Prinţesa Ileana, o zână a familiei regale româneşti

Acum mai bine de două decenii, murea într-o clinică din Youngstown, Ohio (SUA), Maica Alexandra, stareţa mănăstirii ortodoxe Ellwood City din Pennsylvania, născută principesa Ileana, fiica cea mică a reginei Maria şi a regelui Ferdinand al României, sora regelui Carol al II-lea şi mătuşa bună a regelui Mihai I. Prima femeie căpitan de cursă lungă din România.

Din volumul în care îşi povesteşte viaţa, rezultă că era răsfăţata familiei şi foarte apreciată pentru frumuseţea ei, deşi surorile mai mari au avut şansa unor căsătorii mai spectaculoase: Maria a ajuns regină a Iugoslaviei, iar Elisabeta prinţesa moştenitoare a Greciei. De cultura şi educaţia domniţei Ileana – acesta era numele sub care era răsfăţată în familie – s-a ocupat personal mama ei, regina Maria, care s-a îngrijit să înveţe sculptura cu marele Ion Jalea şi pictura cu pictorul Jean. Al. Steriadi.

Pasiunea tinerei domniţe nu se îndrepta însă spre arte. A îndrăgit sportul nautic: înotul şi iahtingul. A fost prima femeie din România care a obţinut brevetul de căpitan de cursă lungă pe iaht. Succesul în sport şi desele apariţii în public l-au deranjat pe fratele ei, regele Carol al II-lea, care tocmai se instalase la tron, după lovitura de stat din iunie 1930. El i-a cerut să abandoneze sportul şi iahtingul, nefiind de demnitatea rangului ei princiar. Răspunsul a venit printr-o scrisoare: “Te rog să înlături neîncrederea ce o ai în mine căci ştii cât de mult ţin la tine şi cum mă doare să te văd supărat. Fii îngăduitor, vreau să fac bine, vreau să te mulţumesc, dar sunt tânără şi greşesc fără să vreau. În orice clipă sunt gata să te servesc, fiindcă îmi eşti rege şi apoi eşti fratele meu pe care îl iubesc atât de mult”.

Repudiată de fratele ei

Regele spera să se impună printr-o confruntare în forţă, cum mai făcuse şi cu alţi membri ai familiei regale, dar, simţind că armele surorii sale sunt altele decât confruntarea, a ales să schimbe şi el strategia, îndepărtând-o pe domniţă din ţară, prin căsătorie. Într-o vizită la Barcelona, întâmplătoare sau nu, domniţa îl întâlneşte pe arhiducele Anton de Habsburg, caracterizat chiar de ea ca fiind “un bărbat foarte frumos, înalt, blond, sportiv şi distins”. Căsătoria a avut loc la castelul Pelişor din Sinaia, la 26 iulie 1931, iar, la scurt timp după aceea, principesa, îndrăgostită lulea, a rămas însărcinată. Atunci, pe neaşteptate, Carol al II-lea a decis că, pe pământul românesc, să nu se nască niciodată un descendent al familiei Habsburg. Tinerii au trebuit să plece imediat în Austria. În castelul Sonnberg, de lângă Viena, s-au născut cei şase copii ai fericitului cuplu: Ştefan, Maria, Alexandra, Dominic, Magdalena şi Elisabeta.

A găsit înţelegere la comunişti

Către sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, Ileana se întoarce în ţara ei sângerândă şi se instalează în proprietatea sa, castelul Bran, loc demult îndrăgit. Aici, hotărăşte să se dedice operelor de binefacere şi reuşeşte să organizeze un spital pentru răniţi, în apropierea castelului. Erau vremuri grele, familia regală nu dispunea de mijloace materiale, iar intrarea ruşilor în ţară punea sub semnul întrebării orice operă de binefacere. Domniţa Ileana şi-a luat inima în dinţi şi s-a adresat comuniştilor. Cererea i-a ascultat-o Emil Bodnaraş, de la care a primit un surprinzător sprijin material, ca să-şi continue activitatea cu răniţii. Inflexibil faţă de alţii, Bodnaraş a rămas impresionat de faptul că un membru al familiei regale se ocupa de binefacere, în vremuri atât de grele şi de primejdioase. A ajutat-o în funcţionarea spitalului, dar, la scurt timp după abdicarea regelui Mihai I, s-a prezentat personal la Bran, pentru a o sfătui pe prinţesă să plece repede din ţară. A urmat exilul, mai întâi Elveţia, apoi Argentina, apoi SUA. În 1954, fericita familie a divorţat. Principesa s-a recăsătorit în acelaşi an, dar, după 11 ani, a divorţat din nou.

Decepţia

Lovitura de graţie pentru moralul prinţesei a fost moartea fulgerătoare a fiicei sale Maria şi a soţului acesteia, într-un accident de avion. Decepţionată de viaţă, cea care fusese răsfăţata familiei şi admirată de întreaga ţară, a hotărât să se retragă la o mănăstire ortodoxă din America, unde şi-a sfârşit zilele ca stareţă. În 1990, la 81 de ani, prinţesa Ileana a ţinut să mai vadă o dată România. După trecerea în nefiinţă, urmaşii ei habsburgi – cei pe care Carol al II-lea nu-i lăsa să se nască în România – s-au folosit de drepturile legitime, pentru a recăpăta castelul Bran.

Preşedintele Statelor Unite ale Americii, Abraham Lincoln (1809-1865), a făcut oferta, în anul 1854, ca statul să cumpere o mare parte din teritoriul indian, iar poporului indian i-a fost promisă o rezervaţie. La această ofertă a primit un răspuns din partea căpeteniei Seatle. Această scrisoare se numără printre cele mai frumoase şi mai profunde gânduri care au fost rostite vreodată despre mediul înconjurător al omului. Scrisoarea este trimisă tuturor ţărilor lumii, cu prilejul Zilei Mondiale a Mediului, 5 iunie, de către UNEP, iar oraşul SEATLE şi-a primit numele după această căpetenie.

,,Când marele şef Alb din Washington îşi trimite glasul că doreşte să cumpere pământul nostru – ne cere prea mult… Cum se poate vinde ceva, sau cumpăra cerul şi căldura pământului? Aşa ceva ne este cu totul străin. Noi nu suntem proprietarii prospeţimii aerului şi limpezimii apei… Fiecare părticică a acestui pământ este sfânt pentru poporul meu. Fiecare ac strălucitor de pin, fiecare bob de nisip din vadul râului, fiecare mică negură din întunecimea pădurii, sunt sfinte în gândurile şi viaţa poporului meu, suntem parte a pământului şi el e parte din noi. Ierburile mirositoare ne sunt surori. Cerbul, armăsarul, vulturul cel mare – ne sunt fraţi. Culmile stâncoase, păşunile suculente, trupul învelit în căldură al poney-ului şi omul, toate aparţin aceleaşi familii.

Această apă strălucitoare ce curge prin torente şi râuri, nu este numai apă, ci şi sângele strămoşilor noştri. Dacă vă vindem pământul, trebuie să ştiţi că e sfânt. Că fiecare reflectare din lacul limpede vorbeşte despre întâmplări şi amintiri din viaţa poporului meu. Murmurul apei – e glasul tatălui-tatălui meu. Râurile ne sunt fraţi, ne sting setea. Râurile poartă canoele noastre. Ne hrănesc copiii. Dacă vă vindem pământul, trebuie să vă amintiţi şi să învăţaţi copiii voştri că râurile sunt fraţii noştri şi ai voştri. De aceea va trebui să oferiţi râului bunătatea pe care nu aţi oferit-o fratelui.

Ştim că omul alb nu ne înţelege. Pentru el un pământ e la fel ca oricare altul. Faţă de pământul-mamă şi fratele-cer se poartă ca faţă de lucruri care se pot cumpăra, prăda, vinde ca vitele sau podoabele strălucitoare. Lăcomia lui va distruge pământul şi va lăsa în urmă pustiu.

Nu ştiu. Modul nostru de viaţă se deosebeşte de al vostru. Numai privind la oraşele voastre, pe omul roşu îl dor ochii… În oraşele omului alb nu există un colţişor de linişte. Nu există un loc în care să se audă deschiderea frunzelor primăvara sau tremuratul aripii musculiţei.

Cea mai mare comoară a omului roşu este aerul… Omul alb parcă nici nu observă aerul pe care îl respiră. Ca unul care e de multă vreme muribund – e imun la duhoare. Dacă vă vindem pământul trebuie să vă amintiţi că aerul ne este preţios. Că aerul îţi împarte spiritul cu întreaga viaţă pe care o întreţine. Vântul care i-a dat bunicului meu primul suflu va primi şi ultima lui răsuflare. Dacă vă vindem pământul trebuie să-l păziţi ca pe ceva sfânt. Ca pe un loc în care şi omul alb va putea să inspire aerul îndulcit cu mireasma florilor.

Vom examina oferta voastră de a ne cumpăra pământul. Dacă vom decide să fim de acord, vă vom pretinde să îndepliniţi următoarea condiţie: Omul alb va trebui să se poarte faţă de animalele acestui pământ, ca faţă de fraţii săi.

Ce este omul, fără animale? Dacă animalele ar dispărea omul ar muri de marea însingurare a spiritului. Tot ceea ce li se întâmplă animalelor, curând i se va întâmpla şi omului. În lume totul se leagă.

Va trebui să vă învăţaţi copiii că sub tălpile lor este cenuşa strămoşilor noştri. Pentru ca să respectaţi pământul, le veţi spune că pământul lor este bogat prin viaţa străbunilor noştri. Va trebui să vă învăţaţi copiii, aşa cum îi învăţăm noi pe ai noştri, că pământul ne este mamă. Ce păţeşte pământul, păţesc şi copiii lui.

Dacă omul scuipă pe pământ, se scuipă pe sine însuşi. Pământul nu aparţine omului. Omul aparţine pământului.”

O poveste cu daci uriaşi, securişti şi porţi misterioase spre alte universuri, inspirată parcă din romanele lui Pavel Coruţ şi poveştile budiste de adormit copiii, face ravagii pe Facebook. Postăm mesajul integral, care a strâns sute de comentarii, like-uri şi share-uri:

“HIPERBOREENII ŞI ŞHAMBALLA

O descoperire senzaţională zguduie lumea oamenilor de ştiinţă. Istoria trebuie rescrisă.

BOMBA

În cursul lunii februarie 2012, o echipă de geologi, româno-canadiană, urmărind rămăşiţele filonului de aur la una dintre galeriile săpate de agatârşi în urmă cu 5.500 de ani de la Roşia Montană au făcut di întâmplare o descoperire care ar putea răsturna toată istoria omenirii. Ei au descoperit la baza galeriei capătul rectangular al unei lespezi aurii care nu părea a fi o rocă naturală. După prelevarea unei mostre, din rezultatele analizei de laborator a reieşit că era vorba într-adevăr de o piatră compozită, compusă din amestecul a 15%  praf de granit, 30% wolfram şi 55% pulbere de aur de 50 de karate, după o tehnologie imposibil de reprodus în condiţiile ştiinţei actuale.

HIPERBOREANUL

Faptul este cu atât mai surprinzător cu cât galeria unde a fost semnalată lespedea, supranumită şi Galeria Hiperboreană şi aflată pe Valea Cornei, sub satul Cornea de la Roşia Montană, fusese cercetată în urmă cu 36 de ani, mai precis pe tot parcursul anului 1976 şi, datorită uluitoarelor descoperiri arheologice şi antropologice, practic de neconceput pentru acea vreme, ea a fost închisă şi apoi sigilată la comanda Securităţii. Printre mineri încă se mai vorbeşte în şoaptă despre această galerie şi nu sunt puţini cei ai căror taţi sau fraţi mai mari, foşti mineri la Roşia Montana, care au luat parte la consolidările şi săpăturile arheologice din galerie la acea vreme, au dispărut de-acasă şi s-au întors bătuţi după câteva săptămâni. Între timp cei mai mulţi dintre ei au murit datorită bolilor profesionale. Cei patru martori rămaşi în viaţă nici măcar nu mai doresc să-şi amintească. Unul dintre ei, domnul Ion Moiş, şef de echipă pe timpurile acelea, după îndelungată chibzuinţă, s-a hotărât totuşi să rupă tăcerea. Iată relatarea faptelor petrecute atunci, aşa cum le-a trăit martorul ocular Ion Moiş:

,,Poate că nu trebuia să zic nimic, că doar am jurat la comunişti, dar eu mă trag de fel din Albac, chiar din neamul de moţi al lui Avram Iancu, aşa că nu pot să tac. Uite cum a fost în iarna lu’  ’76, am fost chemat de inginerul şef şi am primit dispoziţie să redeschid, să consolidez şi să electrific vechea galerie 13, rămasă închisă încă de pe vremea austroungarilor, urmând ca după consolidare să vină doi tovarăşi geologi să prospecteze. Galeria era veche, rămasă aşa neexplorată încă de pe vremea agatârşilor, care la vremea aceea scoteau din ea şi prelucrau aurul şi argintul pentru daci, iar filonul fusese epuizat cu multe secole înainte să ajungă romanii stăpâni pe minele de aur, sau Alburnus Maior, cum le plăcea lor să le spună.E drept că se văd urme de căutare şi din partea romanilor, dar este limpede că ei s-au lămurit foarte repede şi că au abandonat.

Lucrările de consolidare şi electrificare au durat până aproape în vara lui ’76 şi am avut nişte probleme cu golirea de apă a unei părţi a galeriei care se inundase. Atât valvele din mină cât şi valvele de la pompe ne-au fost de mare ajutor. Tot atunci am găsit şi un os spălat de ape, aşa de mare, cum nu ne mai fusese dat să văd niciodată. Nici ortacii mei nu mai văzuzeră. După ce l-am arătat directorului minei, acesta l-a predat securistului Întreprinderii Miniere de Stat Roşia Montana, iar pe noi ne-a anchetat Procuratura vreo patru zile. Că unde era osul când l-am găsit? Că în ce poziţie? Că cine a mai fost cu noi în mină? Că cine mai ştie de existenţa lui? Câţi am intrat şi căţi am ieşit din şut în ziua aia? Mă rog, tot felul de întrebări aiuritoare ca să ne sperie şi să ne facem să tăcem. Am tăcut cu toţii, evident, iar după ce ne-a pus să semnăm declaraţiile, ne-au trimis înapoi la galerie. Acasă n-am suflat o vorbă. Mi-era frică pentru ai mei. Atunci când treaba noastră a fost terminată au intrat în mină doi oameni de la Bucureşti, din care unul era geolog. Ce au lucrat ei acolo nu ştiu, dar aşaaa… ca la vreo săptămână, s-a prezentat un al treilea, unul foarte tânăr, cu o cicatrice la ochiul stâng, care a zis că e arheolog. La două zile după el au venit o echipă întreagă de civili dar şi câţiva arheologi cu nişte echipamente cam ciudate, împreună cu un echipaj de Miliţie care a blocat accesul la galeria 13 şi a început să ne controleze nouă legitimaţiile la poartă. După încă vreo lună jumate am fost chemaţi din nou, eu şi ortacii mei, cei care ne-am ocupat de consolidări şi care deja semnasem declaraţiile, să cărăm sterilul din fundul galeriei 13 şi să-l scoatem cu vagonetele afară din mină.

Atunci am văzut grozăvia. Arheologii scoseseră la iveală din stâncă un schelet uriaş, cam de 10 metri lungime, care zăcea pe o parte cu picioarele strânse. Omul pe care îl găsisem eu era legat cu o fundă roşie şi de-abia atunci am văzut că era de fapt o vertebră. Mamă da’ ce mai vertebră! Civilii se foiau de colo colo! Unii îşi notau câte ceva din ce ziceau arheologii, alţii făceau poze cu blitzul. Ziceau ceva de unu Densuşianu, apoi ceva de Hiperboreeni, apoi unul sare cu gura mare că să-şi vadă ăla cu Densuşianu de treabă, că Densuşianu era avocat, nu istoric, apoi a dat-o cu partidu’ şi cu securitatea. Altul, şi ăsta era arheologu’ cel tânăr, că l-am recunoscut după cicatrice, a scăpat una cum că scheletu’ ăla era de hiperborean şi că ar putea fi strămoşul nostru! “Nu se poate tăvărăşice! Ce hiperborean visezi!?” – a răcnit la el unul gras în haine de piele şi cu accent rusesc. – “Omul se trage din maimuţă! Unde ai mai pomenit o maimuţă de 10 metri? Gata! Ce s-o mai lungim? Scheletul ăsta pleacă în Moscova!… Ia luaţi-l pe reacţionaru’ ăsta d-aici! Bistro, bistro!”

Atunci ne-a cuprins groaza pe toţi. Doi gealaţi au sărit pe el, l-au legat şi l-au târât afară din mină. “Ia hai! Strângeţi, împachetaţi în lăzi şi duceţi totul la gară! Şi dacă mai suflă vreunul vreo vorbă v-arunc kaghebeu-n ceafă!” Tot pe noi a căzut măgăreaţa cu strânsul şi căratul.

S-a făcut dimineaţă când am terminat de împachetat, de cărat şi de urcat lăzile în tren. Dar nici pe noi nu ne-au lăsat să mai mergem acasă. Ne-au suit în două dube fără geamuri şi ne-au dus undeva. Unde?, nu ştiu… Dar ştiu că am mâncat bătaie vreo săptămână încheiată şi că m-au pus să semnez că n-am văzut şi că nu cunosc nimic, că am avut un unchi legionar care e bandit şi împuşcă securişti prin munţi şi mi-au zis că dacă suflu vreo vorbă îmi saltă nevasta şi copiii, iar pe mine mă bagă în puşcărie. Am semnat şi am tăcut, ce era să fac…?! Nici cu ortacii mei pe care i-am întâlnit din nou la mină nu am mai vorbit despre asta.

Ceva de bine totuşi mi s-a întâmplat după aceea. La o săptămână după ce m-am întors la mină, unul de-l aveam mereu coadă după mine când intram şi ieşeam din şut, a venit la birt şi s-a aşezat la masa mea. Cinstit să fiu, când l-am văzut mi-a îngheţat sângele în vine. “Uite Ioane, – mi-a zis -, şi eu sunt moţ ca tine. Şi tot ca şi tine, neam de neamul meu au băieşi la Roşia Montana. Am fost acolo când s-a descoperit scheletul uriaşului. Acum e la Moscova. Eu ca şi tine am fost martor. Ia plicul ăsta şi păstrează-l ca pe ochii din cap. Înăuntru ai o poză. Să ştii de la mine că acolo în galerie se află scheletul unui dac hiperbolean, strămoş de-al nostru. Păstrează poza şi arat-o nepoţilor tăi. Eu nu ştiu dacă scap pentru că am fost iradiat. Pe voi v-au speriat bine, dar pe noi ăştea din securitate nu ne mai sperie aşa de uşor, de noi se descotorosesc altfel. Nu te cunosc, nu mă cunoşti. Nu ţi-am dat nimic! Ai priceput?” ,,Da, am priceput!”. S-a ridicat şi a ieşit repede pe uşă. Doar două zile l-am mai văzut cum păşea ca o umbră în urma mea, apoi nu l-am mai văzut niciodată. Dar mai am în schimb poza cu hiperboreanul de la el”.

LESPEDEA

Dar să revenim la lespede…

Ne aflăm în luna aprilie 2012. În urma discuţiilor purtate cu uşile închise la Ministerul Minelor Petrolului şi Geologiei, partea canadiană a opinat că această descoperire să nu fie făcută publică iar galeria să fie închisă de urgenţă. Partea română a fost de acord cu păstrarea secretului însă a insistat să continue cercetările şi să trimită o a doua echipă, de data aceasta de arheologi condusă de un arheolog bătrân cu o cicatrice în colţul ochiului stâng. Timp de trei luni, săpăturile în jurul lespezii s-au derulat în secret, rezultatul fiind decopertarea integrală a lespezii. Nu a durat foarte mult, deoarece deasupra lespezii se aflase cu 36 de ani în urmă scheletul uriaşului dac hiperborean, aflat acum la Moscova, iar parte din munca cu săpatul rocii şi cu decopertarea o făcuseră arheologii de atunci. Măsurătorile au scos la iveală faptul că lespedea, perfect şlefuită, avea o lungime de 12 metri, o lăţime de 6 metri şi o înălţime de 3 metri, cântărind aproximativ 1700 de tone, cu 100 de tone mai mult decât a fost estimată “piatra femeii însărcinate”, respectiv lespedea descoperită la Baalbek, numai aurul conţinut în ea reprezentând cca. 900 de tone, de aproape trei sute de ori mai mult decât s-ar fi putut obţine prin reciclarea integrală timp de 120 de ani a haldelor de steril depozitat de milenii la Roşia Montană în urma exploatărilor aurifere, şi de 150 de ori mai mult decât tot aurul extras de la suprafaţă şi din toate galeriile de agatârşi pentru daci, apoi de romani, apoi de austroungari şi de români la un loc.

Zona a fost imediat închisă cu gard de sârmă ghimpată şi pusă sub pază militarizată, iar săpăturile preliminare pentru forarea unui puţ cu diametrul de 12 metri care să ajungă până la lespede au demarat la începutul lunii mai 2012. La sfârşitul lunii iunie, mai precis pe data de 23 ale lunii, lespedea a fost scoasă la suprafaţă, segmentată în 80 de calupuri egale, încărcată în containere şi transportată de urgenţă, noaptea, sub escortă militară către o destinaţie necunoscută. Totuşi există unele informaţii din surse demne de încredere, din care rezultă că fragmentele containerizate au fost predate Combinatului Siderurgic SIDEX Galaţi şi că au fost deja topite şi transformate în lingouri de aur şi wolfram, dar locul secret unde se află ele depozitate acum încă nu se cunoaşte.

SCRIEREA DACICĂ VECHE

Faptul că lespedea a dispărut şi nu s-a păstrat nici măcar o fotografie a ei e lesne de înţeles. Un lucrător care a participat la dezmembrarea ei susţine că există totuşi un  set de fotografii care au fost făcute de către un bătrân arheolog român de prestigiu, care au fost date spre studiu unui paleolingvist şi care, a atras atunci atenţia autorităţilor că lespedea prezintă o valoare culturală şi istorică inestimabilă pentru poporul român şi pentru întreaga umanitate şi în orice caz incomensurabil mai mare decât valoarea ei economică. Pentru argumentarea afirmaţiei arheologul a prezentat atunci câteva fotografii ale lespezii în care se putea observa că toată suprafaţa ei era acoperită de o scriere în basolerief, de un verde smarald, total necunoscută după spusele paleolingvistului, dar cu probabilitatea cea mai mare de a fi pelasgă, dispusă în trei şiruri paralele care porneau din partea stângă sus şi şerpuia în diagonală încolăcindu-se în spirală în jurul unui cap de lup, sfârşind apoi la baza ei, în colţul din dreapta. Se pare că autorităţile române au rămas insensibile la aceste atenţionări şi dovezi şi au dispus tăierea şi topirea lespezii, urmând ca după vânzarea aurului să verse la visteria Statului contravaloarea procentului de 19,31% negociat cu partea canadiană, conform contractului de exploatare a aurului şi a metalelor rare ale zonei.

SHAMBALLA?

,,Lucrurile însă au devenit de-a dreptul uluitoare atunci când, – declară de data aceasta reputatul arheolog, al cărui nume din motive de siguranţă personală nu-l putem face public – la ridicarea lespezii s-a putut observa un soi de puţ cu diametrul de 4 metri în interiorul căruia cobora o scară elicoidală are cărei trepte erau săpate în pereţii puţului, de parcă fuseseră tăiate cu laserul. Din interiorul puţului emana o lumină lăptoasă, violacee. Deşi cei câţiva lucrători, geologi şi arheologi, care au fost martori la ridicarea lespezii şi-au revenit după o vreme de uimire, totuşi înafara paleolingvistului care s-a precipitat ca un apucat pe scări în jos, nimeni nu a mai avut curajul să coboare şi să verifice ceea ce se afla în puţ, iar a doua zi a fost deja prea târziu. Am aşteptat cu toţîi ca paleolingvistul să apară, dar el nu s-a mai ridicat la suprafaţă. Peste noapte, SRI-ul şi armata au acoperit cu scânduri intrarea în puţul care ducea spre interiorul muntelui şi-apoi au turnat ciment şi au sigilat-o. A doua zi au fost închise gura puţului exterior precum şi intrarea în galeria săpată în vremuri  imemoriale de agatârşi. Tot a doua zi, eu, dimpreună cu toţi martorii care au asistat la prelevarea lespezii, a descoperirii puţului din adâncul minei, precum şi cei care au participat la ştergerea urmelor, am fost puşi să semnăm nişte documente care garantau păstrarea Secretului de Stat şi-apoi am plecat cu toţii speriaţi înapoi pe la casele noastre, care-ncotro”.

La sediile Ministerului Minelor Petrolului şi Geologiei şi al Institutului de Arheologie din Bucureşti, aşa cum de altfel era şi de aşteptat, nimeni nu ştie nimic. Peste toate aceste evenimente s-a aşternut tăcerea. Există unele voci care afirmă că persoane suspuse de la Guvern au muşamalizat toată afacerea şi că bancherii elveţieni îşi freacă mâinile satisfăcuţi. Ultima dată când s-a mai putut discuta cu bătrânul arheolog şi cu lucrătorul martor a fost după-amiaza zilei de 28 iulie 2012. După această dată aceşti doi martori care s-au expus şi au rupt tăcerea nu au mai putut fi găsiţi la domiciliu. De fapt ei nu au ma putut fi găsiţi nicăieri. Vecinii povestesc ceva despre nişte ridicări cu dube, cu agenţi mascaţi în miez de noapte, dar nici acest lucru nu este prea sigur.

ÎN ATENŢIA CITITORILOR!

Dacă veţi avea vreodată curiozitatea să vă aventuraţi singuri prin pădurile din jurul Sarmisegetuzei Regia, să nu vă miraţi dacă veţi întâlni un om cu o privire luminoasă, violacee, care susţine că a fost Shamballa şi că ştie un tunel pe sub Sarmisegetuza care duce către minele de aur de la Roşia Montană. Iar dacă începe să vorbească într-o limbă necunoscută, probabil pelsagă, ascultaţi-l cu atenţie, chiar dacă nu înţelegeţi ce spune în acel moment. Va veni o vreme când veţi pricepe.

Articol preluat

Tunelurile dacilor…?!? >>Ipoteze… teorii…>> Trasee secrete şi drumuri pe sub munţi, folosite încă de pe vremea dacilor? O simplă legendă sau… În fiecare zi, indiferent că e vară, toamnă, primăvară sau iarnă, sute de persoane vin să traverseze zona Bucegilor. Unii vin pur şi simplu pentru munte, alţii vin atraşi de legendele ce cuprind întreg ţinutul Bucegilor. Iar alţii vin în căutarea comorilor rămase prin peşteri, din cele mai vechi timpuri, aşa cum spun legendele locale. Pentru că în zona Bucegilor trece un lanţ de drumuri subterane, cunoscute doar de câteva persoane, la ora actuală. În vremuri de restrişte, încă din vremea dacilor, obştile trimiteau femeile şi copiii aici, trimiteau comorile ce le aveau şi porneau la luptă împotriva invadatorilor. Pe sub munte se poate ajunge dintr-o parte în alta a munţilor.

În anul 105 armatele romane conduse chiar de împărat, pătrundeau în teritoriul dacilor, ocupând cetate cu cetate. Era al doilea război şi Traian era decis ca de data asta să supună definitiv Dacia. Din aceste considerente nu se grăbea, preferând să construiască de fiecare dată pe unde trecea cetăţi şi castre care să asigure spatele armatei sale.

La un moment dat, între romani şi Sarmizegetusa nu mai era nici o cetate. Cu toate astea, în munţi, pe loc deschis, la întâlnirea a două pârâuri, s-a dat o luptă pe viaţă şi pe moarte între cele două oşti. Era sfârşitul toamnei. Dacii erau conduşi personal de Decebal, iar romanii de unul dintre generalii lui Traian, cel care, după cucerirea Daciei, urma să devină primul guvernator al noii provincii romane. Lupta a fost îngrozitoare şi a durat toată ziua. Spre seară, balanţa începuse să încline spre romani, din cauza numărului mare de luptători de profesie pe care îi aveau.

La un moment dat, marele preot dac, Vezina, a fost văzut căzând în luptă. Atunci dacii au început să şovăie, văzând în asta un semn din partea marelui lor zeu, Zamolxis. Ca să nu piardă de tot lupta, Decebal a dat ordin de retragere şi… armatele dacilor au dispărut în câteva minute ca înghiţite de pământ. Degeaba au trimis romanii trupe în urmărirea fugarilor. Acestea se întorceau toate cu acelaşi răspuns: în faţa lor nu mai exista nici un fel de duşman…

A urmat o pauză de câteva zile, pauză care a fost cât pe ce să salveze soarta regatului dac. Pentru că, profitând de ea, Decebal a realizat o lovitură care a rămas în analele războaielor: a încercat să mute centrul operaţiunilor la sud de Dunăre, pe teritoriul roman. La vremea respectivă nimeni nu a putut înţelege cum, în condiţiile unei ierni cumplite, cum a fost cea din 105, Decebal a ajuns, într-un interval de timp extrem de scurt – mai puţin de 2 zile – să străbată munţii Daciei, ajungând la locul de întâlnire cu aliaţii săi şi trecând Dunărea ca să atace castrele romane de pe teritoriul actual al Bulgariei. Din păcate, în urma unei trădări din rândul nobililor daci, Traian a aflat secretul mişcărilor rapide de trupe: Decebal s-a folosit de tunelurile subterane care traversau munţii dintr-o parte în cealaltă.

După bătălia de la Adamclisi, când fiecare dintre aliaţii înfrânţi ai dacilor se retrăgeau spre locurile lor de baştină, dacii conduşi de Decebal au căzut în câteva ambuscade organizate de romanii care îi aşteptau în tunelurile de trecere. Neaşteptându-se la aşa ceva, mare parte din trupele repliate au fost nimicite, puţini fiind dacii care au ajuns la Sarmizegetusa. După acest atac, Traian a ordonat astuparea tunelelor pe care le descoperise. Cu toate astea, multe au rămas necunoscute de cotropitorul roman, fiind folosite mai târziu de domnitorii români. Aşa au fost trecerile subterane din zona Bucegilor. Cei mai populari munţi ai României sunt străbătuţi de la un capăt la altul de treceri subterane, puţini fiind cei care cunosc existenţa acestora.

Despre existenţa tunelurilor aveau cunoştinţă numai sarcedoţii daci şi unii nobili, aceştia din urmă cunoscând doar anumite treceri strategice şi nu pe toate. Ducând mai departe moştenirea spirituală a înaintaşilor lor, preoţii daci au transmis novicilor secretele trecerilor de sub pământ, secrete preluate de preoţii creştini, paznici ai comorilor spirituale şi nu numai, ale acestui popor şi retransmise mai departe doar călugărilor virtuoşi. Pentru că aici, în interiorul Bucegilor, există o parte din secretul existenţial al nostru, al românilor, ca popor.

Pe vremea domnitorilor din dinastia Basarabilor şi a celor de după ei, platoul Bucegilor era interzis oamenilor de rând. Acolo se antrenau oştile de elită ale domnitorului. Oare de ce, din toate locurile posibile din ţara asta, domnitorii au ales ca loc de antrenament tocmai platoul Bucegilor? De ce nu un loc la câmpie, unde antrenamentele călare se puteau desfăşura în condiţii mai bune? Simplu. Pentru că, în vremuri de restrişte, tezaurul ţării era adăpostit în tunelele din zonă, iar oştile aveau ca sarcină prioritară, paza comorilor.

Mai mult, legendele locale vorbesc despre existenţa unui tezaur deosebit. Un tezaur acumulat şi păstrat în zonă de-a lungul a zeci de generaţii de conducători. Se spune că fiecare din aceştia trebuia să sporească tezaurul pe durata domniei lui şi nu avea voie să folosească niciodată odoarele de preţ din tezaurul sfânt. Cei care nu au ţinut cont de asta au fost loviţi de un blestem cumplit, ei şi familiile lor fiind risipite în vânt. Se spune că acest blestem a lovit cele două ramuri conducătoare din familia Basarabilor, repectiv Drăculeştilor şi cea a Dăneştilor, mulţi domnitori din aceste familii murind asasinaţi, ei şi familiile lor, pentru încercarea de a folosi tezaurul ţării în scop personal.

În ultimii ani, în zona Bucegilor s-au efectuat măsurători energetice care au constatat existenţa unor câmpuri de forţă extraordinară şi a unor treceri subterane care traversau munţii dintr-o parte în cealaltă. Mai mult, aceleaşi măsurători au arătat existenţa a două treceri subterane care merg din zona Bucegilor până în apropiere de Peştera Urşilor din Carpaţii Occidentali, acestea fiind întretăiate din când în când de diverse tunele mai mici sau mai lungi.

Ceea ce este uimitor e altceva. Privite de sus (ipotetic) aceste tuneluri nu străbat munţii haotic ci sub forma unor linii care configurează imaginea unui lup imens, având gura deschisă, ca atunci când se aruncă asupra prăzii. Capul lupului este în Munţii Apuseni, iar coada coboară până în apropiere de Pietroşiţa, judeţul Dâmboviţa. Întrebarea logică este dacă aceste treceri subterane au fost făcute de mâna omului sau dacă au fost doar descoperite şi folosite de oameni? Este o întrebare la care, deocamdată nu are cine să răspundă. Poate doar misticii, care au avut curajul să afirme că totul a fost construit de Zamolxis atunci când Marele Zeu a decis să apere acest pământ sfânt şi pe cei ce-l locuiesc.

Toată lumea a învăţat la şcoală  (atăt în clasele primare, căt şi în liceu), la capitolul “antichitatea românilor”, că în răstimpul 103-105, arhitectul Apollodor din Damasc a construit un pod peste Dunăre, graţie căruia Traian a reuşit să-şi treacă armatele în Dacia şi să o transforme în provincie romană!

Faină chestie, mai ales că este vorba de o minune a antichităţii în această parte a lumii, fiind considerat cel mai lung pod din Imperiul Roman! Numai că, informaţia nu prea pare în regulă, mai ales că nici nu are “acte”! O să mă întrebaţi: “Cum adică nu pare în regulă?”

Foarte simplu. Pentru construcţia acestui pod de către romani nu există nici un document. Nici măcar unul! Nici de factură folclorică, nici epigrafică şi nici literară! Apoi trebuie să atrag atenţia că istoria este o materie de studiu logică. Ori, această acţiune de construire a podului de la Drobeta de către Traian, prin intermediul arhitectului Aplollodor din Damasc, este absolut ilogică!

Să vorbim întâi despre documente. Este cunoscut faptul că monumentul triumfal ridicat de Traian în urma victoriei împotriva dacilor şi cunoscut sub numele de Columna lui Traian, este o cronică în piatră care relatează pas cu pas cucerirea Daciei. Pe un asemenea monument, mai ales că este construit de acelaşi arhitect care se presupune că a ridicat şi Podul de la Drobeta, Aplllodor din Damasc, este practic imposibil să nu apară o asemenea realizare!

Fie şi numai pentru satisfacerea orgoliului împărătesc şi a celui ce l-a construit, fără a mai pune la socoteală faptul că fără existenţa acestui pod, poate că Dacia nu ar fi putut fi ocupată. Cu toate acestea, dacă întrebăm documentele în legătură cu acest pod, ele tac, nu există dovezi literare sau epigrafice care să ateste construcţia podului de către romani! Există însă folclorul aromân, o baladă populară care vorbeşte despre construcţia acestui pod. O să vă spun imediat despre ce este vorba. Până atunci însă, să vorbim puţin despre logica acestei afirmaţii, tratată de specialişti ca “bătută în cuie” De ce?

1. În primul rând este absolut ilogic ca romanii să fi putut construi podul de la Drobeta într-un răstimp atât de scurt (numai doi ani) în condiţiile î care unul dintre maluri se afla încă în stăpânirea dacilor!

2. În al doilea rând este absolut ilogic ca Decebal, pentru care libertatea poporului său era mai presus de orice altceva, să stea cu mâinile în sân şi să privească cum se construieşte un pod care punea în pericol însăşi existenţa statului dac!

3. În al treilea rând, afirmaţia este ilogică, întrucât cercetări efectuate de către ingineri au pus în evidenţa faptul că, cu tehnica actuală şi pe timp de pace, sunt necesari cca. 5 ani pentru finalizarea unei asemenea construcţii! Atunci era război! Iar Traian nu era un copil care se juca de-a războiul, să nu-şi dea seama că-şi decimează armata în van, urmărind finalizarea acestui proiect. Tocmai de aceea pe Columna armată romană trece PE UN POD DE VASE!

Acestea fiind spuse să vedem, totuşi, ce este cu Podul “buclucaş”. Cine a construit podul de piatră de peste Dunăre? Mi se pare mult mai verosimil şi mai logic din punct de vedere istoric ca Podul de la Drobeta să fi fost construit  cu ceva timp înaintea războaielor daco-romane, pe timp de pace, climat mult mai propice pentru realizarea unei asemenea construcţii. Cine şi de ce să fi construit această “perlă”  a ultimei provincii cucerite de romani?

Dacii stăpâneau, înaite vreme, ambele maluri ale Dunării. Prin urmare esre verosimil faptul că Podul să fi fost construit de ei! Faptul apare cu totul logic după ce-l citim pe Strabon: “Burebista stăpâneşte peste tot teritoriul de ambele maluri ale Dunării”. Acelaşi autor ne spune “(Burebista) trecea fluviu când dorea.”,însă Dacia nu era putere navală la acea vreme!

Dacă iarna, Dunărea putea fi traversată pe gheaţă, cu se întâmpla în cazul atacului lui Decebal în Moesia, care era modalitatea de a trece Dunărea, vara, decât, pe un pod?!

Aceasta, având în vedere că Burebista, cum spuneam, nu dispunea de o flotă din care să facă pod de vase. Mai mult, pentru această afirmaţie, există chiar şi documentaţie! O baladă populară aromână, intitulată “Puntea din artă”, ne vorbeşte, valorificând probabil o legendă ma veche, despre trei meşteri constructori iscusiţi care au lucrat la construcţia unui pod peste Dunăre, vreme de şase ani!  A se observa că cifra concordă cu cercetările moderne.

Având în vedere că Burebista stăpânea peste ambele maluri ale Dunării este de la sine înţeleasă necesitatea geo-strategică a construirii  acestui pod peste care Burebista “trecea fluviul când dorea”. Necesitatea care se impunea având în vedere faptul că Imperiul Roman încerca să-şi extindă dominaţia în sudul Dunării!

Prin urmare, este logic şi de bun simţ să conchidem că, Burebista este constructorul podului de la Drobeta. Apollodor doar a refăcut partea de lemnărie a podului, pentru că Traian să poată avea o cale mai facilă să jefuiască Dacia de toate bogăţiile ei! Dar ce se întâmplase cu podul în ajunul ocupaţiei romane?

Decebal, strateg vestit, surprins de atacul romanilor, distruge lemnăria podului. Faptul pare a fi atestat de bucăţile de bârne arse  aflate la faţa locului. Deci, pentru a frâna în oarecare măsură invazia romană, Decebal, din necesităţi de strategie militară, distruge opera înaintaşului său, Burebista. Aceasta va fi refăcută de un DAC, de această dată împărat al Bizanţului, anume COSTANTIN CEL MARE, născut în Niş, aflat azi în Serbia!

Când vom înceta a mai ridica elogii cuceritorilor şi vom trece sub semnul ignoranţei realizările strămoşilor noştri?