mara”. Uluirea noastră tot mai mare a atins apogeul când, intrând în minunata locație am fost întâmpinați cu brațele deschise și cu un zâmbet călduros de către o femeie drăguță și… cunoscută! Era chiar Letiția, care, chiar dacă se schimbase între timp, avea aceeași ochi veseli și o voce care-ți isca nostalgia. Unii din componenții echipei de șah nici nu o cunoscuseră, dar lucrurile s-au lămurit după salutările și îmbrățișările înfocate. Lety, cum i se spunea acum, ne-a povestit în mare ce s-a întâmplat de la plecarea ei din țară.

Din Iugoslavia a trecut în Italia și a cerut azil politic. După un an a obținut viză pentru SUA, unde avea o mătușă. S-a angajat la un restaurant ca femeie de serviciu, apoi chelneriță, iar când s-a implicat și în bucătărie restaurantul a început să fie mai apreciat de clienți. Știa să gătească și a venit cu idei noi, cum ar fi sarmalele cu mămăliguță, micii și alte delicatese cu specific românesc. Patronul a apreciat-o atât de mult încât… s-a îndrăgostit de ea și a cerut-o în căsătorie. Cu ocazia cununiei au schimbat și numele restaurantului, pentru ca românii să-l găsească mai ușor. În sufletul ei persista dorul de România și de graiul dulce al țării natale. Nu a avut ocazia să revină de unde a fugit, dar a fost la curent cu ceea ce se întâmplă prin județul Maramureș și așa a aflat că eu și echipa de șah Victoria, am ajuns campioni județeni. Astfel i-a venit ideea să ne provoace la o confruntare cu o echipă din care făcea parte și soțul ei.

Pentru noi totul părea o minune și nu ne venea să credem. Iar în zilele care au urmat, minunea a continuat prin meciurile „aprig” disputate (care s-au terminat cu un scor egal, așa cum se cade la un joc amical), prin plimbările din timpul liber și în care Lety ne era ghid, dar, nu în ultimul rând, și prin mâncărurile bine alese și făcute la marea artă. Astfel am trăit cea mai frumoasă săptămână din viața mea, iar la despărțire mulți dintre noi au lăcrimat. Era normal: cine știe dacă vom mai vedea vreodată America? Sau pe prietena mea cea bună, Lety?

Acest articol participă la competiția SuperBlog.

A fost odată – așa cum a mai fost înainte de mai multe ori și cum e foarte posibil să mai fie și azi -, deci, a fost odată o prințesă frumoasă foc, dar foarte năzuroasă. Ținta ei era să cucerească mereu alte teritorii și să învingă în luptă orice adversar i-ar fi stat în cale. Arma ei secretă era PARFUMUL cu care se dădea înaintea oricărei confruntări și care îi înnebunea cu mireasma lui pe regii și prinții cu care se confrunta. Se știe că mirosul e cel mai sensibil și subliminal simț al omului, cu atât mai mult cu cât el era influențat de cel mai grozav parfum inventat vreodată pentru o prințesă. E vorba de irezistibilul „Bvlgari Jasmin Noir Apa de Parfum”, în urma căruia toți bărbații au cedat, pierzându-și rând pe rând capetele, la figurat și apoi la propriu. Căci prințesa nu avea milă și tocmai de aceea i se mai spunea Killer Queen.

Dar, după multe victorii, prinți și regi uciși cu ajutorul seducătorului ei parfum, iată că a ajuns să aibă graniță cu un tânăr prinț la fel de fermecător ca ea, dar ceva mai șiret. Având această calitate în plus. el a apelat la una din cameristele prințesei și astfel a aflat secretul viictoriilor pe care Killer Queen le-a avut până atunci. Pe lângă faptul că n-ar fi vrut să-și piardă frumusețea-i de cap, el prinsese și drag de cea cu care urma să se înfrunte. De aceea și-a luat toate măsurile de precauție și a apelat la cel mai bun PARFUM bărbătesc, recomandat în astfel de situații. Este vorba de „Versace Versace Man Apa de Toaleta”.

A venit și ziua luptei, iar cei doi s-au prezentat pe terenul unde aveau să se dueleze. Prințesa Killer Queen era, ca de obicei încrezătoare în puterea ei de seducție și, implicit de victorie. Doar că, de data asta degeaba s-a apropiat de adversar și i-a dat prilejul să o miroase cât se poate de bine, acesta a rămas aproape impasibil și chiar se pregătea pentru confruntare. Ba mai mult, tânăra prințesă fu pătrunsă de un sentiment nemaiîncercat până atunci și simți cum i se moaie picioarele. Oare ce se întâmpla cu ea? Ce adiere irezistibilă venea dinspre acest prinț și de ce se simțea ea fără nici o putere? Cu aceste gânduri care o bulversau complet, ea scoase sabia, dar mișcările îi fură lente și fără vlagă, astfel că tânărul o dezarmă cu ușurință. Dar i-a cruțat viața și a condus-o chiar la palat.

În zilele care au urmat, relația dintre cei doi foști adversari s-a transformat într-una de iubire reciprocă. Mai ales că prințului îi trecuse răceala cu care se alesese înadins, pentru a nu simți mirosul atrăgător pe care parfumul prințesei îl degaja. Iar la aflarea tertipului, Killer Queen a râs pentru ingeniozitatea lui și i-a dat numele de Killer King. Chiar dacă nu a ucis pe nimeni, ci doar a subjugat prin parfumul lui. Iar după moartea împăratului, domnia le-a revenit lor. Doar că nu au mai cucerit alte teritorii, ci s-au iubit și au fost iubiți de toți cei care îi înconjurau.

Acest articol participă la competiția SuperBlog.

Stau de multe ori și mă minunez cât de rapid progresează tehnologia. Parcă mai ieri totul în jurul nostru era diferit și ni se părea normal. Acum, însă, ne amintim cu nostalgie de acele timpuri și parcă nu ne vine a crede că le-am trăit. Țin minte că primele mele escapade prin curte mi-au fost acaparate de cuptorul pentru pâine, pe care părinții mei îl foloseau o dată pe săptămână. Pentru mine era o căsuță vrăjită din care mama extrăgea cel mai important și gustos aliment. Ziua în care se cocea pâinea în cuptorul din curte era o sărbătoare pentru toată familia și cel mai bun mesager al ei era mirosul care se degaja până hăt, departe, de și vecinii de la a zecea casă știau că e rost de gustat un colț de pâine aburindă. Fiindcă așa era pe la noi: fiecare cocea în altă zi și astfel ne ospătam reciproc cu pâine proaspătă.

Dar și pâinea era o delicatesă pe atunci, iar în cele mai multe zile mâncam mămăligă coaptă tot la cuptorul cel minunat. Mălaiul era la îndemână, doar trebuia cules, desfăcat și dus la moară. Toate își aveau rânduiala lor și fiecare din noi contribuia cu ceva la bunul mers al lucrurilor. Iar răsplata era pe măsură. Chiar și prăjiturile făcute la sărbătorile cele mari erau coapte tot în acel cuptor, însă atunci era mare vânzoleală în jurul lui și noi, copiii, aveam interdicție de a sta prin preajmă.

Au trecut câteva decenii de atunci și cuptorul cel fermecat nu mai există. Lumea s-a modernizat și nimeni din localitate nu mai are așa ceva în curte. Acum mămăliga e cea care se face mai rar, iar cei mai mulți își cumpără pâinea din magazine. Avem și o brutărie care face pâinea pe vatră, dar parcă tot mai bună e cea pe care o face omul acasă la el. Știe ce făină pune, ce fel de drojdie și cum să o facă să arate mai bine și să aibă gustul dorit. Însă, în loc de cuptorul din curte folosește un cuptor modern, un aparat care nu cere lemne și nici efort. Doar să introduci aluatul și să apeși pe butoane.

Însă nu numai cuptoarele de pâine au evoluat atât de mult. Dacă ne uităm în jurul nostru vedem că suntem înconjurați de tot felul de aparate care nu-ți cer decât să apeși pe butoane. Cel mai reprezentativ exemplu s-ar putea să fie telefonul nostru cel de toate zilele. Primul aparat de acest gen pe care l-am folosit nici nu avea numere. Învârteam de o mini-manivelă și la celălalt capăt al firului răspundea o centralistă care-mi făcea legătura cu familia dorită. Ne-am gândit noi pe atunci că până și banii îi vom scoate dintr-o mașinărie numită „bancomat”, doar apăsând pe niște butoane? Oare ce ne rezervă viitorul? Era butoanelor va apune și dacă da, cu ce va fi înlocuită? Poate cu puterea gândului, care va fi suficient de antrenat pentru a coordona toate aparatele pe care mintea umană le va inventa.

Acest articol participă la competiția SuperBlog.

Azi m-am privit în oglinda de la baie. Nu că nu m-aș fi uitat până acum, doar că de data asta am fost mai atent la imaginea care mi se profila în față. Cu riscul de a părea un pesimist, o să spun că nu-mi place cum arăt. Sunt prea gras pentru normele societății, prea chel pentru a fi considerat atrăgător și prea bătrân pentru a avea o relație cu vreo femeie pretențioasă.  Plus că  am alte defecte fizice cu care nu vreau să mă laud. Ar trebui să-mi fac probleme mari, de genul suicidal sau de a mă închista în mine? Am stat cam mult pentru a analiza această perspectivă sumbră și mă gândeam dacă sunt condamnat la o singurătate veșnică.

Din fericire am un mod de a gândi foarte optimist și, bănuiesc, logic. Oglinda nu-ți reflectă doar imaginea fizicului tău, ci dacă te uiți atent în ochii tăi ai să vezi adevărata înfățișare a ceea ce reprezinți, a sufletului tău, pe care ești primul care-l descoperă. La început nu m-am recunoscut și mă holbam la mine ca în fața unui intrus. Dar, pe parcurs, mi-am dat seama că sunt eu, cel fără mască, omul care vrea să fie descoperit. Și așa a devenit oglinda un mod de a mă cunoaște. M-am privit în ochi și am văzut că reprezint mai mult decât arăt fizic.

Mi-am văzut defectele și calitățile. Am parte de fiecare, din plin, ca orice om și nu-mi stă în obicei să le ascund. Cred că viciile sunt preponderente, sau sunt eu mai exigent cu mine. Bunăoară, îmi plac tare mult femeile (aș putea spune că sunt afemeiat?), pălinca de prune (să zic că sunt bețiv?), mâncarea bună (precis că sunt gurmand) și glumele (soră-mea zice că-s neserios). Ar trebui să am un cântar pentru a vedea dacă sunt suficiente dotări pentru a suplini viciile. Doar că acest cântar nu s-a inventat încă. Și atunci trebuie să mă judec singur sau să accept părerea altora.

Voi nu mă cunoașteți și nu mă puteți judeca decât prin ceea ce scriu. Însă eu am scris unele articole în care mi-am expus sufletul fără nici o reținere. Am fost sincer și uneori mi s-a reproșat asta. Am fost direct în unele postări și am primit uneori reproșuri. Am fost apreciat și criticat, ceea ce este cea mai bună măsură pentru cel care vrea să fie luat în seamă. Nu vreau să fiu lăudat fără merit, ci mai bine criticat pe nedrept.

Uitându-mă în oglinda sufletului am observat că nu contează cum arăt, ci ceea ce nu se vede decât în ochii, tineri încă. Ei sunt oglinda prin care mă văd și sunt sigur că nu mă înșel, pentru că și sufletul îmi spune același lucru: ești frumos, ești bun, ești sănătos și trebuie să fii fericit!  Și de ce să nu cred? Viața e unică și trebuie să te bucuri de ea. Fericirea ți-o faci singur, iar sănătatea tot de tine depinde. Atunci de ce m-aș plânge? Oricum, societatea nu mă ia în seamă, fiind preocupată cu probleme mercantile.