MasticadoresRumanía Editora: Manuela TimofteNe-ar trebui mii de inimi
Am avea nevoie de două inimi,
Cu una să trăim liniștiți
Și cu cealaltă să iubim intens,
Zi după zi, noapte după noapte.
Simt o mare pizmă pe caracatiță,
Pentru că i-au fost dăruite trei inimi,
Probabil că ea e cea mai iubitoare
Dintre viețuitoarele Pământului.
Ar fi ideal să avem mii de inimi în piept,
Să bată fiecare pentru o anumită iubire,
Astfel nu am mai neglija pe nimeni
Și nici noi nu am mai fi uitați vreodată.
O fată și o carte
Sunt mereu în căutarea cărții ideale,
Care să mă cucerească de la prima pagină
Și să mă țină captiv până la final,
Prin parfumul de nou sau vechi,
Cuvinte menite să ajungă la suflet
Și provocări pe placul temperamentului meu.
Nu am idee spre ce titlu să mă aplec
Și nici măcar cine este autorul,
Dar ochii îmi sunt însetați de lectură,
Iar mintea se bucură de fiecare carte citită,
Chiar dacă știu că n-am găsit-o pe cea visată.
Pașii îmi sunt neobosiți în țelul meu,
Mă poartă prin biblioteci și librării,
Aidoma căutării unei partenere de viață
Și sperând că le voi găsi pe amândouă deodată:
O fată și o carte… pe o bancă din parc.
La apusul toamnei
Am prins soarele de-o rază
Și îl trag cu mâna dreaptă,
Că prea se îndepărtează,
Tocmai când frigul ne-așteaptă.
Cu mătura-n mâna stângă,
Nu las norii să se-adune
Și lumina s-o restrângă,
Dacă n-au intenții bune.
Număr gradele cu teamă
Și îmi ies tot mai puține,
Iar unele, bag de seamă,
Sub minus se simt mai bine.
Dimineața-i somnoroasă
Și se-nvelește în ceață,
Apusul iute se lasă,
Cu aluzii pentru viață.
Toamna-i pe picior de ducă,
A terminat inventarul
Până la ultima nucă,
Și-n curând trece hotarul.
Plăsmuire întruchipată
La început, erai o plăsmuire
A minții mele din adolescență,
Fără defecte, plină de iubire
Și-un suflet impregnat de inocență.
Am fost surprins când te-am văzut aidoma,
Creație din vise evadată,
Doar că acuma îți simțeam și-aroma
Ce nu fusese încă inventată.
Te-am abordat ca pe-o perfecțiune,
Iar între noi s-a instalat iubire,
Și am trăit mulți ani ca-ntr-o minune,
Sperând să nu se schimbe-n amintire.
Am căzut de gelozie virusat,
Și am simțit cum mi se pune pata,
Când l-ai ales pe cel ce nu te-a visat,
Ci mi-a luat creația de-a gata.
De-atuncea nu-mi mai plămădesc iubită,
Fie în visuri sau vise de noapte,
M-am resemnat, cu inima zdrobită,
Că nu-i pot cultiva fidelitate.
Oameni și arbori
Sunt mari diferențe între oameni și arbori,
Deși împart aceeași planetă fecundă,
Primii sunt mai sensibili la fenomenele naturii,
Se ascund de ploaie și se îmbracă gros iarna,
Se adună în grupuri și își marchează terenul,
Lăsând în urmă reziduri și cioate însângerate.
Copacii stau răbdători în același loc,
Indiferenți la orice furtună,
Se înfofolesc primăvara și se dezbracă în răcoare,
Îmbrățișează pământul cu rădăcinile
Și îmblânzesc soarele cu ramurile.
Unii oameni ar vrea să fie ca arborii,
Cu aceeași tărie și răbdare de invidiat,
Să se înalțe cât mai sus spre cer
Și să cuprindă întreaga zare.
Uneori, copacii ar vrea să fie ca oamenii,
Doina lor de jale să răsune prin cuvinte,
Să le crească picioare pentru a fugi
Din calea celor care vin să le taie trunchiurile.
Eu și Singurătatea
:format(jpeg):quality(90)/http://descopera.ro/wp-content/uploads/2013/09/11395771/5-singur-barca.jpg)
Bine ai venit, Singurătate,
Te primesc cu solidaritate,
Recunosc spășit că, fără tine,
Mi-ar deraia mintea de pe șine.
Zeci de ani te-am ocolit, se știe,
Din prejudecată sau prostie,
Pe-atunci credeam că ești mare belea
Și toată lumea te cam terfelea.
Dar am fost dezamăgit de oameni
Pe care îi credeam buni prieteni,
De iubite dragi, fermecătoare,
Care m-au lăsat cu ochii-n soare.
Rănit am fost și tare m-a durut,
Atunci m-am întrebat cum am putut
Să te-ocolesc, deși îmi semeni mult,
De aș putea un secol să te-ascult.
Îmi ești muză și îmi ești odihnă,
Întuneric mut, surdă lumină,
Te simt ca a doua jumătate,
Bine ai venit, Singurătate!
Frumusețea ta interioară
Ai declarat că nu ești frumoasă,
Pentru că oglinda nu minte,
Și nici ochii celor care te privesc,
Mi-ai cerut să nu te mint susținând contrariul,
Iar eu mi-am pus stavilă cuvintelor.
Dar tu nu știai că ți-am descoperit frumusețea interioară,
Imposibil de găsit pentru cei superficiali
Și de perceput pentru cei care o posedă.
Ea s-a arătat când pașii tăi s-au ferit să calce pe firele de iarbă proaspăt răsărite,
Când ai adoptat un câine vagabond fără un picior,
Când ai plâns pentru o pisică accidentată pe șosea,
Când ai râs deși erai rănită după o căzătură
Sau când ai renunțat la înghețată pentru o fetiță cu ochi pofticioși.
De asemenea, te-am admirat la Planetariu, pierdută printre miliardele de stele,
Dar te-ai bucurat când te-ai regăsit la pieptul meu
Și te-am asigurat că tu-mi ești cel mai atrăgător univers.
Frumusețea ta interioară e tot mai abundentă,
Ea continuă să se reverse zilnic,
Cu fiecare gest pe care-l faci
Și cuvinte nerostite care înfloresc;
Știu că nu se poate ofili niciodată,
Simt cum ai însămânțat-o în grădina inimii mele,
Precum și a celor cu teren roditor.
Pandemie de iubire
Fratele mai mare e tare bolnav,
Nu-ncetează să mă-ngrijoreze,
Dar oricât arată tânărul de grav,
Tot știe Ileana să-l trateze.
Prietenul apropiat se simte rău,
Plânge și vorbește în surdină,
Are un comportament de nătărău,
Doar când vede-o fată se alină.
Am un vecin care de-un timp mă miră,
Inima îi bate nebunește
Și e vizibil cât de mult transpiră
Când cu Maricica se-ntâlnește.
Cred că-i o pandemie de iubire,
Și-am auzit c-ar fi o boală grea,
Simptomul principal e de orbire,
Iar inima te poartă precum vrea.
Poți să-ți pui mască, să păstrezi distanță,
Ori să te vaccinezi cu tot ce vrei,
Nicicând nu vei ajunge-n siguranță,
Decât dacă te lași în voia ei.
Vieți paralele
Trăiesc într-o dilemă presupus incognoscibilă,
Un balans între două vieți care se succed zilnic,
Cea diurnă și prea plină de luciditate
Și cea care se derulează în timpul somnului.
Oamenii ”normali” cred că m-am pierdut între două lumi,
Îmi prescriu un medic de specialitate și o cură de socializare,
Zic că numai așa am șanse să revin la realitate.
Eu mă întreb însă care viață-i mai recomandată,
Cea în care simt multe dureri și sunt mereu judecat
Sau cea onirică, în care pot să zbor când vreau,
Să iubesc în ce culoare îmi place
Și să-mi dau seama că viața de după trezire e absurdă,
La fel cum mi se pare cea din vis, în timpul zilei.
Trăiesc într-o dilemă continuă,
Nu știu care-i viața reală
Și cum aș putea s-o aleg pe cea perfectă.
racoltapetru6 