„Viața merge înainte”, și-au zis fiecare dintre cei cinci pământeni rămași pe planeta Paradis. Iar munca e cel mai bun medicament pentru tămăduirea sufletelor rănite, cicatrizarea rănilor și încercarea de a uita momentele dureroase. Astfel că Relu a devenit cel mai obsedat de finalizarea proiectelor și, în special, pe acela cu balonul, unde îl avea ca partener pe Bogdănel. Florica și bărbatul ei nu vedeau cu ochi buni timpul pierdut pentru o astfel de idee fantezistă, dar clătinau din cap și îi lăsau să-și vadă de treabă, sperând că vor abandona de bunăvoie și-l vor ajuta pe Gavrilă la ridicarea morii.

Dar zilele s-au făcut săptămâni și chiar a trecut de o lună, timp în care aparatul celor doi încăpățânați se apropia de momentul testării. Chiar și gazul produs de ei era suficient de concentrat pentru a întreține arderea și a fi posibilă îmbutelierea lui în burdufurile etanșe. Obsesia zborului îi acapara tot mai mult pe cei doi participanți la construcție, dar parcă Relu era catalizatorul unei desprinderi de pământ, căutând parcă o salvare în alte zări. Conflictul a izbucnit când toate erau gata, iar balonul umflat îi îmbia la urcare. Dacă Relu voia să aibă o experiență atât de periculoasă, nu puteau și n-aveau dreptul să-l oprească, dar era o nebunie să-l ia și pe Bogdănel. Pe de altă parte, băiatul nici nu concepea să lipsească de la primul zbor, mai ales că fusese planul lui, la care lucrase toată iarna și apoi până în mijlocul verii.

Au urmat multe ore de discuții în contradictoriu, însoțite de lacrimi din partea Floricăi și a lui Carmen, de argumente și contraargumente, de asigurări că plimbarea nu este periculoasă și de promisiunea solemnă din partea lui Relu că băiatul nu va păți nimic. Ridicarea era prevăzută pentru dimineața următoare și Gavrilă a insistat să-i echipeze pe cei doi nesăbuiți cu o pușcă, muniție, arbaletă cu săgeți, o sabie din colții șarpelui marin, binoclu, apă, merinde și haine. Pentru orice eventualitate. Aparatul de zbor era echipat cu o ancoră, care putea fi aruncată atunci când distanța de la pământ devenea prea mare.

Ziua se anunța liniștită, tocmai fiindcă vântul nu-și făcea simțită prezența. În timp ce se îmbrățișau de despărțire, Florica i-a avertizat încă o dată să nu zăbovească mult în aer, iar imediat după coborâre să pornească spre casă. Carmen își strânse la piept tatăl, scăpând involuntar încă o lacrimă. Ar fi vrut să fie mereu alături de el, dar știa că nimeni n-ar fi acceptat s-o lase și pe ea în nacela balonului. Poate că data viitoare… Numai să se întoarcă teferi și cât mai curând.

Ridicarea a fost lină și emoționantă, în timp ce mâinile tuturor fluturau în aer. Balonul plutea pe verticală, nehotărât în a o lua în vreo direcție. Apoi, încetul cu încetul, se simți o adiere lină ce-i împingea ușor spre est. Era un semn bun, că dacă ar fi navigat spre ocean ar fi trebuit să arunce ancora imediat. Priveliștea ce se întindea la picioarele lor, le amintea vag de primul contact cu planeta, când au admirat-o prin hubloul navei extraterestre. Dar acum era și mai frumos, mai real, știind că incursiunea e o încununare a eforturilor depuse de ei pentru a-și cunoaște mai bine locul în care trăiesc, planeta primită în dar. Și aveau ce să vadă.

Pădurea deasă se perinda încet sub ei, lăsând la iveală câte un luminiș răzleț, din care unul le-a atras atenția prin niște construcții masive înconjurate de un gard înalt și turnuri de veghe. Probabil era o proprietate a halanilor. Pe măsură ce balonul se înălța, vântul își sporea intensitatea și aparatul prindea o viteză prea mare. Relu socoti că era deja timpul să se ancoreze, altfel exista pericolul să treacă de zona arborilor, neavând apoi de ce să se prindă. Au aruncat peste bord piesa de metal prevăzută cu gheare și legată de o funie suficient de lungă. Aceasta a măturat un timp crestele copacilor, după care, printr-o smucitură, s-a simțit agățarea ei. Părea că totul e bine și nu mai era nevoie decât să aștepte coborârea lină, timp în care se puteau desfăta cu priveliștea.

Doar că a urmat o pală puternică de vânt, care a solicitat prea tare funia și a dus la ruperea ei. Balonul, scăpat din prinsoare, a început să urce brusc, favorizat de atmosfera rece întâlnită la înălțime. Pe măsură ce pământul se îndepărta, curentul de aer era tot mai puternic iar cei doi pasageri se simțeau neputincioși în mâna sorții. Relu socoti că-i necesar să-l îmbărbăteze pe Bogdănel printr-o îmbrățișare și un surâs încrezător, dar privirile amândurora exprimau îngrijorarea. Pădurea dispăruse și vedeau acum o câmpie întinsă, cu lacuri și ierburi înalte, străbătută pe alocuri de râuri sau turme mari de animale. Viteza de croazieră devenise prea mare, la fel și înălțimea la care se aflau. Degeaba era focul stins, aerul cald se păstra prea bine în balonul bine lipit, asigurându-i de o călătorie cu mult mai lungă decât s-ar fi așteptat.

Contracțiile au început cu vreo două săptămâni înainte de data socotită de Olguța. Poate că n-a calculat ea bine sau pe aici altfel trebuia socotit timpul, dar era clar că-i venise sorocul să nască. În acea seară de început de vară, toată familia de pământeni a intrat în alertă când femeii i s-a rupt apa. Florica îi dirija ca o moașă cu experiență și nimeni nu mișca fără aprobarea sau indicațiile ei. Relu era alături de nevasta lui dragă, vorbindu-i și ținând-o de mână. Doar că durerile erau mari și se prelungeau ore în șir. Copilul nu voia să iasă, cu tot efortul depus de mămică.

Ceva nu era în regulă și Florica își frângea mâinile a neputință. Se gândea la cordonul ombilical, care putea fi răsucit în așa fel încât să împiedice ieșirea fătului. Poate chiar în jurul gâtului, cazuri de care a auzit frecvent. Sau poate pruncul avea o greutate prea mare, iar Olguța nu avea putința să facă față unui astfel de efort. În acest caz era nevoie de cezariană, dar cine ar fi avut curajul să taie cu cuțitul, având în vedere că nimeni nu văzuse măcar cum se face?! Poate chiar moașa de ocazie, însă știa că dacă nu ar fi izbândit, Relu n-ar fi iertat-o toată viața. Așa că nici prin gând nu-i trecea să riște.

Către dimineață, Olguța își pierduse cunoștința, iar Relu privea speriat și neputincios la trupul slăbit al femeii, ce abia mai respira. Degeaba îl întreba Florica de operație și îi aduse chiar un cuțit; n-avea putere să se miște de lângă capătul patului și să se despartă de încleștarea reciprocă a mâinilor lui cu ale nevestei sale. Era ca într-o transă și nici nu putea fi vorba să pună mâna pe acea armă ascuțită, darămite să mai taie și în carne vie. Nici Gavrilă nu voia să riște, dar a avut ideea să facă un foc în fața casei și, prin semnalele de fum, să-i cheme în ajutor pe halani. Dacă ar ajunge la timp, sigur ei știau ce e de făcut și aveau îndemînarea necesară.

Ce repede și dureros se schimbase situația! Până ieri toate păreau la locul lor și viitorul părea foarte promițător. Relu se vindecase complet de melancolia sirenelor și împreună au luat cu asalt lucrările planificate. Haznaua sau depozitul pentru resturi menajere, alimente alterate și alte deșeuri potrivite pentru producerea biogazului era gata de o lună. Halanii le-au adus materialele solicitate pentru generator și balon, iar nacela era aproape terminată. Pielea se lipea foarte bine cu o soluție naturală eficientă, iar balonul mult visat devenise realitate. Legumele din grădina Floricăi s-au făcut parcă mai frumoase decât pe Pământ și au mâncat cu o bucurie nostalgică din roșiile zemoase, ardeii mari și grași, castraveții lungi și înmiresmați, păstăile fragede și salata în buchete îmbietoare. Începeau să simtă cu adevărat binecuvântarea unui paradis și se gândeau cu mari speranțe la copilul ce va să vină. Astfel se gândea Gavrilă în timp ce, alături de Bogdănel, transmitea apelul de ajutor către singurii prieteni care i-ar fi putut ajuta.

Dar ei erau departe și până spre seară nu au reușit să ajungă, iar atunci nu se mai putea face mare lucru. Olguța era moartă, iar Relu era mai mult inconștient și a fost nevoie să i se dea o băutură sedativă pentru a-l adormi. Hita a fost cel care a scos fătul mort din femeie, după ce a tăiat-o sub ochii îngroziți ai Floricăi. Era un băiat de cel puțin șase kilograme, ceea ce explica, în mare parte, chinul prin care a trecut femeia încercând cu disperare să-l împingă afară.

Pregătirile și înmormântarea Olguței și a fătului s-au făcut rapid, profitând de somnul indus lui Relu și scutindu-l, în același timp, de niște momente și imagini devastatoare. Gavrilă și halanii au săpat o groapă, încă înainte de a se lumina, în timp ce Bogdănel o consola cum putea mai bine pe Carmen. Fetița nu mai avea lacrimi și suspina întruna, ca un tic ce se perpetua de mai bine de 24 de ore. Doar la pieptul prietenului ei simțea căldura de care avea atâta nevoie în aceste momente.

Relu și-a revenit târziu, ca dintr-un coșmar, și poate spera ca totul să nu fi fost aievea. De data aceasta el era prioritatea numărul unu, pentru toți cei din jurul său, pregătiți fiind să facă față unei crize majore. Dar omul nu a scos niciun cuvânt și nici n-a reacționat cu gesturi extreme. Privirea lui era tristă și pierdută, dar nu disperată. Știa că visul lui se stinsese, odată cu iubirea și speranța de a fi tată. A cerut doar să se reculeagă singur în fața mormântului și a crucii proaspete, pe care nici numele nu era trecut încă. Doar că prietenii stăteau la doi pași în spatele lui, împărtășindu-i durerea. Carmen auzi chemarea blândă a lui Relu și urmă o îmbrățișare lungă între cei doi.

– Te rog să mă ierți, draga mea copilă!, șopti omul sărutând-o pe frunte.

Dar Carmen nu știa ce trebuie să ierte și primi sărutul ca pe o ușurare. Acum simțea că mai avea un părinte care o iubește.

Emoțiile pe care le simțea Gavrilă, au fost sporite la vederea bărcii lor, trasă la mal și legată de o stâncă mai ascuțită. De fapt, întreaga insulă era aproape fără nicio vegetație, de parcă cineva a cules firele de iarbă ce ar fi reușit să se strecoare printre pietrele mari și colțuroase. Pășind cu grijă, au lăsat în urmă ambarcațiunile, strecurându-se când în apropierea apei, când făcând o mică incursiune în interiorul uscatului. În ciuda luminii pe care o împrăștiau Muza și Cupidon, plus torțele din mâinile fiecăruia, nu vedeau nicio ființă.

Gavrilă a socotit de cuviință că n-ar strica niște apeluri pe numele prietenului său, iar Ucu i-a urmat exemplul, știind deja să pronunțe bine „Relu”. Nici ceilalți halani nu s-au lăsat mai prejos și, în curând, mica insulă răsuna de vocile lor. Strigau o vreme și apoi se opreau, așteptând un răspuns sau orice semn care să-i călăuzească. Timpul se scurgea nemilos și în curând soarele avea să fugărească întunericul protector. Grija asta îi măcina când au auzit chemarea unei voci slăbite:

– Diana… Diana…

– E Relu! a exclamat Gavrilă și au alergat cu toții spre o stâncă de la mal, de unde venea sunetul.

Când s-au apropiat, le-a fost dat să vadă o siluetă de bărbat despuiat complet de haine, chemând pe cineva cu mâinile întinse spre larg. Panta era lină și ușor de urcat, astfel că au ajuns curând în apropierea bărbatului ce părea că nu-i vede. Era chiar Relu, dar mult slăbit și cu fața aproape de nerecunoscut. Când căutătorii l-au atins, s-a speriat brusc și a început să fugă spre mare urlând mereu „Diana!” L-au ajuns înainte de a intra în apă, doborându-l cu greu la pământ. Se purta ca un nebun și a fost nevoie de forța tuturor ca să-l imobilizeze. Spumega la gură și continua să strige numele surorii sale moarte de trei ani.

Pe când credeau că nu le rămâne decât să-l care spre ambarcațiuni, ceva foarte ciudat s-a întâmplat. Apa mării a încremenit deodată, Relu a amuțit și în liniștea desăvârșită s-au auzit niște voci atât de tandre și cunoscute încât le-au înmuiat sufletul. „Ce caută Florica aici?”, se întreba Gavrilă. „Doar am lăsat-o acasă…” Nici ceilalți halani nu păreau mai liniștiți, iar chipurile lor trădau emoții puternice. Doar Ucu a avut prezența de spirit să țipe din toate puterile:

– Nu vă uitați spre apă! Nu vă uitați spre mare! Porniți către uscat! Nu vă uitați către apă! Haideți!!!, și o ținea întruna cu urletele, acoperind vocile dulci care-i chemau.

Tactica lui a avut succes și i-a mai dezmeticit pe ceilalți. Astfel s-au depărtat de acel loc, cu toată împotrivirea lui Relu. Mai urma îmbarcarea, unde Ucu se temea de o nouă încercare a sirenelor în a-i seduce, mai ales că se lumina de ziuă. Frica lui era justificată și țipetele își pierdeau din intensitate. Ajunși în dreptul bărcii și a canoelor, chinul chemărilor duioase a reînceput. Halanii erau tot mai slabi, în timp ce prizionerul lor părea că prinde noi puteri. Gavrilă o auzea pe Florica tot mai aproape, iar șoaptele ei mieroase și rugătoare îl îndemnau să rămână lângă ea. Atunci a întors capul și a văzut-o! Mai tânără și mai frumoasă decât o știa, cu ochii blânzi și fermecători, cu zâmbetul larg și buzele fremătând. Cine ar fi putut rezista unei astfel de chemări, unei astfel de ființe perfecte care-ți spune pe nume și îți promite tot ce ai visat?

Păstrând ochii pironiți spre sirenă, mâinile lui Gavrilă au reacționat prompt, apucând pușca. Nici nu a fost nevoie să țintească, glonțul a nimerit în plin acel chip minunat, ce s-a transformat într-o arătare hidoasă și apoi s-a scufundat în adâncuri. Chemările blânde au încetat imediat, făcând loc unor vaiete stridente, care le zgâriau timpanele. Relu leșinase, în timp ce halanii se dezmeticeau. Era timpul să o șteargă de acolo, până nu intervenea ceva neprevăzut. Când a fost întrebat de Ucu, pentru ce a tras în sirenă, Gavrilă i-a spus oftând din adânc:

– Mi-am dat seama că totul e o închipuire. Nevastă-mea nu putea arăta atât de bine și nici nu mi-a vorbit vreodată atât de frumos. Poate că asta m-a salvat și tot ei trebuie să-i mulțumesc, nu?

Au ajuns către seară, obosiți fizic și psihic, după un drum dificil, având în vedere că erau doar cinci vâslași pentru trei ambarcațiuni. Olguța a fost prima care i-a întâmpinat, tot plângând, dar de data asta mai mult de fericire. Relu era în continuare inconștient, însă se putea înțelege uneori cum șoptește numele Dianei. După ce l-au cărat în casă, toată noaptea i-a stat nevasta lui și Carmen, la căpătâi. Spre dimineață au plecat halanii în pădure după leacuri numai de ei știute. A durat câteva zile de tratament cu fierturi și băi fierbinți, până când bolnavul a început să-și revină. Spunea că nu știe ce se întâmplase cu el, însă mult după aceea rămânea blocat cu privirea spre locul unde era insula sirenelor.

Niciun incident demn de luat în seamă nu s-a petrecut la reîntoarcerea acasă a pământenilor. Cum era de așteptat, Hita și Șivu au fost însărcinați să-i conducă înapoi, iar aceștia dădeau dovadă de multă precauție, citind cu atenție urmele de sălbăticiuni și evitând o posibilă întâlnire cu ele. Mai ales că nu puteau uita atacul de anul trecut al capanilor. În ciuda sarcinii, Olguța nu s-a plâns de drum și, cu puțin ajutor din partea lui Relu, a făcut față cu bine efortului unei coborâri în pantă abruptă.

Cavanele nu nu se depărtaseră prea mult de grajdul lor, iar Guță și-a întâmpinat stăpânii cu sărituri de bucurie. Totul părea în ordine și halanii au rămas ca oaspeți peste noapte, în apropierea unui foc aprins afară, sub stelele și cei doi sateliți care străluceau lin. În ciuda oboselii, Relu și Gavrilă au rămas cu cei doi omuleți, ascultându-le sfaturile despre felul cum se poate comunica la distanță prin semnale de fum, sau modul și materialul din care să-și construiască o ambarcațiune. Halanii aveau o vedere foarte bună și un auz pe măsură, astfel că i-au asigurat pe cei doi pământeni precum că, la un foc potrivit, cu fum dens și intermitent, pot să înțeleagă dacă e o solicitare de ajutor (fum negru) sau o veste bună (fum alb). Amănuntele depindeau de felul în care obstrucționau dâra de fum.

Dimineață, Relu și Gavrilă i-au condus pe Șiva și Hita, care le-a căutat un arbore gros și falnic, tocmai bun pentru o barcă făcută dintr-o bucată. Lemnul era ușor în greutate și facil de prelucrat, iar cei doi halani au promis că le vor aduce câteva materiale pentru finisaj, după care s-au despărțit cu afecțiunea unei sincere prietenii. Pământenii au tot rămas să taie trunchiul și să-l curețe, că tare le era dor să aibă și ei un mijloc de deplasare pe ape.

Halanii au avut dreptate și nu a fost nevoie mai mult de o lună pentru ca minunea de barcă să fie gata. Le-au fost aduse din fui vopsea și material pentru pânză, ca să le ușureze deplasarea atunci când vântul le va fi prielnic. Ambarcațiunea fiind mai mare decât cele ale halanilor, au putut să transporte cu ea cornul șarpelui până unde le permitea apa, de acolo fiind preluat de un un grup de kiko, care l-au purtat pe un soclu până în fui. Cu acea ocazie, Marele Șef le-a trimis încă un dar: două păsări mari și câteva ranițe cu un aliment sub formă de praf, destinate acestora. Păsărilor li se zicea „kiki” și se hrăneau, de asemenea, cu iarbă sau fructe.

La ultimul contact avut cu Hita și Șivu, aceștia le-a atras atenția pământenilor să nu se aventureze cu barca spre insula pustie și stâncoasă din nord. E cale lungă și la capătul ei îi așteaptă nenorocirea, nebunia minții și a sufletului. Relu a zâmbit la auzul acestor superstiții și în sinea lui s-a trezit chiar curiozitatea. S-a dovedit încă odată că nimic nu-i mai tentant decât ceea ce îți este interzis, mai mult sau mai puțin. Și poate că, dacă nu era acest avertisment din partea halanilor, Relu nu ar fi dispărut de acasă, la câteva zile după asta, cu tot cu barcă.

Toată familia era îngrijorată, mai ales că a trecut o zi și-o noapte, iar Olguța plângea de îngrijorare. Încă nu se mai întâmplase ca cineva dintre ei să lipsească atâta vreme fără să se știe nimic de el. A doua zi au făcut un foc mare, cu fumul cel mai negru posibil, în speranța să fie văzut de halani. Și aceștia au venit după încă o zi și-o noapte, timp în care au stat cu toții ca pe spini. Două canoe cu Hita, Șivu, Ucu și încă un vânător au poposit pe malul râului Sumur, unde erau așteptați de pământeni. După ce li s-a explicat despre ce e vorba, omuleții s-au gândit imediat la ce e mai rău și au propus o incursiune pe insula blestemată. Doar că pentru asta erau nevoie de anumite precauțiuni.

Se zice că în acel loc trăiesc niște ființe, jumătate pește și jumătate om, care-ți pot induce impresia că stai de vorbă cu cea mai dragă persoană din viața ta. Nimeni nu scapă de puterea lor, dacă le vede, și rămâne acolo până când moare de sete, foame sau extenuare. Trebuiau să pornească imediat, fiindcă noaptea era tocmai bună în a-i proteja de vederea în toată puterea lor a chipurilor hipnotizatoare. Aveau la dispoziție doar niște torțe, arme și binoclul lui Gavrilă ce s-a urcat într-o barcă a halanilor.

Cerul era tot senin și asta le ușura drumul, în schimb Ucu le-a spus că va fi un mare dezavantaj când vor ajunge. N-aveau voie să privească spre orice persoană, în afara lui Relu, decât cu coada ochilor, și să ignore orice voce feminină pe care ar auzi-o.

Bobo și Laca erau cuplul cel mai ciudat, dar și cel mai de temut din fui. Separat ar fi fost mult mai slabi și ușor de batjocorit pentru fizicul lor ieșit din comun. Împreună, însă, erau o forță cu care nimeni nu cuteza să se pună, mai ales că halanii apelau adesea la priceperea lor în prelucrarea metalelor. Cuțitele bine ascuțite, sulițele lungi și ușoare, săgețile meșteșugite, obiectele de uz casnic erau cele mai solicitate de comunitate, iar agilitatea piticului și vigoarea femeii sale făceau minuni în atelier.

Bobo avea o fire binevoitoare și era ușor să ți-l faci prieten. Săritor din fire, ajuta pe oricine avea nevoie, dar era vai de capul celui care profita în mod meschin de bunătatea lui. Pe cât de mic, pe atât de imprevizibil era în atac și odată sărea la beregata celui vizat, ca un arc puternic ce se sloboade dintr-o dată. A fost mai greu până când vreo câțiva halani au simțit asta pe pielea lor, apoi s-au ferit cu toții să-l mai supere. Laca era în schimb mai tăcută și serioasă. Muncea cât doi bărbați și nu vorbea nici jumătate din cât o făcea unul, chiar dacă nici ei nu erau vorbăreți din fire. Când nu era solicitată, privirea ei era pierdută și gândul îi rătăcea departe, însă nimeni nu îndrăznea să o conturbe. Țineau minte că unul dintre ei a sâcâit-o odată, dar palma pe care a primit-o l-a făcut să-și piardă cunoștința o bună bucată de vreme, de au crezut cu toții că a murit. Noroc cu Bobo, care a aruncat pe el apă rece, readucându-l la viață.

Relu și Bogdănel s-au atașat imediat de pitic, simțind că vor avea mare nevoie de el și de consoarta lui. La rândul lui, Bobo era curios de felul cum funcționează puștile străinilor și de locul din care vin ei. Au purtat o discuție lungă, bazată mai mult pe semne, prin care pământenii au reușit să-și exprime doleanțele. Multe lucruri se găseau în fierăria aceea, dar Relu a comandat niște piese pentru un generator de curent electric rudimentar, dar destul de ușor de construit. A făcut niște schițe, pe care le-a explicat de mai multe ori fierarului. Acesta nu prea înțelegea despre ce-i vorba, dar se străduia să asimileze și a promis că va face tot ce-i stă în putință pentru a onora comenzile. Mai trebuia ca pământenii să obțină aprobarea Marelui Șef.

Bogdănel avea alte preocupări și acum era nevoit să-și deconspire planul. A admirat cum prelucrau femeile halane pielea cavanelor, până ajungea subțire și ușoară, dar foarte rezistentă. Îi trebuiau câteva sute de metri pătrați din acel material pentru a construi un… balon. Desigur că se gândise și la o nacelă, precum și la recipiente pentru gaz, în burdufuri etanșe, tot din piele. Combustibilul de încălzire a aerului trebuia să fie un biogaz ce urma să-l producă din carnea putrezită ale unor animale. Relu și Gavrilă erau uluiți de ideea juniorului și încercau să-i explice cât de fantezist și costisitor ar fi un asemenea proiect. Dar Bogdănel era decis și o avea de partea lui pe Carmen, iar apoi și pe Olguța. Sperând că problemele pe care le va întâmpina pe parcurs o să-l facă să se răzgândească, bărbații și Florica n-au mai insistat și l-au lăsat să-și comande materialele.

Spre seară a început o altă festivitate, asemănătoare cu cea de la venirea lor. Probabil pentru că a doua zi dimineață plecau spre casă, iar halanii îi cinsteau de rămas bun. Printre bucate, pe masa din centru au văzut ceva deosebit: niște ouă mari, precum cele de la struțul pământean, fierte și tăiate apoi felii, printre celelalte feluri. Undeva, prin apropiere, trebuiau să fie și păsările care le făceau, doar că încă nu le-au văzut. Și din nou s-au umplut pahare cu șiși, iar Cali le-a dăruit un burduf cu această băutură, alături de patru pahare din aur, după cum arătau de strălucitor.

Alcoolul le-a dezlegat și mai mult limbile, iar Relu a profitat de asta făcându-și cunoscute doleanțele față de Marele Șef. Bătrânul a ascultat lista materialelor și apoi a chibzuit, sfătuindu-se cu Cali, ceilalți trei comandanți și cu preotul. Apoi i-a spus pământeanului că e de acord să-i dea ce a cerut, dar și halanii au nevoie de ceva de la ei. Era vorba de cornul șarpelui Zala, pe care preotul ar vrea să-l expună în lăcașul lor de rugăciune. A fost rândul lui Relu, Gavrilă și ceilalți din echipă, să se gândească dacă se pot lipsi de lumina care-i ajuta în fiecare noapte și le dădea un plus de siguranță. Dar au primit atâtea de la gazde, iar ei nu prea aveau cu ce să-i răsplătească, astfel că decizia nu a fost prea greu de luat. Târgul a fos făcut, urmând ca halanii să găsească o modalitate de a transporta obiectul în vârful muntelui. Dar până când erau gata și materialele pământenilor, mai era destulă vreme.

Ospățul ar mai fi ținut mult, dacă nu aveau nevoie de odihnă pentru a doua zi. Florica, Olguța, Carmen și Bogdănel s-au retras primii, dar nici Relu și Gavrilă n-au zăbovit mult după aceea. Nici coborârea spre casă nu părea mai ușoară decât urcarea pe munte, mai ales că nu s-au menajat toată ziua.

Halanii erau matinali, astfel că ziua a început devreme, cu o masă frugală servită direct la „domiciliul” invitaților. Apoi a venit Ucu, poftindu-i pe toți la o plimbare prin fui. Primul obiectiv a fost lacul termal, în care au fost încurajați să se scalde, alături de alți amatori care se hârjoneau în apă. Firește că pământenii erau mereu în centrul atenției, mai ales când și-au dat jos din haine și au intrat între ceilalți. Temperatura apei era ideală la suprafață, dar pe măsură ce se scufundau devenea mai ridicată, până la fierbinte. Se aflau, cu siguranță, în apropierea unui vulcan a cărui lavă se scurgea prin subteran.

Au urmat vizitele prin camerele săpate în stâncă: locuința lui Cali, unde i-au cunoscut pe cei trei urmași ai Marelui Șef, doi băieți gemeni și o fată; lăcașul de rugăciune, cu desene reprezentându-l pe Zalu; fierăria, care i-a impresionat cel mai mult. Fierarul era cel mai scund om dintre halani, având doar un metru înălțime, pe nume Bobo. Din spusele lui Ucu, reieșea că nici măcar nu făcea parte din neamul lor, ci din cel al „tochilor”, o specie de canibali războinici. L-au găsit rănit în mijlocul pădurii și a rămas printre ei, renunțând la canibalism și făcând un cuplu ciudat cu cea mai înaltă femeie din fui, Laca.

Nici această femeie, ce avea o statură de peste doi metri, nu era de origine halană, fiindcă în trupul ei curgea sânge de ron, cei mai periculoși oameni cu care au venit în contact. A urmat o istorisire amplă și dificilă, având în vedere dificultățile de limbaj, dar cu ajutorul lui Hita și Șivu, dând dovadă de multă răbdare și imaginație, Ucu a reușit în mare parte să le povestească un moment crucial din istoria nu prea îndepărtată a omuleților din vârful muntelui.

Așadar, nu prea demult, cam un secol, după câte au înțeles pământenii, halanii trăiau chiar pe platoul și câmpia unde s-au stabilit Relu și ai lui. Viața le era mult mai ușoară, iar pescuitul și creșterea animalelor era principala lor ocupație. Chiar și cu o populație dublă, față de acum, fiecare familie avea casa ei.

Într-o zi nefastă, o corabie mare a ancorat în apropierea plajei și din ea au coborât niște oameni masivi, bărboși și înarmați de luptă. Halanii, fiind pașnici din fire, i-au întâmpinat cu bunăvoință, oferindu-le mâncare, băutură și diferite daruri. Dar la vederea obiectelor din aur, ochii noilor veniți s-au aprins de poftă și au cerut să li se dea tot ce aveau din acest metal. Mereu nemulțumiți de cât li se aducea, ronii au început să percheziționeze fiecare casă și chiar să-i ucidă pe cei care opuneau rezistență sau ascundeau ceva.

Două luni au durat ororile tiraniei barbare, timp în care Marele Șef de atunci era ținut prizonier în propria casă, iar fiicele lui batjocorite. La capătul acestei perioade, ronii au încărcat tot aurul pe corabie, au luat cu ei 20 de halani în robie și au început să dea foc caselor, omorând orice ființă le stătea în cale. Atunci s-a supărat Marele Zala și a ieșit din adâncul apelor. Cu o forță nemaivăzută, a lovit cu coada în nava ronilor, rupând-o în două. În zadar trăgeau ronii cu armele de foc sau atacau cu sulițe, săgeți și săbii. Zala era pornit rău împotriva celor înalți și înarmați, pe care-i strivea sau chiar îi înghițea cu totul.

A fost o baie de sânge care a durat până ce corabia s-a scufundat și Marele Zala a dispărut brusc. Cei câțiva roni care au scăpat de șarpe, au fost linșați de mulțimea halanilor stârniți de întorsătura pe care au luat-o lucrurile. Dar Marele Șef era mort, la fel ca mulți supuși de-ai lui, și din nefericire nu a avut băieți care să-i ia locul.

De asemenea, majoritatea caselor nu mai existau. Sfatul care a urmat a doua zi a degenerat în certuri și amenințări. În lipsa unui conducător, trei halani erau dornici să fie aleși Mare Șef și fiecare avea adepții și ideile lui. Comunitatea s-a scindat astfel în trei grupuri. Două dintre ele au decis că locul acesta nu mai prezintă siguranță, alți roni putând debarca oricând. Un grup de halani a plecat spre sud, altul – cel mai mic – spre nord, dar cei mai mulți s-au gândit să rămână. Doar că era mai bine să se retragă pe munte, unde puteau să se ascundă și să se apere mai ușor. După ce au șters orice urmă din așezare, au pornit cu toții spre noua locație.

Mai târziu s-a aflat că una din fiicele Marelui Șef rămăsese însărcinată de la roni. S-a hotărât ca ființa ce se va naște să fie sacrificată, însă fata a aflat și s-a ascuns într-o peșteră. Băiatul care s-a născut acolo nu a fost primit între halani și a trăit ca un sihastru, alături de mama lui. După moartea ei, a răpit o halancă ce a dat naștere altui băiat. La rândul lui, acesta a crescut și a fost prins  agresând sexual o halancă, fiind ucis pe loc. Femeia siluită a rămas însărcinată cu Laca, pe care a primit încuviințarea s-o păstreze.

Cursul râului era acum lin, chiar și după ce au intrat în pădure. Sumur, după cum îi ziceau halanii, a început să se agite ceva mai încolo, iar dibăcia omuleților era decisivă pentru a menține ambarcațiunile pe linia de plutire. La un moment dat, au luat-o pe un afluent de stânga, mai mic și mai liniștit. Au vâslit mereu până spre amiază, când navigarea a devenit imposibilă din cauza nivelului scăzut al apei. După debarcare și o scurtă pauză de odihnă, în timpul căreia au mâncat ce aveau la ei, au pornit pe jos, urmând o potecuță strâmtă și abruptă.

Halanii mergeau sprinten înainte, inspectând cu atenție împrejurimile, dar se opreau uneori să-i aștepte pe pământenii mai puțin obișnuiți cu un astfel de urcuș. Relu o ținea de mână pe Olguța, ajutând-o la câte o pantă mai dificilă, iar Gavrilă și Bogdănel făceau la fel cu Florica și Carmen. Pe când credeau că au ajuns, s-au trezit în fața unui canion lat de circa 25 de metri și adânc de peste o sută. Trecerea se făcea pe un poduleț improvizat din lemne și funii, care lega cele două maluri. Era cea mai dificilă încercare pentru oaspeți, iar omuleții zâmbeau discret în așteptarea examenului de curaj. Primul a trecut Cali și Ucu, iar Șivu cu Hita au dat de înțelesc că vor fi ultimii. Relu a spart gheața și a pășit urmat de Olguța. Ținându-se de balustradă și cu privirea mereu înainte, pașii lor erau mici, dar siguri. Nu puteau să nu-și imagineze, totuși, hăul de sub ei, unde curgea o apă iute și zgomotoasă. O mică greșeală și ar fi fost ultima din viața lor.

Dar atenția le-a fost răsplătită și, rând pe rând, doi câte doi, au ajuns pe partea cealaltă, fiind întâmpinați de omuleți cu priviri admirative. De acum poteca era mult mai largă și bătătorită, iar în scurt timp au ajuns în mijlocul așezării. Sute de ochi curioși sau temători îi priveau pe cei șase străini ciudați, la intrarea în presupusul centru al „fui”-ului, cum le-a spus Hita că se numește satul. Acolo trona o masă cu cinci laturi, înconjurată de cinci trunchiuri de copac retezate, care țineau loc de scaune. Un cerc mai larg, format din alte trunchiuri mai mici, împresurau, la rândul lor, această scenă. Cea mai impresionantă era, însă, stânca uriașă, ce se afla imediat mai încolo de aceste cercuri concentrice. Era un bloc de piatră cu uși și ferestre pe două nivele, ba chiar și o terasă. În acest loc s-a oprit grupul nostru pentru odihnă și cină.

Relu, Gavrilă, Bogdănel și Ucu, împreună cu Marele Șef, au avut cinstea să stea la masa din centru, în timp ce Florica, Olguța și Carmen au luat loc ceva mai departe. Micuțele femei halane au început să aducă tot felul de mâncăruri și băuturi, iar Cali îi îmbia să servească din fiecare. Relu și Gavrilă au fost impresionați de o băutură alcoolică foarte bună la gust, dar destul de tare, după cum au constatat mai târziu. Li s-a spus că se numește „șiși” și ingredientul principal e laptele de cavană, fermentat și amestecat cu zeama unui fruct dulce, tot fermentată.

Se mânca încet, de fapt se savura fiecare fel, în timp ce ochii oaspeților și a gazdelor erau neobosiți în a se descoperi reciproc. Astfel, pământenii au văzut și aflat multe lucruri interesante despre viața și obiceiurile halanilor. Cali mai avea trei comandanți în afară de Ucu, cu ajutorul cărora îi guverna pe cei șase sute de supuși. Numai ei aveau dreptul să locuiască în locuințele ce erau săpate în stânca enormă din apropierea centrului. Acolo aveau apă caldă ce era trasă din lacul termal aflat în apropiere. Cioplite în acea stâncă erau și locuința Preotului, fierăria, dar și o încăpere mare a cărei rost nu le-a fost dezvăluit.

Vânătorii și familiile lor locuiau în scorburile arborilor din apropiere, unde aveau una sau mai multe camere, în funcție de importanța lor. Cei mai săraci, numiți „kiko” – un fel de zilieri – își improvizau un culcuș printre ramuri sau chiar pe pământ, în speranța că vor fi promovați și vor primi și ei o locuință în centru. Băieții halanilor erau crescuți de mame și învățați chiar să scrie și să citească, până la „majorat”, apoi erau instruiți într-o tabără, pentru a deveni vânători. Fetele stăteau cu familia până își găseau un bărbat cu care să-și întemeieze o familie. Ele învățau să coase, să gătească, să adune și să conserve fructe și ierburi.

Seara au fost aprinse făclii și sărbătoarea de întâmpinare a pământenilor a continuat. Cali voia să știe de unde au apărut, iar când Relu i-a explicat venirea de pe o altă planetă, mulți dintre ascultători îl priveau neîncrezători. Ei nu puteau concepe că mai poate exista viață în Univers și credeau mai degrabă că străinii au călătorit pe mare, venind din altă parte a acestei planete. Chiar pomeneau ceva despre o civilizație cărora le spuneau „roni”, ce le-a făcut mult rău în trecut.

Târziu în noapte, au fost conduși într-o scorbură spațiosă, dotată cu tot ce era nevoie pentru un somn confortabil, mai ales că erau frânți de oboseală, dar și ghiftuiți de mâncare și băutură. După ce au închis și asigurat ușa de la intrare, fiecare și-a găsit un așternut și un loc potrivit de odihnă, lăsând pentru a doua zi concluziile.

Primăvara a venit la fel de brusc precum a făcut-o și iarna. Topirea stratului gros de zăpadă a provocat creșterea masivă a volumului de apă și inundarea completă a câmpiei din jurul pământenilor. Podișul lor a devenit o insulă de pe care ar fi putut pleca doar cu o barcă, până la intrarea în pădure. Asta i-a dat de gândit lui Relu, care a adăugat pe lista lucrurilor de făcut și o ambarcațiune. Pe de altă parte, ieșirea din matcă a râului și revărsarea deltei peste pășune era un fenomen benefic, prin care pământul se îmbogățea cu mâlul gras purtat de ape și depus apoi sub formă de îngrășământ.

Dar soarele revenise cu puteri proaspete și, cu ajutorul lui, oamenii n-au stat izolați mai mult de zece zile. Pe măsură ce solul se usca, înaintau și ei către obiectivele propuse pentru a-și pune în aplicare proiectele. Relu, Gavrilă și Bogdănel aveau de construit o moară pe malul râului, iar pentru asta trebuiau să folosească din nou drujba, căreia îi făcuseră o reparație capitală în anotimpul rece. Florica era nerăbdătoare să vadă dacă semințele ei vor fi bine primite de pământul acestei planete, iar Olguța și Carmen se bucurau să o ajute.

O astfel de efervescență caracteriza mica noastră comunitate când două ambarcațiuni ușoare, ce semănau cu niște canoe, au poposit aproape de locul unde lucrau bărbații. Pe pământ au coborât patru omuleți, din care unul arăta foarte bătrân și respectat. Era cel mai mic de statură, avea o barbă lungă și albă, la fel ca părul ce era prins cu o bentiță roșie. Pășea încet, sprijinit de un baston sculptat și aurit în capătul de sus, urmat îndeaproape de un halan cu o bentiță verde și apoi de alți doi, pe care pământenii i-au recunoscut cu bucurie: Hita și Șivu.

Relu, Gavrilă și tânărul Bogdănel s-au grăbit să le iasă în întâmpinare. Bătrânul avea privirea iscoditoare și era atent la toate detaliile din jur, dar mai ales la înfățișarea celor trei bărbați străini. I-a privit insistent și apoi i-a salutat prin gestul lor obișnuit și cunoscut deja de pământeni. Doar că a trebuit să depună un mic efort pentru a ajunge cu mâna până la umărul lui Relu și al lui Gavrilă. În schimb s-a luminat la față, văzându-l pe Bogdănel, care era mai apropiat de dimensiunile lui. Au urmat prezentările și primul schimb de cuvinte, cu ajutorul numeroaselor gesturi, mai mult sau mai puțin inspirate și înțelese.

Micul bătrân era de fapt Marele Șef al halanilor, pe nume Cali, iar cel care-l însoțea purta numele de Ucu și avea calitatea de comandant al vânătorilor. Se vedea pe el că-i abil și ager, atât în mișcări cât și la minte, iar chipul îi era mereu zâmbitor. Ajutați de Șivu și Hita, conversația lor a reușit să fie înțeleasă în cea mai mare parte, spre marea ușurare a celor două părți. Pământenii i-au invitat apoi pe oaspeți în gospodăria lor, aceștia acceptând imediat. Precum Hita, Cali a fost, la rândul lui, foarte afectat de vederea cornului fosforescent al șarpelui Zalu, în fața căruia s-a închinat rostindu-i de câteva ori numele. Exemplul lui a fost urmat și de ceilalți trei halani. Apoi a venit rândul ca fetele să se prezinte, însă Marele Șef nu părea să fie interesat de cunoașterea lor. Relu avea vaga impresie că în societatea halanilor, femeile nu erau tratate de la egal la egal.

Cali a ținut să vadă îndeaproape toate dotările străinilor, dar mai ales armele lor, despre care auzise cât de periculoase sunt. Florica și Carmen i-au invitat la masă, însă au fost refuzate politicos, dar hotărât. Discuția a culminat cu invitația de a merge în vizită la reședința halanilor. Deși a venit pe neașteptate, Gavrilă, Relu și Bogdănel erau încântați de această călătorie. Doar Florica și Olguța luau în calcul pericolele unei astfel de incursiuni, în mijlocul unor ființe pe care nu le cunoșteau aproape deloc. Și în plus, halanii făcuseră invitația numai bărbaților, ceea ce era de neconceput. După îndelungi negocieri, s-a ajuns la un compromis: vor merge cu toții, dacă ambarcațiunile vor fi destul de încăpătoare.

Plecarea trebuia să aibă loc a doua zi dimineață, pentru a ajunge la destinație înainte de întunecare. Peste noapte, oaspeții au primit o cameră și au mâncat doar din ce și-au adus cu ei. De la pământeni au gustat doar din vin, dar se pare că nu era pe placul lor. De cum s-a luminat de ziuă, au plecat spre ambarcațiuni, luând cu ei doar puțină mâncare și armele. Bineînțeles că au avut grijă să dea drumul cavanelor, lăsându-le în grija lui Guță. La îmbarcare, în fiecare canoe au fost repartizați câte doi halani și trei pământeni, iar Relu și Gavrilă au primit câte un fel de pagaie, pentru a vâsli. Erau grei și drumul se anunța lung.

Dar iarna a venit dintr-o dată, iar halanii nu au mai fost de văzut. Ningea cu fulgi mari ca niște petale albe ce se depuneau în straturi dese și pufoase. Vântul se juca uneori și rearanja după placul lui zăpada imaculată, dându-le mari bătăi de cap oamenilor. Însă neajunsurile erau trecătoare, iar bucuria iernii de pe Paradis era molipsitoare pentru toți. Bogdănel și Carmen făceau oameni de zăpadă uriași cu care spuneau că-i țin la respect pe potențialii intruși. Apoi se dădeau cu săniile pe un derdeluș din apropiere, până venea Guță după ei, să-i cheme la masă sau la culcare.

Florica și Olguța erau la fel de ocupate ca în timpul verii. Prima cosea și croia haine din orice, iar a doua, după ce termina cu dereticatul, făcea decorațiuni pentru bradul de Crăciun, ajutată de inventivitatea fiicei sale neobosite. Bineînțeles că și pe această planetă se găseau astfel de pomi pentru împodobit, iar ele voiau neapărat să păstreze spiritul sărbătorilor de iarnă, chiar dacă erau departe de Pământ. Cămara era plină cu cărnuri afumate din pește, porc sălbatic, pasăre. De asemenea, Relu și Gavrilă au găsit niște fructe asemănătoare cu strugurii, pe care le-au stors și au pus la fermentat mustul obținut. Vinul rezultat era tare bun și suficient până la primăvară, dacă-l raționalizau.

Bărbații vânau mai rar, dar admirau cu nostalgie depărtările cu ajutorul binoclului. Cavanele dispăruseră din peisaj, cine știe unde, iar peste podișul albit erau stăpâni capanii sălbatici, în căutarea prăzii. Pădurea era parcă și mai întunecată, mai amenințătoare. Departe, departe se vedea muntele halanilor, de unde, uneori, puteau vedea un fir de fum înălțându-se spre cer, semn că acolo exista un anumit tip de civilizație. În astfel de momente ar fi vrut ca iarna să se scurgă repede, pentru a le elibera drumurile și a le satisface curiozitățile.

În serile lungi își făceau planuri mari pentru primăvară-vară și fiecare dintre ei avea o idee măreață. De pildă, Florica era hotărâtă să-și facă o grădină și să încerce semințele pe care le-a adus de pe Pământ. Adică de porumb, grâu și legume, cum ar fi roșii, castraveți, fasole… Auzind acestea, Gavrilă și-a pus în cap să construiască o moară, pe malul râului, pentru a măcina eventuala recoltă de cereale. Relu, care fusese electrician de meserie, credea că va putea construi un generator de curent, rezolvând astfel o mare problemă pe care o aveau de când au sosit aici. Pentru asta aveau, însă, nevoie de niște materiale și spera că le va găsi la halani.

Bogdănel avea un secret pe care nu l-a destăinuit decât lui Carmen, cu care șușotea adesea în fața șemineului. Făcea calcule, măsura ceva imaginar și rămânea adesea gânditor, cu privirea pierdută. Văzând că nu-l pot convinge să se descarce, l-au lăsat cu toții în pace. După presupusul An Nou, perioada de așteptare a devenit mai grea și fiecare consulta tot mai des calendarul improvizat de Olguța. Oare cât mai aveau de așteptat până vor vedea din nou pământul încolțit de iarbă verde? Cât va dura până vor merge din nou la vânătoare în pădure? Poate că în capcanele lor au căzut animale și au înghețat acolo, dar pentru ei era periculos să se aventureze în acele locuri. Probabil că nici halanii nu mai vin în aceste condiții.

Astfel se gândeau pământenii, în timp ce făceau cărări prin zăpadă, dădeau fân și apă cavanelor, crăpau lemne pentru foc sau pur și simplu scrutau zările. O veste foarte bună a dezmorțit atmosfera și le-a dat un motiv pentru o mică sărbătoare. Olguța era însărcinată în luna a treia, după spusele ei! La aflarea veștii, Relu a fost cel mai încântat și tot atât de felicitat ca partenera lui de viață. Foarte fericiți erau cu toții, iar Carmen se bucura mult că va avea un frate sau o soră. Gavrilă și Florica vor fi nași, că nu se putea altfel, iar Bogdănel avea emoții ca și cum ar fi făcut parte din aceeași familie. La urma urmei, chiar erau ca o singură familie.

Două zile și două nopți au fost necesare până când halanii s-au mai întremat. În tot acest timp au fost înconjurați mereu de pământeni, care nu pierdeau nicio ocazie de a încerca să se înțeleagă cu ei. Prin semne, prin desene sau chiar cuvinte pe care reușeau să le însușească, fiecare era avid să afle cât mai multe de la oaspeții lor. Astfel, o mare parte din întrebări și-au găsit în cele din urmă răspuns.

Celui rănit la picior i se spunea Șivu, iar celuilalt, rănit la mână, Hita. Amândoi erau vânători trimiși de Marele Șef, Cali, să procure hrană pentru comunitatea lor, ce trăia în vârful muntelui. Dacă nu i-ar fi atacat capanii, nu ar fi fost descoperiți de străinii pe care-i urmăreau chiar de la venirea lor. Călătoreau cu o luntre pe care au lăsat-o legată în locul unde au fost încolțiți imediat după ce au debarcat. Aveau în ambarcațiune și câte o arbaletă cu săgeți, dar n-au apucat să le folosească, fiind luați prin surprindere.

Pământenii au continuat să le spună „halani” și după ce au aflat că prin acel cuvânt strigat de mai multe ori de Hita, acesta spusese de fapt că e rănit, el și tovarășul lui. Degeaba li s-au oferit tot felul de bucate făcute special pentru răniți; aceștia nu au acceptat decât apă, lapte și fructe de pădure. De carne nici nu s-au atins, oricum era ea preparată. Cu toate acestea, recuperarea lor se făcea văzând cu ochii, semn că aveau un organism puternic și obișnuit să-și revină rapid.

Primul dintre halani care a văzut cornul fosforescent din fața casei a fost Hita. Chipul lui s-a îngălbenit pe dată și a căzut cu fața la pământ, bolborosind ceva în șoaptă. Numai după un timp a aflat Relu că, pentru ei, șarpele acela era un idol pe nume Zalu, pe care îl venerau și căruia i se rugau. Era o poveste lungă pe care pământenii nu o puteau pricepe încă și care-și avea rădăcinile în istorie. Tot Hita a adus, din locuri numai de el știute, niște buruieni tămăduitoare din care a făcut o fiertură pentru rana lui Șivu. Rezultatele au fost uimitoare și, după încă patru zile, halanii erau gata de plecare.

Le-au mulțumit gazdelor pentru ajutor, promițând că se vor întoarce în vizită, dar bărbații au insistat să-i conducă până la luntre. Șivu mergea sprijinindu-se de un baston improvizat, pentru ca să nu-și solicite prea tare piciorul rănit. Ambarcațiunea era la locul ei, iar Bogdănel a primit în dar o arbaletă și câteva săgeți cu vârfuri din metal. Tare s-a bucurat băiatul pentru noua lui armă și a promis că o să învețe s-o mânuiască precum un halan.

Apoi, omuleții și-au luat la revedere în felul lor, punând mâna dreaptă pe umărul stâng al celui din fața lui și privindu-l în ochi preț de câteva secunde. Relu, Gavrilă și Bogdănel le-au ținut isonul, adoptând această formă de salut, după care s-au despărțit. Luntrea era vioaie și ușoară, iar vâslele, mânuite cu dibăcie, făceau ca ambarcațiunea să prindă viteză și să dispară imediat în zare, chiar dacă mergeau în amonte.

Pământenii au trecut la verificarea capcanelor, dar n-au găsit nicio pradă de data asta. În schimb, chiar la ultima groapă, s-au trezit cu o namilă de urs, care le-a tăiat calea. Ceva îl supărase și se vedea că avea intenții agresive. Fiecare din cei trei a pus mâna pe arma-i din dotare, așteptând mișcarea sălbăticiunii care avea peste 3 metri când se ridica pe picioarele din spate. Urletul îi era la fel de puternic precum făptura și oamenilor le cam înghețase sângele în vine. Era suficient să-i „mângâie” cu ghearele lungi ale unei labe și viața celui atins s-ar fi scurs rapid. Ursul se apropie mai tare și Gavrilă puse arma la ochi. Glonțul lovi în pieptul namilei, fără să o doboare, iar când să mai tragă odată, pușca nu răspunse comenzii. Relu sări în față, lovind cu sabia, dar animalul pară cu unghiile, deviind arma și aruncând-o cât colo. Fără apărare, amândoi bărbații erau în pericol mare, pentru că ursul era și mai întărâtat, fiind rănit și gata să taie în carne vie.

Atunci s-a întâmplat minunea! O săgeată bine țintită se înfipse chiar în gâtul animalului, făcându-l să sângereze masiv. Aceasta plecase din arbaleta lui Bogdănel, uimit și el de efectul ispravei sale. Ursul nu rezistă mult și se prăbuși la pământ, gemând din ce în ce mai slab. Relu își ridică sabia și apoi se apropie de sălbăticiune. La fel făcură și ceilalți doi.

– Bravo, măi băiete, ce să zic! Ne-ai cam salvat viața!, zise Gavrilă către fecioru-său.

Relu îl bătu pe umăr pe junior, mulțumindu-i astfel. În acel moment, Bogdănel era tare mândru și inima-i bătea ca niciodată până atunci. Își admiră încă o dată arma lucioasă și săgețile, apoi dădu să-și recupereze săgeata din gâtul victimei. Relu îi ceru să aștepte un moment. Cu două lovituri de sabie, reteză labele ursului și le puse în tolbă. Era o delicatesă culinară pe care o meritau din plin.