Oamenii au aripi crescute în interior,
Ele se deschid doar noaptea, în timpul somnului,
Silențios îi poartă în lumi edenice
Sau în tărâmuri ce se aseamănă iadului,
Îi ridică în cele mai înalte sfere,
Ori îi aruncă în abisuri întunecate,
După cum li-s gândurile de peste zi
Și speranțele strecurate în inimă.
Oamenii au aripi nevăzute
Prin care se eliberează de trup,
Dar ei se amăgesc că visează.
Iarna vine ca o fată
În rochie de mireasă
Ce se-așterne lungă, lată,
Peste glia somnoroasă.
Naș îi este Gerul Mare,
Care ne cam trage-n țeapă
Și se-nfoaie-atât de tare
C-auzi pietrele cum crapă.
Vântul, lăutar de seamă,
Scoate sunete divine
Și ne cântă într-o gamă
De-ngheață sângele-n vine.
Invitați suntem cu toții,
Ne întrecem în cadouri,
Încercând mii de emoții
Pentru nunta de sub nouri.
Ornamente naturale,
De un alb ce ne surprinde,
Ni se-aștern mereu în cale
Și ne-ndeamnă la colinde.
Dar atenție sporită,
Când e vorba de-o mireasă,
Chiar de crezi că-i mai urâtă,
Spune-i iernii că-i frumoasă.
Aș putea pătrunde până în centrul Pământului,
Să-i smulg inima și să ți-o aduc în dar;
Aș putea să dau iama în cea mai deasă junglă,
De unde să-ți extrag verdele cel mai pur;
Aş putea să mă scufund în adâncul Oceanului
Şi să-ţi făuresc cel mai lung şirag de perle;
Aș putea să dresez vântul năvalnic,
Pentru a adia în ritmul respirației tale;
Aș putea să fac toate aceste minuni
Și altele mult mai impresionante,
Din dragostea impetuoasă pe care ți-o port.
Dar tu îmi stăvilești elanul,
Cerându-mi doar câte o floare
La fiecare mic dejun luat împreună,
O minune atât de simplă…
Și totuși atât de frumoasă.
Adesea, îmi doresc să-mi desprind gândul de trup,
Lăsându-l să zboare cu viteza-i de poveste,
Către iubirea cea îndepărtată
Sau prin Universul nemărginit.
Dar gândul mi-ar fi orb, fără ochi,
Nu aș putea să-ți văd chipul drag,
Nici frumusețile spațiului cosmic,
Ci doar să mi le închipui.
N-ar fi posibil să-ți aud cuvintele blânde,
Cântecele cu care mă înfiorai,
Aș fi surd la freamătul naturii,
Înconjurat de un ocean al tăcerii.
N-aș putea să-ți simt pielea mătăsoasă,
Doar să apelez la amintiri confuze
Sau să-mi folosesc imaginația limitată
Fără să pot cunoaște alte senzații.
Nu te-aș recunoaște nici după miros,
Iar parfumul florilor mi-ar fi străin,
Risipit zadarnic pe căile gândului meu,
Ce face din viteza luminii o bagatelă.
Chiar și gustul tău mi-ar rămâne străin,
La fel ca alte ispite îmbietoare
Create pentru limba lăsată trupului,
Din care am evadat cu nesăbuință.
Atunci mă răzgândesc cu amărăciune
Și încerc să-mi țin gândul îl lesă,
Care nu ar avea bucurii fără simțuri,
Iar acestea aparțin carcasei neîndurătoare.
Femeia poate fi trofeu
Cu care te fălești mereu,
Când ieși în societate
Sau la serate dansante.
Femeia poate fi pradă
Pe care-o vânezi pe stradă,
Cu o mașină selectă
Și-o abordare directă.
Femeia poate fi un dor
Ce-și are abundent izvor
În vise dulci și amintiri
La care încă mai aspiri.
Femeia poate fi un vis
Din care ești mereu respins,
Însă, de privești mai bine,
Ea este chiar lângă tine.
Femeia poate fi un dar
De care să nu ai habar
Și să-nțelegi ce ai avut
Numai atunci când l-ai pierdut.
:quality(80)/https://static.unica.ro/wp-content/uploads/2013/08/femeie_vise.jpg)
Un pocnet și-o înțepare
Ce-am simțit-o într-o parte,
Apoi o durere mare
Ce mă sperie de moarte.
Să fie vreo vânătoare
Cu un glonț în rătăcire?
Sau m-a luat în cătare
Un om dușmănos din fire?
Cine ar putea să fie?
Că-s iubit de fiecare,
Chiar mi-au dat un nume mie,
De alint și de chemare.
Tudor mă strigau cu toții
Când mă vedeau în pădure
Și își aduceau nepoții
Să-mi dea câte-un pumn de mure.
Zi de zi, lună de lună,
În urmă frica am lăsat
Și le-am sorbit vorba bună,
Pășind pe urma lor în sat.
Acolo, eram răsfățat
Cu bunătăți și mângâieri,
Simțindu-mă ca adoptat
De oameni ospitalieri.
I-am vizitat mereu de-atunci,
Iar ei mă așteptau cu drag,
Că erau moși sau erau prunci,
Le poposeam zilnic în prag.
Acum mi-e trupul suferind,
Dar merg la ei neabătut,
Să-mi vadă rana sângerând
Și poate-or știi ce-i de făcut.
Pășesc cu greu, pas după pas,
Încheieturile mă dor,
Însă mă zbat și nu mă las
Până ajung în fața lor.
Sunt primit cu-amărăciune
Și-s cercetat de un oier,
Care cu regret le spune:
– E crimă de braconier.
Lumea-n jurul meu se-adună,
Mângâindu-mă-n tăcere,
Dar eu știu, fără să-mi spună,
Că nu am nicio scăpare.
Puterea mi se sfârșește,
Ochii-mi văd lumina albă,
Inima încetinește,
Trupul îmi cade în iarbă.
Măcar mă sfârșesc în tihnă
Și lângă oameni dragi eu pier,
Convins că nu-s ei de vină,
Ci oarece… Braconier.
E vremea să-ți cer iertare,
După un sezon fierbinte,
Când te-am ocolit prea tare,
Ascunzâdu-mă-n incinte.
Te pândeam după perdele,
Să nu te-ntâlnesc pe stradă,
Căci aveai raze prea grele
Și le-mprăștiai grămadă.
Eu îți prețuiesc căldura,
Dar am ajuns în ani mai grei,
Când simt că întreci măsura
Și mă sufoci fără să vrei.
Acum, că te-ai îndepărtat,
Aș vrea să te zăresc mai des,
Sperând că nu ești supărat
De toanele ce mi-au dat ghes.
Nu te-avem decât pe tine,
Un soare de nota zece,
Însă cred c-ar fi mai bine,
Să dai tot… când vremea-i rece.
Toamna vine mereu împovărată,
Purtând pe umeri coșărci cu gutui,
De pe cap îi curg ciorchine de struguri,
În poale poartă nuci zornăitoare,
În mâini duce bostani dolofani,
Iar în spate îi atârnă un coș încărcat cu mere.
Mersul îi e greu și obositor,
Transpiră abundent sub formă de ploaie,
Tună când își pierde echilibrul
Și o trec fiori de rouă pășind prin iarbă.
E nerăbdătoare să-și deșerte darurile,
Pentru a reveni la silueta de invidiat,
Ușoară și zglobie ca o fată mare,
Prea zglobie și prea ușoară
Pentru a se putea împotrivi vântului
Care o va ridica pe sus,
Purtând-o înapoi spre origini,
Înainte ca noi să-i mulțumim pe deplin
Și să-i sărutăm mâna generoasă.
Ca de obicei, vom uita de darurile ei,
Ne vom aminti doar de transpirație
Și de oful exprimat prin bruma albă.
Când te văd venind spre mine
Îmi saltă pulsul din vine,
Sângele îmi dă în clocot,
Inima bate în tropot.
Când te văd pășind prin iarbă,
Te-asemăn cu-o floare dalbă,
Ce-aduce dorului hrană
Prin parfumul ce-l emană.
Când te văd ieșind în ploaie,
Sufletul mi se înmoaie,
Și-nventez forme diverse
Să te apere de-averse.
Când te văd scăldată-n soare,
Ți-aș fi crema protectoare,
Ca să feresc de arsură
Pielea ta atât de pură.
Când te văd sub luna plină,
Simt că și ea ți se-nclină
Și-ți adună mii de stele
Să-ți facă un nimb din ele.
Însă orișice ai face,
Gândurile nu-mi dau pace,
Căutând să îți găsească
Doar partea dumnezeiască.
Știi că mereu îți ceream brațul,
chipurile să te sprijin,
dar de fapt tu îmi ofereai echilibru,
așa cum ai făcut-o toată viața,
poate fără să-ți dai seama,
sau nu ai vrut să recunoști,
pentru că ești o Mare Doamnă,
Doamna care îmi dă mereu tărie
și încurajări puternice de susținere.
racoltapetru6 