Pomul cel măreț

Posted on by racoltapetru6

Bătrânul nuc ce mărginea curtea spre drum îşi trăise ultimul sezon. Decenii de-a rândul a rodit tone de nuci, a oferit ramuri accesibile pentru copiii şi leagănele lor, umbră pentru cei înfierbântaţi şi obosiţi de soarele nemilos al verii. Acum era obosit şi răvăşit de vânturile puternice, iar fructele lui erau prea puţine. Ramurile atârnau neputincioase şi pline de scorburi putrezite de umezeala ce-l măcina pe dinăuntru. Dar pomul era totuși bucuros că a avut o viaţă lungă şi plină de satisfaţie. Lăsa în urma lui mai mulţi puieţi care îi vor duce mai departe specia şi amintirea lui va dăinui prin ei. De aceea nu s-a speriat când a simţit drujba intrând în trunchiul lui gros şi curmându-i legătura cu seva pământului. Ştia că asta e legea naturii şi că era timpul să facă loc altora, mai tineri.

Alături de el se ridica din ce în ce mai semeţ un nuc viguros, ce promitea chiar să-şi depăşească predecesorul. Acum calea îi era liberă şi nimeni din jurul lui nu-i mai fura nici cea mai mică rază de soare. Fraţii lui, erau mai mici şi îl priveau admirativ cum se avânta spre cer ca şi cum ar fi vrut să ajungă acolo unde numai păsările reuşesc. Ramurile lui erau din ce în ce mai mari, mai multe şi mai groase, doar că nu aveau pe ele nuci. Printre laudele pe care le auzea din partea celorlalţi pomi, se strecura câteodată şi întrebarea: “Când avea să producă şi fructe?”

La început a socotit că nu merită să le răspundă piperniciţilor din jurul lui, dar în cele din urmă, agasat şi lovit în amorul propriu, a vrut să lămurească o dată pentru totdeauna rolul lui pe acest pământ:

– Micuţilor, ce aveţi preocupări banale, ascultaţi-mă şi luaţi aminte! Eu nu sunt ca voi şi nu o să-mi cheltuiesc seva pentru a face fructe. Asta o poate face orice pom. Eu sunt din lemn nobil şi menirea mea este să mă înalţ cât mai sus, să-mi desfăşor cât mai mult ramurile şi să prind fiecare adiere de vânt şi toate razele soarelui. Căci soarele e tatăl meu, iar frate îmi este vântul. Sub mine va fi cea mai puternică umbră şi crengile mele vor fi cele mai căutate de păsările cerului. Nimeni nu va mai fi ca mine, dar voi nu puteţi înţelege.

Iar ceilalţi pomi îl priveau admirativ şi chiar că nu înţelegeau de ce acel nuc falnic nu face fructe, la fel ca străbunii lui şi ca ei. Astfel au trecut câţiva ani de măreţie pentru pomul cel măreţ, însă într-o bună zi a văzut cum stăpânul curţii se apropia de el cu aceeaşi drujbă cu care l-a tăiat pe nucul cel bătrân. Lângă omul cu unealta ucigaşă se afla şi un vecin, care îi puse o intrebare:

– Doar nu vrei să-ţi tai nucul cel umbros?! Nu vezi ce mare şi frumos e?

– E într-adevăr cel mai frumos nuc pe care ai putea să ţi-l doreşti, dar ce folos dacă nu face roade? Să-l ţin doar pentru aspect? Mie îmi trebuie nuci, iar ceilalţi pomi îmi dau foarte multe, chiar dacă nu sunt aşa de mari. Se pare că ăsta e sterp şi face umbră degeaba pământului. O să fie tocmai bun pentru foc.

Şi cu aceasta porni drujba. Nucul cel falnic a căzut gemând de la înălţimea lui impresionantă şi în juru-i s-a făcut dintr-o dată lumină. Spre bucuria şi binefacerea celorlalţi pomi, care se simţeau pentru prima dată răsfăţaţi pe deplin de razele libere ale soarelui.

Omul e frate cu copacii, căci au aceeaşi mamă: Natura. Ea i-a zămislit pe toţi fiii ei cu un scop bine definit. Doar că în măreţia lor, oamenii uită care le este menirea şi încearcă să-şi depăşească condiţia. Vor să fie mai presus decât cei din jurul lui, prin măreţie şi trufie şi nu prin ceea ce e firesc: roadele, pe care cei din jur le oferă şi le aşteaptă la rândul lor. Dacă nu eşti în stare să rodeşti, înseamnă că ai trăit degeaba. Iar aceste roade nu sunt banii pe care îi faci şi nici alte bogăţii materiale. Sunt copiii şi educaţia pe care le-o poţi oferi. Este cartea pe care o laşi în urma ta. Sunt învăţămintele cuprinse în paginile ei. Este pomul pe care l-ai sădit.

Necazul lui badea Gheorghe

Posted on by racoltapetru6

Împuşcătura l-a speriat pe Vasile, care a dat fuga spre locul de unde se auzise: curtea vecinului său din spate, adică a lui badea Gheorghe. L-a găsit pe acesta stând pe tăietorul de lemne, cu puşca în mână şi înjurând de mama-focului. La vreo zece metri în faţa lui zăcea un cocoş sfârtecat de alice. S-a apropiat temător de vecinul nervos şi a îndrăznit să-i pună întrebarea firească:

– Da’ cei cu tine, măi Gheorghe? De ce ţi-ai împuşcat mândreţea de cocoş? Dacă voiai să-l pui în oală, nu puteai să-l tai cu cuţitul, ca tot omul?

– …tui mama lui de cocoş păcătos! Nu am mai avut răbdare să-l alerg şi nici să-l mai văd ce face. Mie nu-mi trebuie în curte o astfel de ciudăţenie.

– Dar ce-i cu el? Era bolnav?, întrebă nedumerit Vasile.

– Mai rău, măi Vasile, mai rău. Ţii minte că mi-am pus cloşca pe ouă şi pe când a venit sorocul nu mi-a scos niciun pui? Mă miram cum de s-a întâmplat o asemenea grozăvie. Că nu ies din toate cele 21 de ouă, se mai întâmplă, dar chiar nici unu’, n-am mai păţit. Iată că azi am văzut cine-i de vină.

– Deci cocoşul nu se dădea la găini?

– Mai rău, măi Vasile, mult mai rău. Tocmai am mai adus un cocoş mare şi frumos, ca să-l ajute pe primul la cocoşit. Şi ce crezi că-mi văd ochii mai adineaori? Cocoşul cel vechi se dădea mereu la cel nou, să-l încalece. Adică el nu era interesat de minunatele mele găini, ci tot de un cocoş. Apoi când am văzut, mi-a sărit ţandăra şi am pus mâna pe puşcă. Mie nu-mi trebuie animale care-s pe dos!

– Ahaaa!, se dumiri Vasile şi se aşeză alături de vecinul lui. Bag-samă că ai avut un cocoş homosexual. Eu credeam că numai printre oameni e boala asta, da’ văd că s-au molipsit şi animalele.

Gheorghe îl privi îndeaproape şi-l întrebă:

– Zici că asta-i o boală? Că azi-mâine mă trezesc că nici taurul n-o să se mai dea la vaci. Apăi io îl împuşc şi pe ăla, mama lui de deviaţi! Păi zi şi tu, ce rost ar mai avea să ţin un animal care nu-şi face treaba lui?

– Asta-i drept, măi Gheorghe. Da’ vezi că lumea asta s-o mai schimbat şi mulţi oameni sunt întorşi pe dos. Sunt homosexuali cu dreptul de a se căsători între ei şi de a creşte copii.

Badea Gheorghe scuipă în sân şi-şi aruncă pălăria de pământ.

– Nu mă zăpăci, măi Vasile! Cum să se ia laolaltă şi să facă prunci?

– Păi nu, că nu-i fac ei. Îi înfiază de la alţii.

– Şi cine-i prost să-i dea? Să-i înveţe şi pe ei să fie pe invers? Măi, vecine, eu ştiu că Dumnezeu l-a făcut pe om ca să se înmulţească şi să stăpânească pământul. Dar dacă boala asta ciudată, sau ce-o fi, se împrăştie la toţi oamenii, nu mai e cine să facă prunci şi omenirea dispare. Vezi că deja s-au molipsit şi animalele. Da’ io nu ţin un animal care nu-şi are rostu’. Aşa şi omul. Ce rost mai are pe pământ dacă nu-şi îndeplineşte menirea dată de Cel de Sus? Zi, mă’, n-am dreptate?

Vasile clătină din cap şi glăsui:

– Într-o mână ai, da’ în cealaltă nu. Omul nu-i animal ca să-l împuşti. Dacă-i homosexual îl laşi cu ai lui. N-ai ce-i face.

– Eeee, pe naiba! Încă îi şi încurajezi în loc să-i vindeci. Tu nu vezi că-i împotriva firii? Nu-i un lucru normal, şi ce nu-i normal, nu-i bine, măi Vasile! Îţi zic eu că se duce omenirea de râpă. La câte păcate are…

Vasile aprobă în tăcere şi întrebă:

– Da’ ce faci cu cocoşu’ împuşcat. O fi plin de alice…

-Ia-l tu dacă îţi trebuie. Eu nu mă ating de carnea unui cocoş ciudat!

Şi cu asta, badea Gheorghe se ridică cu năduf, îşi luă pălăria şi intră în casă bombănind.

Ziua cea mai tristă

Posted on by racoltapetru6

Trebuia să fie una din cele mai fericite zile din viața lui. Doar a avut șansa să ajungă la vârsta pensionării, după zeci de ani de activitate. Încă de la angajare ne gândim la această realizare, ca la o himeră cu slabe șanse de a deveni realitate. De aceea glumim între noi atunci când suntem datori cu o favoare și promitem că o vom plăti la prima pensie. Adică, aproape sigur, niciodată. Dar iată că timpul s-a scurs și a venit vremea să-și ia rămas bun de la colegi, printr-o masă festivă de despărțire. Și atunci de ce era atât de trist?

Omul contemporan se pregătește de când se naște pentru a-și câștiga singur existența. La început îl educă părinții, în “cei șapte ani de-acasă”, apoi vine rândul școlii, a societății în general. Se consideră că este împlinit atunci când se angajează și-și ia viața în propriile mâini. Dar experiența de abia acum începe să se acumuleze și procesul de învățare nu se oprește niciodată, decât pentru cei care se plafonează și rămân inevitabil în urmă.

Dar el a mers mereu înainte și a fost apreciat de cei cu care lucra și pe care îi considera ca pe a doua lui familie. Munca bine făcută îi producea satisfacție și clienții îl apreciau pentru profesionalismul dovedit. Astfel au trecut anii și nu își putea imagina că va ajunge vreodată să lase totul baltă, să rămână fără ocupație. Când privea în perspectivă, ziua aceea i se părea departe și nu-și făcea grijă pentru ea, la fel cum nu se gândea nici la momentul morții sale.

De aceea era trist. De mâine nu mai era util societății, ci se considera o povară. De mâine nu-și va mai câștiga el pâinea, ci alții vor munci pentru pensia lui. Pentru el era umilitor și de neconceput. Societatea îl dădea la o parte spunându-i indirect că nu mai are nevoie de el, deși experiența lui era la apogeu, iar capacitatea fizică și intelectuală nu lăsau de dorit. Doar că ajunsese la vârsta pensionării și trebuia să lase locul altuia, mai tânăr și mai nepriceput. Ce va face el de acum înainte? Să aștepte lunar pensia, iar în final, moartea? Viitorul i se înfățișa searbăd, ba chiar sinistru.

Era văduv, locuia într-o garsonieră tăcută, unde singura sursă de divertisment erau televizorul și cărțile. Simțea o ușurare când ieșea și mergea la serviciu sau la piață. Nu călătorea, fiindcă nu avea cu cine să împărtășească bucuriile și impresiile unei astfel de delectări. Pentru el, munca a fost o obligație și un divertisment în același timp, iar acum i se răpea totul. Unde să mai găsească un serviciu la vârsta lui și în vremurile acestea de recesiune? Ar fi lucrat și fără retribuție, dacă ar mai fi fost primit undeva, doar să aibă colegi în jurul lui, să simtă că nu e singur.

Dar în zadar! Totul se termina aici și acum, iar ceasul deșteptător nu va mai suna de mâine. Toți cei din jurul mesei încărcate îi zâmbeau cu o ușoară invidie, nebănuind zbuciumul din sufletul său. Doar sticla de șampanie a empatizat cu sentimentele lui interioare și probabil din acest motiv nu a zburat dopul, ci a căzut fără vlagă alături. Semn rău, gândi în sinea lui, dar mesenii nu păreau dezamăgiți. Colegul din dreapta închină cu paharul plin și îi făcu o urare:

– Să ai parte de mulți ani de pensie! Trebuie doar să te adaptezi la noua viață. Să nu pățești ca Pamfil, care nu a suportat noua postură și s-a spânzurat. Dar tu nu ești ca el și te vei descurca de minune. Mai hai pe la noi în vizită.

Pamfil s-a spânzurat! Să vină doar în vizită! Erau cuvinte care îl dureau. Cum ar putea să vadă altă persoană pe scaunul lui? Locul acela era sfânt pentru el, acolo și-a trăit cei mai mulți și mai frumoși ani, acolo se simțise mereu în largul lui. Atunci a perceput cum o lacrimă răzvrătită îi scapă dintr-un ochi. A șters-o repede, dar nici celălalt ochi nu-l asculta. Plângea.

S-a considerat mereu o fire călită, greu de impresionat și nu mai ținea minte de când nu a plâns, cel puțin nu de față cu altcineva. Poate din copilărie. Nu s-a mai întâmplat nici când i-au murit părinții, iar apoi soția, arătând tărie de caracter. Doar era bărbat călit! Acum nu se putea abține și colegii credeau că lăcrimează de fericire. Ei nu puteau să înțeleagă altă cauză și râdeau în continuare bătându-l pe umeri cu apelativul: “Norocosule!”

Paharele se goleau cu hărnicie, farfuriile se umpleau cu diversele feluri de mâncare, iar dialogurile din jur erau vioaie. Doar el, sărbătoritul, nu se atingea de nimic și, de la un timp, nimeni nu-l mai băga în seamă. Se uita pierdut la figurile lor vesele, căutând să și le întipărească bine în minte. De mâine nu o să-i mai vadă și va dispărea din amintirea lor. De mâine… ei nu vor mai exista.

 

Mi-am mâncat animalul de companie

Posted on by racoltapetru6

Stați blânzi să vă explic și nu dați cu piatra, stârniți de titlul care pare plin de cruzime. Eu am avut, timp de mai mulți ani, un animal de companie și un prieten apropiat totodată. Era un pește de uscat vorbitor ce nu suporta apa și pe care l-am numit Pane. Îmi era alături la bine și la rău, deși mă cicălea și mă certa de multe ori, venind cu idei din cele mai trăsnite, susținute cu tărie, mai ales când bea mai multă bere. Prietenii și alte cunoștințe apropiate s-au cam obișnuit cu el și îl tratau cu aceeași înțelegere.

Problema cea mai mare s-a ivit după ce soră-mea a început să studieze Biblia, alături de Martorii lui Iehova, insistând să mă inițieze și pe mine în credința lor. Recunosc că nu sunt un creștin practicant, așa că nu s-au prea lipit de mine citatele din Biblie, dar Pane o asculta cu gura căscată, de ziceai că uita să respire. La început nu mi-am dat seama ce se întâmplă în mintea lui, dar m-a surprins odată cu intrarea în Postul Paștelui din acest an. Atunci a venit cu o propunere ca o lovitură de trăsnet.

– Prietene, a zis el pe un ton calm și hotărât, am cugetat mult și vreau să-mi faci cea mai mare favoare posibilă. Poți să mă asculți până la capăt, fără să-mi faci istericale premature?

Fiind obișnuit cu idei din cele mai stupide din partea lui, mi-am zis că nu mă poate surprinde mai mult nici de data asta. Așa că l-am asigurat de răbdare deplină la orice elucubrație pe care o va debita.

– Să știi că nu vorbesc din cărți, ci din credința pe care o simt pogorâtă asupra-mi. Am ascultat-o pe soră-ta și mi-am dat seama care-i rolul meu suprem în viață. Se apropie marea voastră sărbătoare de Înviere a Domnului și sunt dator să contribui la mântuirea pe care o meriți. Fiind perioada postului, trebuie să demonstrezi Domnului că ești în stare să-ți sacrifici cel mai bun prieten și să-l mănânci de Buna Vestire, când e dezlegarea la pește. Așa cum se sacrifică mielul în ajunul Paștelui.

L-am privit în ochii mari, să văd dacă nu cumva a zăbovit prea mult în preajma dozelor cu bere, dar se arăta foarte lucid și serios. În mintea mea se învălmășeau o sumedenie de argumente prin care să-i alung prostia asta din cap, dar nu am reușit să-i spun decât câteva.

– Niciodată nu ai venit cu o propunere atât de absurdă și cinică! Cum crezi că aș putea să te omor pe tine, iar apoi să te și mănânc, știind că mestec din prietenul meu cel mai bun?!

– Tocmai prin asta trebuie să-ți dovedești credința în Cel de Sus și în rostul sacrificiului meu. Iertarea ta nu vine doar prin rugăciuni învățate pe de rost și spuse ca o poezie în fiecare zi, ci mai degrabă prin fapte tranșante, care-ți dovedesc încrederea în Dumnezeu, așa cum a făcut Avraam cu fiul său, Isaac.

– Dar Avraam a fost oprit la timp de Domnul milostiv, schimbând sacrificiul cu cel al unui berbec aflat în apropiere.

– Ei bine, eu nu sunt om, ci doar un pește din lanțul trofic, chiar deși-s atipic speciei. Aș putea spune că mi-am trăit viața din plin împreună, iar acum e rândul tău să mergi mai departe. Te implor să-mi asculți ultima dorință și să o faci până la capăt, adică să mă mănânci așa cum făceau unele triburi aborigene din Australia cu cei mai buni prieteni. Sufletul meu se va contopi cu al tău și astfel vom rămâne împreună cât timp mai ai de trăit.

În zadar am încercat să-i schimb decizia lui Pane, a ținut-o pe a lui și a reușit să mă convingă că numai așa îl pot face fericit. Prin urmare, ne-am anesteziat amândoi cu câteva beri, iar eu l-am sacrificat în cadă, plângând și cerându-i iertare. Apoi am trecut prin supliciul tranșării și pregătirii la tigaie. Mâncatul a fost la fel de dureros, deși carnea lui era cea mai gustoasă din care am gustat vreodată. Oftam la fiecare îmbucătură și îmi exprimam recunoștința că am avut parte de cel mai bun prieten, chiar și la propriu. De atunci au trecut două săptămâni, dar nimeni nu i-a observat lipsa. E posibil ca Pane să fii avut dreptate și să trăiască de acum prin mine, pentru că simt cum mă îndrumă din interior.

Revanșa amărăștenilor

Posted on by racoltapetru6

Faptele și personajele acestei povestiri sunt inspirate din realitate

 

Observăm că sunt mulți români care își amintesc cu nostalgie de „vremurile bune” din perioada comunismului. Mai ales aceia care aveau funcții importante și venituri mari, încât își puteau etala bunăstarea în văzul majorității cu salariul obișnuit, fără favoruri. Cei cu pile obțineau tot ce se putea în acele timpuri, nu stăteau la cozi și nu-și făceau griji pentru ziua de mâine. Un astfel de personaj era și tânărul K, proaspăt absolvent de studii superioare, cu rude înstărite în străinătate și relații influente în țară. Recunoscut ca de prinț al localității, cu însușiri fizice de invidiat – înalt, zâmbitor, o mustață deasă de husar, mereu îmbrăcat la costum și cravată -, mai avea nevoie doar de un loc de muncă lejer și demn de statutul său. Această cerință s-a realizat imediat de către conducerea cooperativei Someșul, fiind repartizat ca șef al atelierului de bobinaj unde mă angajasem și eu. Habar n-avea de această meserie, doar i se spusese că ne ocupăm cu repararea de motorașe care nu se folosesc și la tractorașe.

Într-o dimineață, ne-am trezit cu el și un cadru superior de conducere, venit să ni-l prezinte și să-i arate echipa pe care o va avea în subordine. Rămas doar cu noi, a ținut să ne arate care-i sunt cerințele:

– Măi, amărăștenilor, cu mine o să vă înțelegeți foarte bine dacă vă faceți treaba cum trebuie și la timp. Am cunoștințe la nivel înalt, ceea ce înseamnă că nu veți duce lipsă de comenzi, doar capabili să fiți. Iar pentru a sărbători instalarea mea în funcție, fac cinste cu o sticlă de whisky bun, pe care mă duc chiar acum să-l aduc pentru pauza de masă de la ora zece.

Noi l-am tot așteptat cu stomacul gol până s-a terminat programul de lucru, dar nu a binevoit să apară decât a doua zi. Fără băutura fină la care visasem și fără să-și motiveze încălcarea promisiunii, ne-a asigurat încă o dată că totul avea să se schimbe în bine.

I-am crezut iarăși cuvintele și l-am privit ca pe o altă nădejde într-o activitate normală, spre deosebire de perioadele în care trebuia să stăm degeaba și cu inima strânsă la gândul că salariul ne va fi mult diminuat. Doar că speranțele ne-au fost înșelate din prima lună, iar comportamentul tovărășelului ne-a contrariat de la început. Venea la birou pe la amiază, mahmur și tăcut la început, se uita ca mâța-n calendar peste bancurile de lucru, iar după puțină vreme dispărea, fiind văzut frecvent prin restaurante, alături de cele mai frumoase fete din oraș. Așa se întâmpla aproape zi de zi, iar uneori ne trimitea să aducem din mașina lui câte un motor de mașină de spălat, un aspirator sau alte aparate casnice pe care trebuia să le reparăm urgent și fără plată. Avea cel mai de lux autoturism din localitate, în care găseam de multe ori câte un chiloțel de damă, un sutien, sticle goale de băuturi scumpe, prezervative împrăștiate și alte obiecte uitate după o beție alături de damele pe care le atrăsese cu farmecul lui. Odată, colegul Dragoș a găsit un teanc de sute de lei, pe care i le-a dus în birou, ca orice om de bună credință. Șeful a luat banii fără să schițeze vreun gest sau să rostească vreun cuvânt de mulțumire, de parcă ar fi fost vorba de un obiect oarecare, rătăcit printre scaunele mașinii.

A trecut un timp și a apărut aproape de terminarea programului de lucru, beat și zâmbitor, cu o altă tentație pentru noi, cei mulțumiți cu puțin:

– Amărăștenilor, azi sărbătoresc logodna cu cea mai frumoasă fată pe care am cunoscut-o. Prilej cu care fac cinste cu câte o bere pentru fiecare, ia să văd câți sunteți…

A început el să numere: „unu, doi, trei, patru… mă rog, vă aduc o ladă ca să vă ajungă”, după care a ieșit, lăsându-ne din nou să așteptăm în van. Curiozitatea noastră a devenit tot mai mare în zilele care au urmat, mai ales când vedeam că prințul zâmbăreț se transformase într-un om ursuz, fără pofta de viață cu care ne obișnuise. Prietenul Vasile a fost cel care a avut curajul să-l descoase, într-o bună dimineață:

– Pe când e planificată nunta, șefule? Și cine este viitoarea mireasă?

Tânărul K s-a uitat la noi cu o privire pierdută, dar profită de ocazie pentru a se descărca.

– Amărăștenilor, am cam dat de dracu! E vorba de fata măcelarului.

– În acest caz ar trebui să fii tare fericit, știind că e vorba de o tânără superbă, cu avere mare și râvnită de mulți pretendenți, a adăugat colegul cu mirare. Doar de aceea ai și ales-o, nu?

Șeful zâmbi amarnic și explică mai pe înțelesul nostru felul lui de a fi.

– Trebuie să știți că eu nu sunt făcut pentru însurătoare, cel puțin deocamdată. Greșeala mea a fost că am lăsat-o însărcinată, după ce am golit mai multe sticle și nu mi-am luat măsuri de siguranță. Bucuria de a marca în poarta unei fete mari, pe care pusesem ochii de multă vreme, mi-a cam luat mințile și astfel s-a întâmplat nenorocirea. E drept că am mai pățit-o așa cu alte cuceriri, dar mereu am rezolvat problema, într-un fel sau altul. De data asta nu mai vrea tatăl ei, care m-a amenințat că mă înjunghie ca pe un porc dacă nu-i iau fata de nevastă. Sunt sigur că nu glumește, mai ales după cum am văzut că-și sacrifică animalele pentru măcelărie.

Am ascultat cu o oarecare satisfacție confesiunea „amărâtului” pe care soarta îl făcea să plătească astfel pentru viața fără griji afișată până acum. Totuși, l-am încurajat dintr-o solidaritate colegială, din care ne străduiam să ascundem satisfacția că s-a făcut oarecum dreptate. Cununia civilă a avut loc într-un cadru restrâns, urmând ca nunta să fie planificată în viitorul apropiat. Nevestica a început să vină tot mai frecvent pe la atelierul nostru, știind că-i bine să fie cu ochii pe bărbățelul cu nărav cunoscut și foarte greu de schimbat. Probabil primea sfaturi de la părinți să se țină de capul lui până se vede măritată.

După alte câteva săptămâni, am fost invitat de colegii Dragoș și Vasile să merg cu ei la premiera din Baia Mare a celebrului film „Războiul Stelelor”. Ocazie pe care nu o puteam nicidecum rata, fiind pasionat de asemenea producții SF. După o vizionare care a meritat pe deplin drumul făcut, înghesuiala de la casa de bilete și prețul plătit, am ieșit de la cinematograful Patria și ne-am îndreptat spre stația de autobuz, discutând frenetic scenele din film. Drumul nostru trecea prin fața restaurantului București, cel mai de fițe local din acea perioadă. Chiar la intrare l-am văzut pe tovarășul K, certându-se cu viitoarea lui mireasă, el încercând s-o introducă înăuntru, în timp ce ea îi repeta că e târziu și ar trebui să meargă amândoi acasă, mai ales că era destul de băut. Niciunul nu a cedat, iar fata a plecat singură și cu ochii în lacrimi, spre același autobuz care trebuia să ne ducă și pe noi la autogară. Considerând că e cazul să o urmăm, am vrut să trecem mai departe, însă am intrat în vizorul prințului:

– Hei, amărăștenilor! Ce bine-mi pare să vă văd pe aici, ia veniți cu mine la un pahar deeee… ce-o fi!

Ne-am uitat unul la altul și am observat că niciunul dintre noi nu s-ar da în lături de la o asemenea perspectivă îmbietoare. Niciodată nu am avut onoarea să servim ceva în acel restaurant, unde numai ștabii cei mari, în costume și cămăși albe, aveau acces garantat. Nici noi nu arătam chiar rău, doar ne înțolisem cu hainele cele mai bune pentru ieșirea în cel mai mare municipiu al județului. De aceea am acceptat cu ușurință invitația lui K, deși eram conștienți că starea lui euforică îl făcea atât de generos. Lângă masa lui ne aștepta un chelner excesiv de amabil, care și-a dat imediat seama că trebuie să ne respecte și pe noi. Nici nu ne-am așezat bine pe scaunele tapițate, că am fost imediat asaltați de șeful generos:

– Nu vă sfiiți, comandați ce vă place de mâncare și de băut. Eu plătesc!, a afirmat el plimbându-și larg mâna pe deasupra mesei.

Atâta ne-a fost destul ca să ne exprimăm preferințele, mai ales după ce chelnerul ne-a oferit meniul cu bunătăți. Comenzile au fost diferite, tocmai pentru a gusta din fiecare fel și a ne da cu părerea. Începând de la măduvioare în folie la grătar, cotlet cu cartofi prăjiți, pui înăbușit în ciuperci și terminând cu alegerea plătitorului: musaca de cartofi. La băuturi s-a adus pentru toți câte un coniac Dunărea, două sticle de vin vechi și Pepsi-Cola. Eram cu adevărat flămânzi și pofticioși, ca niște adevărați amărășteni, astfel că ne-am năpustit asupra mâncărurilor, făcând întreruperi doar când gustam din pahare. Muzica formației se auzea ca în vis din colțul ei, în schimb vociferările tovarășului K răsunau strident în urechile noastre.

– Ați văzut ce înseamnă să fii logodit, darămite când o să fiu însurat? I s-a urcat la cap fiicei de măcelar și ar vrea să-mi comande de pe acum. Trăgea de mine să plec la culcare, tocmai când mă simt și eu mai bine. A crezut că mă va înduioșa cu lacrimi și rugăminți, dar nu mă cunoaște cu adevărat. Noroc că v-am întâlnit și am cu cine să conversez în continuare. Comandați orice și oricât puteți consuma, că eu plătesc!

Așa a ținut-o tot timpul mesei, ciugulind puțin din musacaua care se răcise și golind cu spor pahare de vin. Din când în când, ținea să ne reamintească faptul că el plătește orice pentru echipa lui de elită. A dat Domnul și ne-am săturat bine, după care am trecut la degustarea mai pe îndelete a vinului, fiind necesare alte două sticle… pe care chelnerul le-a adus într-o veselie. Șeful se amețise atât de rău încât de-abia îi mai rezista capul pe umeri, dar noi îi țineam isonul și îi acceptam toate judecățile.

– Măi, vă dau un sfat buuuun… să nu vă însurați niciodată… că ajungeți sub papucul femeii. Trebuie să-i asculți toate aberațiile… doar pentru că ți se crăcește când ai nevoie. Poți să o suporți un timp, dar o viață… e ca o condamnare la robie. De aceea trebuie să schimbi mereu… partenera. Măcar auzi alte bazaconii și poți să rabzi până te saturi iarăși.

În cele din urmă, n-a m-ai rezistat, iar capul i-a căzut peste mâinile încrucișate pe masă. Ne-am sfătuit că-i momentul ideal să ne luăm revanșa, după care l-am chemat pe chelner, să fim siguri că tovarășul K e solvabil cu adevărat și pentru alte comenzi. Ne-am exprimat îngrijorarea în ce privește soarta lui, dar ne-a asigurat că dumnealui își achită mereu datoria, ba are și o cameră în hotel la care va fi condus când restaurantul se închide. Astfel că am profitat de conjunctură, plusând cu câte un desert și trei sticle de șampanie. Două erau pentru acasă, doar meritau și colegii noștri să fie răsplătiți pentru promisiunile neonorate ale șefului. Omul și-a ridicat capul greu tocmai când savuram din eclerurile stropite cu șampanie, doar pentru a ne încuraja încă o dată:

– Amărăștenii mei, comandați ce vă pică bine! Simțiți-vă bine, băăăă, că eu plătesc!, după care s-a culcat la loc.

Am plecat la timp pentru a prinde ultimul autobuz spre Seini. Nunta prințului a avut loc peste două săptămâni, dar noi nu am fost chemați și nici nu ne-a adus măcar o felie de tort. E drept că nu ne-am mai așteptat, în schimb am desfăcut în mijlocul echipei cele două sticle de șampanie, urându-i o căsnicie cât mai lungă, cu mulți copii. Nici nu știm dacă își mai amintea de seara în care ne-a avut ca invitați, din moment ce nu ne-a dat de înțeles. Eu m-am transferat cu serviciu în Baia Mare și nu l-am mai întâlnit pe tovarășul K, timp de aproape două decenii. M-a recunoscut primul și astfel am schimbat câteva vorbe. Era cărunt, zâmbetul și-l afișa doar din complezență, iar cuvintele îi înșirau dezamăgirile care l-au marcat. Tocmai venise din SUA și se gândea să se întoarcă înapoi cât de curând.

– Rele zile trăim acum, mi-a mărturisit cu tristețe. Toți amărâții au ajuns să aibă mașini scumpe, vile de lux, concedii în străinătate, de nu mai poți să te miști de ei. Astăzi e mai greu să curtezi o fată, că vine un coate-goale și ți-o suflă. Ehee, ce vremuri bune erau în tinerețile noastre, nu-i așa?

L-am privit cu compasiune și ne-am despărțit dându-ne mâna doar de formă, fără acea strângere viguroasă. Eu nu simțeam nevoia, iar el nu mai avea vlaga de odinioară.

Colecții

Posted on by racoltapetru6

Nu cred că există om care să nu colecționeze ceva, uneori fără să-și dea seama. Începând de la banalele șervețele și ajungând la pietre în diverse culori și forme, culese din locurile prin care i-au purtat pașii. Unii se remarcă prin miile de timbre strânse în albume consistente, alții prin nenumăratele sticle de vin rar și scump, în funcție de posibilități și oportunități. Cei mai bogați „colecționează” bani în conturi sau la saltea, iar donjuanii adună în palmares cât mai multe cuceriri amoroase. Multimilionarii cumpără zeci de autoturisme clasice sau moderne, locuințe din cele mai luxoase, situate în locuri exotice ori în orașe suprapopulate. Cei mai modești se mulțumesc cu capace de bere și etichetele de pe diferite feluri de cumpărături.

Nici eu nu am făcut excepție, începând chiar din fragedă copilărie. Îmi amintesc că am început prin colecționarea cutiilor de chibrituri, golite de tata, care era un împătimit fumător, iar brichete nu se găseau pe atunci. Am adunat câteva sute, cărora le atașam un chibrit ars la capăt și îmi închipuiam că sunt tancuri într-un război pe care îl conduceam ca unic general. Văd că unii conducători de astăzi fac la fel, se joacă folosind tancuri adevărate și sacrificând fără să clipească mii de vieți nevinovate.

Au urmat alte colecții de care mă atașam și pe care le schimbam după cum mă afectau noile pasiuni. La internat eram mai mulți care strângeam foile din staniol ale bomboanelor de pe brad, presându-le între paginile unui caiet. Apoi, când am început să dispun de ceva bani, umblam prin toate tutungeriile bucureștene pentru a cumpăra poze cu actori români și străini, prin care îmi impresionam colegii, mai ales dacă era vorba de actrițe frumoase și celebre. Nici de atracția filateliei nu am scăpat, dar recunosc că nu a ținut mult, fiind o pasiune costisitoare și pretențioasă. În schimb am adunat mii de reviste și cărți de șah, rusești și românești, alte reviste cum ar fi „Cinema” sau „Flacăra”, almanahuri și cărți de beletristică de nu-mi mai încăpeau în bibliotecă. Tare m-am supărat când mi-am dat seama că mama a folosit revistele „Magazin” ca să ațâțe focul pe timpul iernii.

Jocurile de tot felul a fost o altă pasiune costisitoare pentru mine, dar voiam să-mi fac astfel cât mai mulți prieteni cu care să-mi petrec timpul. Începând de la „Piticot” și continuând cu mai multe cutii cu cuburi, „Nu te supăra frate”, rummy, scrabble, domino, cărți de joc, table, șah… de ziceai că la mine e un magazin de profil. Rând pe rând s-au rătăcit aproape toate sau le-am dăruit altor copii de vârstă potrivită, iar eu am început să adun plăci de vinil, casete cu muzică (peste o sută) și videocasete cu filme (peste două sute), până mi-am umplut rafturile pe care le aveam în garsonieră. Atunci au apărut CD-urile și DVD-urile, pick-upul și casetofonul mi s-au defectat, iar filmele de pe casete nu mai aveam pe ce să le revăd. Mi-au mai rămas cărțile pe care le-am mai primit înapoi de la cei cărora le împrumutasem. Oricum, biblioteca tot plină e, mai ales că am completat-o cu volume noi, primite sau cumpărate în ultimele trei decenii.

Nu pot să uit perioada când vânam autografele maeștrilor de șah din București, în anii de școală profesională. O zi memorabilă a fost când, pe o revistă de șah, am primit semnătura multiplului campion național de atunci, Florin Gheorghiu, pe care-l admiram foarte mult. A fost foarte amabil și mi-a strâns mâna, zicându-mi: ”Te-am văzut cum joci la clubul ITB și mi-a plăcut. Îți recomand ca, în loc de autografe, să aduni medalii. Sunt mai greu de obținut, dar îți aduc mult mai multe satisfacții”. De atunci nu am mai cerut autografe și am încercat să-i urmez sfatul, adunând câte trofee s-a putut. Nu au fost multe, din motive mai mult sau mai puțin subiective, dar le păstrez și acum în vitrină, cu mult drag și dulce nostalgie. Astăzi, mai adun amintirile frumoase și le revăd adesea în gând. E ultima și cea mai frumoasă colecție, de fapt o colecție despre colecții.

Care pe care

Posted on by racoltapetru6

Viața unui cuplu are două fețe, cu atât mai mult când este vorba de o căsnicie cu acte în regulă. Una e cea pe care o afișează în anturajul lor, alta-i cea reală, ascunsă în spatele ușilor închise. Deosebirea majoră între ele se regăsește în familiile din ”înalta societate”, adică printre oamenii realizați din punct de vedere material. La ei contează foarte mult imaginea, fiind cea mai importantă calitate în văzul lumii, în compania la care lucrează sau în afacerile pe care le fac. De aceea sunt multe cazurile în care cei căsătoriți duc o viață de câini turbați, deși se arată ca doi porumbei.

Toată lumea îi invidia sau îi admira, după caz, pe frumoșii Sofia și Raul, doi tineri reprezentanți ai succesului în toate privințele, însă în primul rând ai iubirii desăvârșite. El moștenise o avere de milioane, tradusă în bunuri mobile și imobile, conturi grase în bancă și o afacere care-i aducea mari profituri. Nici despre Sofia nu se putea spune că a venit cu mâna goală, ținând cont de apartamentul de lux din centrul orașului, casa de vacanță de la munte și cea de la mare, precum și autoturismul Lamborghini cu care se etala. Amândoi aveau un caracter care îi făceau să se merite unul pe altul, plini de ambiție, perseverență și neabătuta dorință de a fi cel mai bun în ceea ce face.

Un an și șase luni de conviețuire i-a fost suficient Sofiei să își dea seama că alegerea lui Raul nu a fost cea mai potrivită. Mai întâi prin certurile care deveneau tot mai dese, absențele îndelungate și nemotivate din patul conjugal, la care se adăuga privirea devenită distantă și rece, doar atunci când erau împreună. Bănuielile tinerei femei s-au confirmat când a găsit mesaje de iubire pe telefonul soțului, venite de la o amantă misterioasă cu pseudonimul Zeița. A urmat o nouă ceartă, din care a aflat că Raul chiar are o iubită și o îndrăgește mai mult decât pe ea. ”Obișnuiește-te cu acest gând și mergi mai departe. Atâta timp cât lumea nu știe, totul e perfect”, a sfătuit-o el.

Doar că Sofia era o luptătoare, după cum am menționat despre caracterul ei. Nu accepta în ruptul capului să fie pe locul doi, mai ales într-o competiție atât de importantă cum e căsnicia. Știa că nu-l putea convinge pe Raul să renunțe la Zeiță, iar divorțul ar fi fost un dezastru pentru amândoi. S-a văzut și de data asta că de la iubire la ură nu e decât un pas, pe care l-a făcut în câteva zile de gândire. Răzbunarea era cel de-al doilea pas, pe care l-a plănuit în câteva săptămâni. Cu astfel de intenții nu putea discuta decât cu prietena ei cea mai bună, Sonia. De aici s-a născut ideea că Raul trebuia să dispară, contractul prenupțial fiind cauza principală, dacă s-ar fi ajuns la despărțire. Toată averea lui rămânea neatinsă, iar asta nu putea fi pe placul Sofiei, după câte a răbdat și la câte visuri trebuia să renunțe.

– Dă-mi undă verde și te scap de el, i-a sugerat Sonia. Cunosc pe cineva care cunoaște pe cineva… care se ocupă cu asta.

– Nu pot face așa ceva, a răspuns uluită Sofia. În cazul unei crime, principalul suspect este partenerul de viață, iar eu nu vreau să planeze nicio urmă de suspiciune asupra mea. Trebuie să pară o moarte naturală.

– În cazul ăsta, poți să-i prepari prăjituri în fiecare zi, poate moare de diabet… peste vreo cincizeci de ani, s-a arătat dezamăgita prietena.

Acest sarcasm a mobilizat imaginația femeii înverșunate, în căutarea unei idei perfecte. Coincidența a făcut ca sămânța să-i încolțească în momentul când a văzut numele unui butic de la periferia orașului: ”HOROSCOP-PLUS”, cu îndemnul alăturat: ”Destinul e în mâinile tale”. A intrat din instinct, pentru că nu era o persoană care să creadă în astrologie, dar atmosfera dinăuntru a acaparat-o inexplicabil. Părea un magazin de antichități despre zodii, cu statuete reprezentative, diferite amulete fascinante, documente și hărți stelare vechi, precum și alte obiecte al căror rost nu-l înțelegea. O perdea multicoloră care acoperea intrarea într-o altă încăpere s-a dat la o parte, iar lângă ea și-a făcut apariția o tânără frumoasă, îmbrăcată într-o rochie lungă și înflorată, precum cea a țigăncușelor. Avea o privire foarte expresivă, cu ochi negri care o pătrundeau până în suflet, iar când i-a atins mâna, a simțit că-i invadează și gândurile.

– Sunteți ghicitoare sau… altceva?, a întrebat Sofia cu vocea tremurândă.

– Sunt ceea ce vrei să fiu, a răspuns tânăra cu o șoaptă cuceritoare. Văd că nu ești interesată de vreun obiect anume, semn că trebuie să intrăm dincolo.

A tras-o lin după ea, cucerind-o cu parfumul care o ghida cu ochii închiși și inima deschisă. Încăperea în care au intrat era mai intimă, având doar o masă de sticlă, câteva dulăpioare și două scaune cu spătar. S-au așezat tot cu mâinile unite și privirile care se întrepătrundeau reciproc.

– Spune-mi tot ce ai pe inimă, iar eu o să te scap de greutatea apăsătoare. Nu uita că trebuie să fii sinceră, fără teamă, pentru că totul rămâne între noi.

Sofia s-a răzvrătit în interior, nesuportând să fie controlată, a închis ochii pentru un moment, scuturând din cap pentru a-i reveni luciditatea. Reușita efortului s-a văzut din cuvintele care le-a rostit cu convingere.

– Uite care este problema, domnișoară…

– Puteți să-mi spuneți Diana.

– Domnișoară Diana, eu nu cred în aiurelile astea cu horoscopul și nici cu ghicitul în palmă. Am intrat doar să vă întreb dacă vă pricepeți la… vrăjitorie, sau chestii de-alea cu legări și dezlegări între parteneri.

– ”Chestiile” astea sunt probleme importante pe care le putem rezolva împreună, veni răspunsul cu o doză de dojană.

Sofia a dat din cap a îndoială, așteptându-se ca totul să se rezume la bani mulți și fapte care se lasă așteptate.

– Nu e vorba de dragoste, a ținut totuși să-i explice. Ea a trecut, dar căsătoria a rămas o povară. Poate că nu am nimerit unde trebuia și ar fi bine să plec…

– Stați liniștită, că nu vă costă nimic să vă descărcați, a insistat Diana. Pot să desfac și căsătorii, la fel de bine și rapid.

– Nici asta nu vreau, adăugă clienta cu o oarecare reținere. Mi-aș dori să scap de soț… definitiv.

Gazda ridică din sprâncene a mirare, dar imediat o încurajă să continue, printr-o strângere de mână.

– Nu sunt o ucigașă și n-am dorit niciodată moartea cuiva, dar acum am ajuns la capătul răbdării. Poți să faci cumva o vrajă ca el să moară subit… și cât mai curând?

Fata a zâmbit în continuare, ca și cum ar fi ceva obișnuit, după care s-a ridicat și a scos o sticluță dintr-un loc mai ascuns vederii.

– Asta nu e vrăjitorie, ci o soluție fatală care se toarnă într-o băutură. Fără gust, fără miros și fără culoare, după cum se vede. Cel care o bea moare cu aparențele unui infarct acut, iar prezența în sânge nu va fi detectată. Singura ta sarcină e să-i strecori otrava la momentul potrivit. Crezi că poți face asta?

Sofiei i-au trebuit câteva momente pentru a-și încerca puterea de acțiune, după care a încuviințat din cap și a întins mâna să primească sticluța.

– Stai că n-am vorbit despre preț, a oprit-o Diana. E vorba de zece mii de euro în avans, iar apoi cincizeci de mii, imediat după decesul nenorocitului. Să nu mă ocolești, pentru că te voi găsi și tu vei răspunde pentru crimă.

Afacerea a fost făcută, clienta oferindu-i pe loc cerceii de aur și inelul superb cu diamant de pe deget, bijuterii care depășeau vizibil suma de avans. Urma să vină cu banii lichizi, la momentul potrivit.

Ocazia s-a ivit chiar a doua zi dimineață, când Raul și-a băut în fugă cafeaua. N-a mai apucat să iasă pe ușă, căzând lat în mijlocul bucătăriei, cu mâna la inimă și chipul schimonosit de durere. Medicul de pe ambulanța chemată a confirmat decesul, după ce a încercat o jumătate de oră să-l resusciteze. Ajunși la spital, s-a primit diagnosticul de deces prin infarct, dar, având în vedere vârsta, se impunea o autopsie. Aici a fost de ajutor Sonia, care a susținut-o în dorința ei de a nu mutila un corp atât de frumos, iar pentru a obține repede certificatul de deces a fost nevoie și de o mită generoasă.

Se întâmplă adesea ca, dacă legea nu ajunge să te condamne pentru o abatere, să intervină soarta cu felul ei de a te pedepsi. Aceasta a început în capela cimitirului unde a fost așezat sicriul cu Raul. Tânărul s-a trezit ca dintr-un somn, extrem de speriat când a constatat unde se află. Noroc că era seara târziu, lumea plecase de la părăstas, iar paznicul încă nu încuiase ușa. A ieșit cu groază din cutia de lemn, depărtându-se în fugă de locul acela înfiorător. Mintea îi scormonea amintirile, încercând să înțeleagă cum a ajuns să fie tratat ca un mort, dar nu mai știa nimic din dimineața când se pregătea să meargă la birou. Trebuia să ajungă acasă și să primească explicații, însă nu avea niciun act sau bani, iar înfățișarea lui era ca de vampir. Atunci și-a amintit că Zeița sa nu stătea departe, iar acolo ar fi primit cel mai generos sprijin.

Diana închisese deja buticul, dar bătăile insistente au iritat-o suficient de mult ca să iasă pentru a-l certa pe clientul încăpățânat. A scăpat un țipăt de spaimă când a văzut că în fața ei stătea Raul.

– Draga mea, n-o să-ți vină să crezi ce am pățit, a exclamat acesta în timp ce se strecura înăuntru, nerăbdător să se așeze jos și să-și tragă sufletul.

Numai că, ajungând în cea de-a doua încăpere, mare de tot i-a fost surpriza să vadă că pe un scaun stătea nevastă-sa.

– Tu?!… Ce cauți aici?, a îngăimat bărbatul cu vocea gâtuită.

Sofia arăta la fel de zguduită, de parcă ar fi văzut o fantomă.

– Dar tu?! bâigui ea. Trebuia să fii mort! Sau și morții cred în horoscop?

– Ce caută ea la tine?, a întrebat-o Raul pe Diana.

– Ooo, Doamne!… a dedus Sofia. Tu ești Zeița din telefonul lui. Zeița Vânătorii!

– Liniștiți-vă amândoi și vă voi explica tot, le-a vorbit țigăncușa. Dragule, ia loc că ai putea să leșini sau să mori a doua oară.

Doar după ce s-a asigurat că poate fi ascultată, Diana a venit cu lămuririle mult așteptate.

– Raul, femeia a venit la mine să-mi ceară ajutorul. O știam din pozele tale, dar i-am dat o soluție care să-ți reducă la minim bătăile inimii, să arăți ca mort și eu să-mi primesc banii.

– M-ai vândut, nenorocito?, s-a răstit bărbatul. Dacă muream cu adevărat?

– Fii liniștit că am făcut Facultatea de Farmacie și știu bine ce am preparat. Dovadă că ești viu și foarte surescitat.

– Nu uita că sunt și eu tot aici, interveni Sofia. Te-am plătit pentru o treabă care nu a ieșit cum trebuia.

– O să vă bag în pușcărie pe amândouă, criminalelor!, le asigură Raul.

– Dragul meu, dacă mai pot să-ți spun așa, de fapt tu nu mai exiști, i-a explicat Sofia. Nu mai ai identitate, nu mai ai bani și proprietăți, doar un certificat de deces. Până reușești să reînvii în societatea asta birocratică, eu m-am pus la adăpost cu tot ce am moștenit.

– Nenorocitooo! Te omor cu mâna mea…

Bărbatul încercă să se ridice, însă Diana îl împiedică, adăugând:

– Aici nu e loc pentru crime. Mai bine discutăm ca trei oameni raționali, iar pentru asta vă pun câte un coniac pentru calmare.

Cu greu s-a abținut bărbatul să-și strângă de gât nevasta, până s-a întors gazda cu cele trei pahare, din care două a pus în fața lor.

– Hai serviți, ca să putem discuta mai relaxați, i-a îndemnat ea.

Dar cei doi se uitau suspicioși la băutură, fără să îndrăznească a o degusta. Diana le-a ghicit gândurile și a ținut să-i liniștească.

– Doar nu vă temeți că am pus otravă în ea. Dacă vreți, putem schimba paharele.

Însă cum nimeni nu reacționă la propunere, întinse mâna să ciocnească împreună.

– Noroc și sănătate!, după care sorbi toată licoarea.

Sofia și Raul se priveau ca într-un duel, în care se știa că unul trebuie să moară și lașitatea era exclusă. Femeia a fost cea care a avut prima curajul să ia paharul și să-l bea până la fund. Bărbatul a privit cu speranța să se întâmple ceea ce gândea, iar dorința i s-a îndeplinit. Nevastă-sa a dus mâna la piept, gemând surd și căzând pe spate.

– Bravo, iubita mea!, exclamă el cu satisfacție. Știam eu că nu mă vei dezamăgi. Acum, pot să beau și eu liniștit, că m-au trecut fiori pe șira spinării.

Raul a luat paharul și l-a golit pe nerăsuflate, plescăind de plăcere. În secunda următoare, Sofia s-a ridicat în șezut și i-a zâmbit victorioasă.

– Sunt sigură că nu mai faci față și la a doua doză. Adio, fostul meu iubit și soț!

Așa s-a și întâmplat, înainte ca bărbatul să poată răspunde. Otrava i-a venit de hac aproape instantaneu, lăsându-l fără suflare. Femeile au făcut un schimb de privire complice, iar Sofia a răsuflat ușurată.

– Recunosc că am avut îndoieli în ce privește alegerea ta, mărturisi ea. Credeam că-l mai iubești și vrei să te măriți cu el.

– Nici într-un caz, după ce m-a folosit atâta vreme, cu minciuni și cadouri mărunte.

– Și acum… ce facem cu el?

– Îl ducem în sicriul de unde a evadat. Ai mașina afară și cred că reușim să-l cărăm împreună.

Diana și Sofia s-au descurcat, iar de atunci sunt prietenele cele mai bune, incluzând-o și pe Sonia, alături de care Zeița lucrează ca asistentă, mai ales în cazurile de boli terminale.

Alergie la fulgi de nea

Posted on by racoltapetru6

Ningea atât de frumos și îmbietor cum nu se mai văzuse de multe ierni pentru cei mari, și niciodată pentru cei mici. Fulgii mari de nea zburdau ca niște fluturi jucăuși, înainte de a se așeza molcom într-un loc ales de adierile vântului. Cădeau deși și luminoși, ca într-un festival cu premii, la care fiecare participant era câștigător, singura condiție fiind dispoziția de a întâmpina cu bucurie darul din înălțimi. Copiii erau cei mai entuziasmați de această minune albă, ieșiți cu duiumul să aplice jocurile la care visaseră până atunci cu neostoită speranță. Grupuri vesele s-au format instantaneu, fie că era vorba de amatorii bătăilor cu bulgărași pufoși, mândrii posesori de sanie sau artiștii făuritori ai primilor oameni de zăpadă din acel sezon.

Doar Andrei stătea în casă, cu năsucul lipit de fereastră și cu ochii mari, umeziți de o durere lăuntrică. El nu avea voie să iasă niciodată în frig și, mai ales, să simtă mângâierea revigorantă a zăpezii, iar copiii din vecini, precum și colegii de la școală, știau asta. Nu înțelegeau ei prea bine, așa cum nici el nu pricepea în totalitate de ce este văduvit de cea mai mare veselie din lume, când râsetele și chiotele de bucurie răsună până la capătul celălalt al satului. Își amintea doar că, atunci când avea doar cinci ani, era să moară după ce a ieșit să se joace în zăpadă. Mămica lui l-a văzut cum cade ca secerat și nu mai mișcă, a fugit să-l readucă în casă și apoi a sunat deznădăjduită la numărul de urgență.

Ajuns la Spitalul Județean, i s-au făcut multe injecții, perfuzii, l-au îndopat cu medicamente și cu greu au reușit să-l stabilizeze. Pielea lui era plină de bășici roșii și dureroase, dar niciun medic nu se putea pronunța care ar putea fi cauza unei astfel de reacții. A fost nevoie să fie trimis în Capitală, pentru investigații ample, făcute de cei mai mari specialiști din țară. Acolo a avut norocul să-l examineze un medic renumit din Germania, venit pentru câteva zile pentru schimb de experiență. Acesta l-a luat sub observație și, după alte analize și investigații amănunțite, a pronunțat nemilosul diagnostic: Andrei suferea de o severă alergie la fulgi de nea și la frig, în general. Un caz extrem de rar, pe care-l mai întâlnise doar la o singură persoană, un tânăr din Anglia. Nu exista tratament, iar singura soluție era să se ferească de temperaturi scăzute și, mai ales, de ninsoare. Cea din urmă s-ar manifesta pe pielea lui sensibilă ca un acid sulfuric, putând să-i provoace răni grave, cu consecințe fatale.

Pe atunci, băiatul nu știa cât de multe necazuri o să-i provoace această anomalie, dar citea pe chipul îngrijorat al mamei sale că e ceva grav. Mai apoi, a tot auzit de la ea că iarna nu are voie să iasă din casă, chiar dacă era înfofolit din cap și până-n picioare. Orice bucățică din corp care s-ar fi descoperit din greșeală, prin mișcări neastâmpărate și inerente la acea vârstă, i-ar fi putut aduce multă suferință, tratament și chiar internarea în spitale. Femeia, rămasă văduvă de mai mulți ani, ar fi vrut să se mute într-o țară caldă, cu un singur anotimp, dar nu-și permitea o rezolvare atât de tranșantă. În schimb, spera ca prin măsurile și regulile impuse cu strictețe, să înfrunte pericolele fiecărei ierni, mai ales că se arătau blânde în ultimii ani.

Andrei nu avea voie să iasă din casă când temperatura de afară era sub 10°C, nici măcar până-n poartă, iar de mersul la școală nici nu putea fi vorba. Învățătoarea venea iarna, îi dădea teme și îl asculta, iar mămica îl ajuta după ce venea de la servici. Îl mai vizitau doar doi colegi, singurii cu care putea să discute orice, fără să fie luat peste picior și arătat cu degetul ca un canceros. Era vorba de Ionică, cel cu care împărțea banca toamna și primăvara, dar și de Sanda, cea mai frumoasă fată din clasă. Și ei îl țineau la curent cu ce le preda doamna, dar și cu cele mai interesante întâmplări din afara orelor. Multe dintre ele îl aveau în rol negativ pe Ivan, bătăușul de care se temeau toți și care îl teroriza și pe el când prindea ocazia. Acum se jucau împreună în fața casei lui, situată la capătul uliței, unde aveau parte și de un derdeluș potrivit pentru sănii sau saci de plastic. Numai el era pedepsit de soartă să vadă și să sufere.

Mămica i-a spus de mii de ori că va muri cu siguranță dacă iese în ninsoare, iar apoi se va stinge și ea de dorul lui. ”Vrei să o omori și pe mami?”, l-a întrebat ea cu ochii înlăcrimați. ”Dar eu când voi putea să mă bucur de zăpadă?”, a replicat el cu o întrebare dureroasă. Femeia l-a mângâiat pe căpșor, l-a sărutat pe obrăjori și a încercat să-i explice: ”Iubitul meu băiețel, unele bucurii nu le putem avea în această viață. Dar dacă suntem cuminți, răbdători și credincioși, ajungem într-o altă lume, unde vom fi răsplătiți din plin cu cele ce ne-au lipsit. În Rai o să ai parte de zăpadă câtă vrei, să te scalzi în ea ca într-o piscină. Îmi promiți că vei avea tăria să aștepți?”

Andrei a aprobat din cap cu strângere de inimă și mai mult ca să-și liniștească mama. Oricum, nu putea ieși din casă, ușa fiind mereu încuiată, iar mămica sau bunica erau tot timpul în preajmă. Astăzi era rândul celei dintâi, care tocmai pregătea ceva de mâncare în bucătărie. De acolo venea mirosul puternic de cârnați fripți și se auzeau sunete de vase și oale care-și schimbă locul și prioritățile. Însă mult mai îmbietoare era atmosfera de afară, cu promisiuni irezistibile de pe chipul plin de extaz ale Sandei, în contrast cu gesturi jignitoare venite din partea lui Ivan, care-i transmitea că-i laș, imitând comportamentul unei găini.

Atunci a simțit cum ispita crește și mintea începe să-i deruleze un scenariu provocator, pe care nu și-l închipuise până atunci. A văzut o dată cheia de rezervă a ușii în raftul cu produse cosmetice din baie, un loc pe care mama îl credea mai sigur decât un seif, în fața unui băiețel căruia îi umblă mintea. Așa credea ea, dar uite că s-a înșelat, curiozitatea lui depășind această concepție. Nu trebuia decât să se strecoare la toaletă, să urce pe scaun și să ia acea cheie către paradisul din afara ferestrei. Va ieși doar în bluzița cu mâneci scurte și va îmbrățișa cum se cuvine marea aceea de fulgi, chiar dacă va fi pentru prima și ultima dată.

Doamna Tatiana și-a dat toată silința să termine cât mai repede cele două feluri de mâncare și să se întoarcă lângă îngerașul ei. Știa că-i e greu să vadă minunățiile de afară, dar nu-i putea interzice și această plăcere, în speranța că-i va ușura astfel suferința. Măcar până-și va permite să-i împărtășească povestiri și speranțe menite să-i distragă atenția de la priveliștea hibernală.

Mirarea inițială că nu-și vede băiatul la locul lui s-a transformat în groază când a văzut ușa de la intrare cu cheia în broască. Ca un taifun a ieșit afară, alergând cu toate puterile către mulțimea de copii adunată în jurul unui fenomen pe care nimeni nu-l înțelegea.

– Andrei! Andreeei! Băiatul mamii… unde e băiatul meu?, țipa ea gâfâind și încercând să ghicească ce vor să exprime chipurile copiilor care o priveau speriați.

Sanda a fost cea care i-a arătat cu degetul un morman de zăpadă adunat de vânt pe lângă gardul casei. În vârful lui se putea distinge urma unui trupușor dispărut în adâncimea pufului alb și rece, ca într-un mormânt oferit de natură. Tatiana s-a aruncat prima pe urmele lui, dând disperată din mâini și făurindu-și drum către odorul acoperit cu milioane de fulgi otrăvitori. I-au luat exemplu și alți copii, ceea ce a făcut ca Andrei să fie descoperit în câteva clipe… lungi ca minutele. Mămica l-a luat în brațe și l-a strâns cu toată puterea, vrând parcă să-i transmită toată căldura corpului ei. Se simțea vinovată pentru neglijență și ar fi dat orice să moară și ea în acel moment, să-i fie alături în drumul lui spre dincolo.

– Mami, mă strângi prea tare, i-a fost dat să audă vocea mult iubită.

Revenită cu picioarele pe pământ, dar uluită de această întorsătură, Tatiana și-a întors privirea către chipul băiețelului, l-a șters de neaua care-l albise și l-a privit cu atenție. Nu se vedea nici urmă de bășici sau vreo culoare vânătă, la fel cum nici pielea de pe mâini nu prezenta vreun semn provocat de fulgi, așa cum se întâmplase în urmă cu patru ani. Nu-i venea să creadă, iar lacrimile de bucurie i s-au revărsat cu generozitate.

– Am ajuns în Rai amândoi?, a întrebat Andrei în timp ce era acoperit de alți fulgi mângâietori.

– Da, dragul meu, acum suntem amândoi în Rai!, i-a răspuns printre sărutări femeia fericită.

Vestea că Andrei s-a vindecat singur de alergia la fulgii de nea a ajuns până la medicii din Capitală, și apoi în alte țări. Au încercat să-l interneze pentru nenumărate analize, în speranța că vor afla cauza miracolului, dar doamna Tatiana s-a opus cu înverșunare, susținând că o minune nu trebuie examinată, ci doar trăită cu recunoștință. Așa cum avea de gând să facă și ea, alături de curajosul ei băiețel.

Întâlnire cu Moș Nicolae

Posted on by racoltapetru6

Sunt sigur că nu a fost un vis, pentru că nu puteam adormi cu niciun chip. De obicei nu rezistam treaz nici măcar la filmul de seară, toropeala punând stăpânire pe mine și obligându-mă astfel să pășesc pe tărâmul promițător al dorințelor împlinite, ambalate în culori mai vii decât cele din realitate. Dar în seara atât de așteptată de copii, băiețelul din interiorul meu a preluat controlul și s-a impus cu încăpățânare. Degeaba încercam să-i explic a nu știu câta oară că Moșul nu există cu adevărat, având ca dovadă zeci de ani în care nu ne-a căutat, el mă implora cu inocența lui debordantă să las măcar ușa deschisă. ”Chiar dacă ar fi adevărat, bătrânul nu vine decât la copii, iar eu sunt acum cam de-o vârstă cu el”, îi repetam din când în când, însă acel băiețel îmi răspundea că poate să apară pentru oricine crede cu adevărat.

Așa am ajuns la un compromis, iar îngrijorarea că oricând poate intra un străin peste mine a contribuit la insomnia din această noapte. Mă întorceam frecvent de pe o parte pe alta, în speranța că somnul va învinge până la urmă și dimineața va triumfa cu luciditatea unui adult rezonabil. Nu știu cât era ceasul, când am văzut un dram de lumină care se strecura pe lângă ușa deschisă lin la capătul holului. Vedeam din dormitor acea mișcare, iar inima a început să-mi bată necontrolat la gândul că un răufăcător e gata să mă tâlhărească. Altceva n-aș fi putut distinge dacă aprindeam vreun bec din dormitor, dar aveam la îndemână lanterna care a străpuns adânc întunericul și mi-a înfățișat o imagine cum nu mai văzusem din copilărie. În apartament tocmai pășise o persoană îmbrăcată într-o mantie închisă la culoare și cu capul acoperit de o glugă misterioasă. Totuși, se putea observa că-i vorba de un bătrân, după chipul brăzdat de riduri și trupul încovoiat de ani, proprietăți pe care fasciculul de lumină le-a scos în evidență. Luat prin surprindere și orbit totodată, străinul a reacționat cu o voce blândă și cuvinte politicoase, care au avut darul să mă liniștească.

– Mă scuzați, cred că am greșit apartamentul, mi-a zis în timp ce căuta calea spre ieșire.

– De unde știți asta?, s-a trezit copilul din mine să se agațe de speranțe.

– Așa ceva mi se întâmplă foarte rar, a adăugat el de parcă ar fi simțit că nu vorbea cu omul matur. Dar dacă tot m-ai văzut, cred că meriți o explicație, numai stinge lumina aia orbitoare să mă pot apropia în siguranță.

O propunere rezonabilă pe care era normal să o accept, curiozitatea fiind sentimentul predominant în acel moment. L-am ascultat imediat și, după ce am aprins veioza, punând deoparte lanterna deranjantă, bătrânul a intrat în dormitor cu pași lenți și cu un zâmbet călduros. Atunci mi-am dat seama că îmi amintește de cineva văzut atât de demult încât memoria nu reușea să mă ajute. Avea în mâna dreaptă o geantă voluminoasă din care se putea vedea un colț de pachet ambalat într-o hârtie de un roșu aprins.

– Puteți să-mi spuneți pe cine căutați?, l-am întrebat eu ca vrăjit de personalitatea lui.

– Trebuia să intru la copiii de alături, dar am încurcat ușile. Mă scuz încă o dată și promit să nu se mai repete.

– Ar fi politicos să-mi spuneți și numele…, am marșat eu cu o oarecare bănuială.

– Eheeee, e un nume obișnuit, a chicotit el șăgalnic. Mi se spune Nicolae, dar poți să-mi spui și Nicu sau Nico, după cum se obișnuiește în aceste vremuri.

Băiețelul dinăuntrul meu a exclamat fără să-l pot cenzura:

– Tu ești Moș Nicolae! Știam eu că nu sper în zadar. Pentru mine nu ai nimic, măcar o ciocolățică?

Bătrânul a abordat din nou zâmbetul luminos și și-a cerut scuze:

– Tu ai primit la vremea ta daruri. Acum ți le poți face singur, atâtea câte îți permiți.

Atunci mi-au revenit amintirile amare și s-au exprimat printr-o dezamăgire.

– Dacă nu ai uitat cumva, Moșule, m-ai păcălit rău cu ultimul cadou, când aveam cinci sau șase ani. Era un manual de zoologie pe care l-ai luat dintre cele ale fratelui meu și m-ai făcut să mă bucur degeaba. Aurel mi l-a smuls din mână, acuzându-mă de hoție, deși plângeam și îl imploram să mă creadă că e un dar de la tine. De atunci am rămas cu o traumă psihică și nu am mai crezut că exiști cu adevărat.

– Firește că n-am uitat, însă erau vremuri grele și mă descurcam cum puteam. Eu te iert că nu ai mai crezut în mine, pentru că marea majoritate a adulților sunt la fel. Asta e acoperirea perfectă de care am nevoie.

– Nu așa ar fi trebuit să se întâmple ruptura care mă doare și acum. Îmi ești dator cu o ultimă favoare, pentru a ne despărți cu gânduri bune, așa cum se cuvine.

– Și ce ai vrea să fac pentru tine ca să mă reabilitez? Vrei să-ți aduc altă carte în schimbul aceleia?

– Dimpotrivă, Moșule, i-am propus eu cu entuziasm. Acum vreau să le duci din cărțile mele copiilor și adulților din toată țara. Am înțeles că ai grijă și de maturii bolnavi de singurătate, de bătrâni și de cei săraci. Eu am scris pentru toți, iar cărțile le găsești în multe librării. Pentru început, îți recomand să vizitezi Târgul de Carte Gaudeamus, din București, de unde te poți aproviziona cu cele mai noi apariții. Asta dacă împarți cadouri și după această noapte.

– Ciudată dorință, dar posibil de îndeplinit, a răspuns bătrânul după un moment de gândire. Dacă prin asta revii la sentimentele bune față de mine, sunt de acord. Voi transmite și adulților imboldul de a-ți cerceta volumele, dar restul depinde de ei. Chiar dacă nu mai umblu noaptea, daruri împart în fiecare zi, până când îi predau ștafeta lui Moș Crăciun.

– Mulțumesc, însă mai am o mică rugăminte. Pot să-ți fac o fotografie, că altfel nimeni nu va crede când voi vorbi despre această întâlnire.

Spre surprinderea mea, Moș Nicolae a fost de acord să apară în poză, după care mi-a urat noapte bună și a plecat în drumul lui. Somnul a venit apoi ca la comandă, odihnitor și cu vise din cele mai frumoase, toate inspirate de acea întâlnire incredibilă. Dimineață, pe când să scriu aceste rânduri, am fost tare necăjit să văd că fotografia cu moșul a dispărut. Ar fi două explicații: ori am greșit eu cu ceva la telefonul ăsta nou și prea complicat, ori Moșul nu poate fi imortalizat în imagini. Îmi rămâne speranța că mă veți crede pe cuvânt, mai ales dacă veți simți dorința de a-mi răsfoi cărțile, semn că Moșul s-a ținut de cuvânt.

Semne bune, semne rele

Posted on by racoltapetru6

A știut el de la început că nu trebuia să se consume cu astfel de emoții, dar nu se putea opune prietenilor care-l tot pisau să-și încerce și el, măcar o dată, șansa de a-și găsi o parteneră de viață. I-au propus mai multe modalități, însă abordarea directă a unei fete a refuzat-o din start; era o fire timidă și s-ar fi pierdut de cum ar fi simțit că ființa aceea înzestrată cu nenumărate calități așteaptă să-i asculte banalitățile insignifiante. A acceptat cu greu să-și deschidă o pagină pe un site de matrimoniale, unde tot sfătuitorii lui l-au ghidat în alegerea celei mai promițătoare perechi. Raul rămânea mai mult spectator în timp ce Ghiță, Tibi și Sandu plasau tot felul de texte și poze cu el, până i-au găsit o persoană cu care cei trei amici au căzut de acord. Voichița o chema și locuia în același oraș, deci urma neapărat marea întâlnire la un restaurant ales, firește, tot de pețitorii insistenți.

Așa a ajuns să stea ca picat din cer la o masă jenant de pustie și cu un chelner care-l întreba din zece în zece minute dacă dorește meniul. A crezut că o să-l țină cafeaua până la întâlnirea cu fata, dar timpul trecea și ea nu-și făcea apariția. Acum regreta că nu și-au dat numerele de telefon, să o întrebe dacă mai trebuie să aștepte sau poate pleca în drumul lui. Ar fi făcut-o după un sfert de oră, dar tot prietenii l-au avertizat că o femeie întârzie mereu și trebuie să aibă multă răbdare, mai ales până se cunosc. A socotit de cuviință să mai comande o cafea, deși nu-i făcea bine seara, însă nu voia să bea altceva de unul singur. Chelnerul îl cam călca pe nervi cu privirea lui rece, poate fiindcă ocupa singura masă în care nu prea făcea vânzare.

O oră și trei cafele nu era cam mult pentru a-i încerca răbdarea?, se întreba Raul în timp ce-și ștergea mâinile de transpirație și încerca să-și domolească bătăile inimii. Fie ce-o fi, mai stă un sfert de oră și iese din iadul acesta în care numai cei cu pereche se distrau, mâncau și îl priveau ca pe un extraterestru. Asta ar fi făcut în două minute, dacă în fața lui n-ar fi apărut făptura în cauză, arătând exact ca în poza de pe profil. Adică frumoasă, cu ochi luminoși și o figură zâmbitoare, umbrită pe moment de regretul întârzierii.

– Eu sunt Voichița și îmi cer mii de scuze că te-am făcut să aștepți atâta vreme, a murmurat ea cu drăgălășenie. Nici nu m-am gândit că vei avea atâta răbdare, se vede că ești un gentilom.

– Raul… e numele meu, a rostit cu dificultate tânărul, în timp ce se ridica în picioare și îi săruta mâna. Mă bucur că… m-ai recunoscut.

– Vai, dar nici nu se pune problema, că am o memorie vizuală de invidiat, l-a asigurat ea când au luat amândoi loc pe scaune. În ziua de azi trebuie să fii atent la oamenii din jur și, mai ales, la cele mai mici semne de avertizare.

– Semne?…, reacționă involuntar Raul.

”Oare întârzierea de peste o oră nu e un semn care dă de gândit la o primă întâlnire?”, s-a mai întrebat în gândul lui.

– Exact, semne. Că din cauza lor am întârziat atât, încât era să nici nu mai ajung.

Chelnerul cel insistent a reapărut, de data asta cu o amabilitate reîncărcată.

– Doriți să consultați specialitățile noastre?, a rostit cu o voce profesionistă și privind spre domnița arătoasă.

– Stai, omule, să-mi trag sufletul, a venit un răspuns înțepat, care l-a făcut pe om să se retragă iar în gândurile lui negre.

– Voiam să-ți spun că eu nu plec la drum fără să iau în seamă ce-mi transmite soarta. De exemplu, am ales ziua de azi pentru că astrele au prezis Gemenilor, din care zodie sunt și eu, că e momentul potrivit să am o întâlnire reușită. Tocmai cu un Săgetător, din care faci parte. Nu-i așa că e perfect?

– Nu m-am gândit la asta, remarcă mirat tânărul.

– Ei, cum sunteți voi bărbații, cu capul în nori, i-a reproșat Voichița. Noroc cu noi, femeile, că vă ferim de necazuri. Dar să-ți explic cum funcționează sistemul în care sunt expertă. Fiind grijulie din fire, am pornit cu o jumătate de oră mai devreme de acasă… și s-a dovedit că bine am făcut. Îți dai seama că după numai câțiva pași, mi-a tăiat calea o pisică neagră? Ăsta e un semn foarte rău, așa că m-am văzut nevoită să mă întorc, însă ce să vezi, tocmai atunci m-am încrucișat cu un coșar. Coșarul bate pisica, deci prezicerea ei se anulează fără nicio îndoială. Nu-i așa că-i perfect?

– Extraordinar!, s-a mirat Raul. Sunt lucruri pe care le aud pentru prima dată

– Eram sigură, dar stai să vezi ce-am mai observat, a continuat cu entuziasm tânăra. Am ajuns în stația de autobuz pe alt drum, ca să fiu sigură că felina nu mai are nicio influență. Numărul 66 este cel care mă aduce până în apropierea acestui local, și nu am nimic cu asta, doar că în el erau doar șase călători. Îți dai seama?

– Nu înțeleg care-i problema dacă era mai liber la ora asta, a mărturisit tânărul cu aceeași inocență.

– Cum să nu?!, exclamă domnița aproape revoltată. Dacă 66 e cifra de pe mașină, la care se adaugă încă un 6, reprezentat de numărul oamenilor dinăuntru, e clar că ajungem la 666, numărul prin care Satana vrea să se impună. M-am gândit imediat să mă întorc chiar din fața restaurantului, numai că tocmai la coborâre mi-a ieșit în față o femeie care ducea o găleată plină cu roșii. Un ultim semn bun că întâlnirea trebuia să aibă loc… și iată-mă! Acum putem să mâncăm ceva, că mi s-a făcut foame după atâtea încercări.

În sfârșit, s-a mai luminat fața ospătarului, iar vinul a fost cel care a destins atmosfera până când a venit felul de mâncare. Voichița continua să-i zâmbească în timp ce îi urmărea fiecare mișcare și îi ajusta concepțiile. Raul răspundea tot mai degajat la întrebări, iar o dată a îndrăznit să-și exprime curiozitatea.

– Tot așa de precaută ești și când ieși în oraș cu alte ocazii, cum ar fi la piață sau la market?

– Niciodată nu las garda jos în fața pericolelor care pândesc la tot pasul, a răspuns ea cu hotărâre. O să te învăț și pe tine, iar viața ta se va îmbunătăți considerabil. Nu-i așa că e perfect?

Tânărul n-a mai apucat să răspundă, pentru că tocmai li se servea friptura îmbietoare și demnă de a fi prioritară în detrimentul dialogului. Parcă nu era sărată pe gustul lui, așa că a luat solnița și a încercat să remedieze acest neajuns. Degeaba însă, pentru că găurile păreau înfundate, fapt care l-a determinat să încerce o soluție nefericită, meșterind la capacul buclucaș. Neavând experiență și grăbindu-se să nu piardă mult timp cu această procedură, a scuturat atât de tare recipientul încât capacul a cedat și sarea s-a revărsat pe fața de masă. Voichița a făcut ochi mari și l-a privit ca pe un condamnat la nefericire.

– Ai vărsat sarea!, aproape că a țipat ea. Ăsta e un semn foarte rău pentru amândoi.

Raul auzise ceva în familia lui despre această prejudecată, dar nimeni nu a luat-o prea în serios, așa că o considera mai mult o glumă. S-a străduit să adune cât se putea din ea, ajutat și de chelnerul care îl îndemna să nu-și facă probleme. Liniștea a dominat atmosfera din timpul mesei, de parcă amândoi tinerii redeveniseră niște străini, mai mult în ce-o privea pe tânăra domniță. Privirile ei cercetătoare au dispărut, zâmbetul îi lipsea cu desăvârșire, iar ochii îi erau întunecați ca o noapte fără stele. ”Poate că așa mănâncă de obicei”, și-a zis tânărul încrezător, doar că această justificare a fost infirmată imediat după ce Voichița și-a golit farfuria și paharul de vin.

– Mulțumesc pentru invitație, i-a spus ea cu un glas dezamăgit. Sunt convinsă că nu e bine să ne mai întâlnim, pentru binele amândurora. Oricum, o să te blochez pe site.

Cu aceste cuvinte s-a ridicat și a părăsit masa, ca și cum ar fi vrut să scape cât mai repede de o belea. Raul a rămas cu o mare nedumerire, pe care încerca să o deslușească în timp ce mai savura din paharul lui de vin. Resemnarea a venit pe când îi achita ospătarului nota piperată, la care a mai adăugat un bacșiș, după cât i-a permis buzunarul. Era clar că nu putea înțelege femeile, iar asta trebuia să le explice și prietenilor care au încercat să-l cupleze. Afară începuse să plouă zgomotos, iar asta i-a transmis satisfacția că a avut grijă să-și aducă umbrela. A deschis-o grijuliu, cu câțiva pași înainte de ieșire, dar a auzit imediat reproșul venit din partea unei femei care trecea pe lângă el:

– Nu se deschide umbrela înainte de a ajunge afară, domnule. E semn rău!