A venit rândul pământenilor să se sfătuiască dacă se cuvine să accepte propunerea măgulitoare a halanilor. Funcția de Mare Șef era o răspundere majoră, care aducea multe schimbări în cadrul familiei, mai ales că Relu ar fi trebuit să stea mult timp printre supușii săi. Pe de altă parte, refuzul i-ar fi supărat și chiar jignit pe aceia care-și puneau speranțe în prietenul lor. Acesta a fost principalul motiv pentru care Relu a fost sfătuit de ai lui să primească titlul și să găsească o cale prin care să-și împartă timpul între fui și locuința de la malul oceanului.

Primul ordin dat de noul Mare Șef a fost să se defrișeze arborii pe o distanță suficient de mare pentru o pistă de aterizare a zifarilor. Apoi, pământenii au pornit spre casă, însoțiți de Hita și Șivu, urmând ca Relu să revină în zbor. Dar tocmai când urmau să traverseze canionul, s-a produs cutremurul.

Relu era în față și trecuse de jumătatea podului, când pământul s-a mișcat puternic iar funiile dinspre grupul care-și aștepta rândul s-au desprins, căzând în paralel cu zidul de pe malul opus. Pământeanul a apucat să se prindă și acum stătea atârnat, balansându-se, în timp ce cutremurul părea că nu se mai oprește. Era în pericol ca și capătul ăsta al podului să cedeze și omul căută febril un punct de sprijin în stânca de care se tot freca. Așa a văzut, lateral sub el, o nișă care părea destul de mare pentru a-i permite o aterizare și adăpostire temporară. S-a balansat mai mult, a calculat riscul și a sărit cu curaj. Aterizarea a fost perfectă, iar cei de pe malul celălalt au răsuflat ușurați.

Urma operațiunea de salvare, pentru care trebuiau aduse funii lungi și mobilizați zeci de halani. Până atunci Relu nu putea decât să se așeze și să aștepte. În timp ce privea mai atent locul, privirea i-a fost atrasă de o intrare îngustă și neobservată până atunci. Curios, s-a strecurat într-o grotă întunecoasă, dar cu o luminiță slabă și îndepărtată, ce părea să-l atragă. Mergea aplecat pe un covor de mușchi, ținându-se de pereții laterali. Astfel a ajuns într-o încăpere dotată cu o masă și două scaune de piatră. Pe masă ardea o lumânare, iar pe unul dintre scaune stătea un bătrânel uscățiv și cărunt, ce părea că doarme.

– Te așteptam, omule!, șopti acesta abia mișcându-și buzele și parcă mijind ochii. Ia loc.

Relu se supuse automat, în timp ce chipul îi trăda mirarea.

– Haide, întreabă-mă ce te frământă. Vrei să știi cine sunt și de unde te cunosc.

– Cam așa ceva…

– Poți să-mi spui cum vrei și ai rosti o parte din adevăr, dar niciodată complet. Spune-mi Trecut, Viitor, Viață, Moarte, Putere, Destin, Zeu, Diavol, Eu, Tu, El, Necunoscutul, Prietenul, Dușmanul… Din toate câte puțin. Iar dacă mai adaugi și Atoateștiutorul, vei afla de ce te cunosc.

– Nu pot să cred! Chiar le știi pe toate? Până și viitorul?, se arătă neîncrezător Relu.

– Știu ce ți-e scris, dar nu-i obligatoriu să se împlinească. O parte depinde de tine și de cei de care ești înconjurat. Destinul e planificat, dar mai trebuie îndeplinit. Și multe cazuri au fost când s-a ales praful de toate prezicerile.

– Nu mai spune! Și până acum mă încadrez în așteptări? Ce destin mă așteaptă?

– Dacă nu te-ai fi încadrat, nu ne-am fi întâlnit. Iar viitorul ți-e plin de grele încercări, dar măreț și important pentru multe alte destine.

– Aștept detalii…

– Greșești, omule! Nerăbdarea e pentru cei slabi! Ce ai vrea să-ți spun? Cât ai de trăit? Ca să te arunci în lupte ca un nesăbuit și să-ți schimbi destinul? Vrei să afli unde vei ajunge? Ca să ții brațele încrucișate și să aștepți să se împlinească? Doar ți-am spus că nimic nu-i bătut în cuie și trebuie să lupți pentru orice îți e scris.

Pământeanul răbufni:

– Dacă spui că mă cunoști, trebuie să știi că toată viața am luptat! Și cu ce m-am ales? Mi-am pierdut amândoi părinții în accident. Apoi s-a stins soră-mea într-o tragedie teribilă. M-am auto-exilat pe o planetă străină, unde mi-a murit nevasta și copilul. Iată ce am primit în schimbul luptei!

– De ce te plângi? Crezi că alți oameni, alte ființe, nu au trecut prin astfel de încercări? Poate chiar mai grele. Nu poți să apreciezi cu adevărat fericirea, dacă nu cunoști din plin nefericirea. Succesul facil, fără pierderi dureroase, nu e un merit, ci un noroc. Iar norocul te slăbește, în loc să te întărească.

– Și atunci, ce vrei de la mine? Ai venit să răsucești cuțitul în rană? Să-mi spui că am un destin măreț, pentru care am plătit mult, dar care nu-i sigur că se va împlini? De asta te-ai ascuns în văgăuna asta, așteptând sau provocând un cutremur?

– Fii liniștit, că nu am provocat eu cutremurul, dar știam că se va produce. Te-am așteptat pentru a te asigura că sorții sunt de partea ta. Vei aduce pacea pe această planetă binecuvântată, dacă vei lua deciziile potrivite. Răsplata va fi pe măsură și atunci vei înțelege rostul fiecărei jertfe.
.
– Pacea?! Va urma un război? Cine cu cine?

– Du-te, că prietenii te așteaptă…

Bătrânul închise iar ochii și nu mai scoase un cuvânt. Chiar și lumânarea se stinse, secătuită. Relu își dădu seama că n-avea altceva de făcut decât să se întoarcă spre ieșire. Șivu și Hita erau acolo, așteptându-l suspendați și cu funiile pregătite. După ce podul a fost reparat, au revenit să-l caute pe bătrânul misterios, dar n-au găsit nicio intrare. De parcă nici n-ar fi existat, ci totul a fost doar o nălucire.

Halanii își incinerau morții și nu îi jeleau în seara înhumării. Dimpotrivă, petreceau la lumina focului sacru și relatau din faptele memorabile ale defunctului. Momentul culminant era când se prindeau într-un cerc în jurul patului de flăcări înalte și se roteau dansând și cântând, acompaniați de diferite instrumente muzicale primitive, dar ingenioase. Alcoolul din diferite băuturi era un factor important de stimulare cu această ocazie.
.
Problemele au început a doua zi, după ceremonia incinerării, când trebuia ales noul Mare Șef. De obicei, acest râvnit titlu, ce aducea multe avantaje familiei, se transmitea fiului cel mai mare. Doar că, de data asta, cel trecut într-o lume mai bună, după cum era credința halanilor, avea doi băieți gemeni și o fată ceva mai tânără. Deși fiii semănau la chip, caracterul le era total diferit și asta se putea observa imediat, prin comportament. În timp ce Xilu se arăta liniștit și calculat în tot ce făcea, Vulon se remarca imediat prin aroganța temperamentală și vorbire. Iar atunci când simțea că nu e apreciat la valoarea pretinsă, apela la violența verbală și chiar fizică. Oamenii se temeau de el și de anturajul pe care și-l formase. De aceea ar fi dorit ca viitorul Mare Șef să fie Xilu, însă legea lor spunea că-i nevoie de o departajare.
.
Le trebuia un conducător neînfricat și priceput la vânătoare, un exemplu pentru supuși. Iar în cazul unei confruntări cu alte popoare, el trebuia să fie cel mai puternic luptător. Pentru a vedea cine-i cel mai potrivit, se impunea o luptă între cei doi, cu arme neletale. Mai precis o bâtă cu capetele îmbrăcate în material textil. În acest fel loviturile, deși dureroase, nu puteau provoca răni grave și câștiga acela care-și punea adversarul la pământ. Vulon își pregătise demult bâta și zâmbea încrezător, înconjurat de banda lui, în timp ce Xilu părea îngrijorat și se întreba dacă n-ar fi mai bine să renunțe și să-i cedeze șefia fratelui său. Dar legea era lege și oamenii așteptau cu nerăbdare să se distreze și să câștige preferatul lor.
.
Pământenii erau invitații de onoare, iar Ucu le furniza toate informațiile necesare, pentru a înțelege obiceiurile lor. După ce juriul le-a dat ultimele indicații, cei doi frați au intrat pe terenul din centrul fuiului și lupta a început. Vulon ataca încontinuu, cu țipete și amenințări, vrând să decidă cât mai repede soarta duelului. Xilu se apăra liniștit și atent, evitând sau barând loviturile năpraznice care-i erau adresate. Asta până când a prins un moment propice și a aplicat lovitura potrivită, doborându-și adversarul și câștigând șefia poporului său.
.
În timp ce halanii săreau în sus de fericire, iar Xilu le mulțumea pentru susținere, Vulon s-a ridicat rapid și furios de jos, împingând cu forță vârful bâtei în spatele fratelui său. Nimeni nu bănuia că ar putea fi ceva grav, dar când sângele a început să se scurgă pe bustul gol al celui atacat, lumea s-a alarmat. Relu și Ucu au sărit primii în ajutor și doar atunci și-au dat seama de unde provenea rana adâncă și letală. Vulon mascase între materialele de la capetele bâtei câte un cuțit bine fixat, iar atunci când a lovit cu putere, cuțitul a penetrat stratul moale și apoi trupul victimei.
.
A fost un truc mârșav și laș, care trebuia pedepsit cu legea cea mai dură. Vinovatul era excomunicat din fui și nimeni nu avea voie să ia legătura cu el, dacă nu voia să-i împărtășească soarta. Prietenii lui știau asta și s-au ferit să-i mai ia apărarea. Văzând că a rămas fără sprijin în fața atitudinii neiertătoare a celor din jur, Vulon și-a aruncat arma însângerată și a ieșit din cercul de luptă. Câțiva vânători l-au însoțit până departe, dând ordin paznicilor de la hotare ca, în caz când îl văd că se apropie, să-l vâneze ca pe un animal. În acest timp, Xilu se stingea în brațele lui Relu, iar halanii se pregăteau pentru încă o noapte a incinerării.
.
Cei patru comandanți aveau o misiune grea: să aleagă un nou succesor în funcția de Mare Șef. Iar ăsta nu era un lucru ușor, ținând cont că Xilu nu mai avea decât o soră, iar femeile nu cunoșteau arta vânătorii și a luptei. Toată seara și o bună parte din noapte au venit cu propuneri, care erau combătute cu argumente de ceilalți, ajungându-se de unde au plecat. Cea din urmă persoană a fost adusă în discuție de Ucu, iar motivele invocate de el erau foarte solide. Printre acestea, cel mai important era potențialul pericol pe care-l reprezentau ronii. Deși s-ar putea să mai dureze, va veni timpul când vor fi obligați să-și apere neamul și teritoriile, și cine era acela care a reușit să-i înfrunte până acum? Relu!
.
Chiar dacă nu era halan, a dovedit încredere și bunăvoință de câte ori a fost nevoie. Are arme puternice și prieteni bravi, care au venit cu el de departe și îl vor urma oriunde. A ucis un Zeu Șarpe și nu a fost pedepsit, a trecut chiar și peste vraja sirenelor fără să înnebunească. Cu siguranță că era omul cel mai potrivit să le fie Mare Șef, numai să vrea.

Trecut-au aproape trei săptămâni de când a intervenit despărțirea între cei cinci pământeni, însă căutările și speranțele celor rămași acasă n-au încetat multe zile la rând. Au apelat, bineînțeles, la prietenii lor halani, care au pornit două expediții de căutare în adâncul pădurii dinspre est. Deși nu s-a găsit nimic, sperau cu toată credința că nebunaticii navigatori se vor întoarce teferi, așa cum au promis la plecare.

Între timp, poate și ca un tratament psihic, cei de acasă își continuau lucrul planificat dinainte de tragica despărțire. Florica și Carmen erau ocupate cu gospodăria, dar nu pregetau să-l ajute și pe Gavrilă, atunci când avea nevoie la construirea morii. De fapt, mai era nevoie de câteva detalii și apoi de partea tehnică, la care Gavrilă nu se pricepea, dar spera să o finalizeze prietenul său.

Iar asta s-a petrecut într-o după-amiază senină, când niște păsări uriașe au invadat cerul dinspre sud-est. Bărbatul, obișnuit deja cu tot felul de surprize neplăcute, a pus imediat mâna pe armă și a îndreptat-o spre arătările neobișnuite. Chiar era gata să ucidă una dintre ele când Carmen, care era lângă el și parcă avea o inspirație în sinea sa, l-a oprit, strigând și trăgând de el. Atunci au văzut ceva de domeniul basmelor citite în copilărie. Doi oameni, cu figuri atât de cunoscute, călăreau niște cai înaripați ce se apropiau de ei și chiar voiau să coboare acolo!

Platoul din împrejurimi era suficient de lung pentru aterizare și, după ce primii zifari s-au oprit din zbor, Gavrilă și Carmen și-au dat seama că au de-a face, într-adevăr, cu cei doi rătăcitori. Au zburat, parcă, unii în brațele celorlalți, în timp ce Florica ieșea și ea, buimăcită, din casă. Bucuria era atât de mare încât lacrimile n-au lipsit de pe niciun chip ce nu voia să le ascundă. Iar Bogdănel era primul care nu suporta o astfel de slăbiciune.

Firește că au urmat ore de reproșuri, iertări, îmbrățișări și povestiri de ambele părți, normale după o despărțire atât de lungă. Bogdănel era refăcut pe deplin și se lăuda cu cicatricea de la umăr, dar Carmen părea mai vrăjită de fantasticii zifarii care pășteau în fața casei. Discuția a culminat cu un foc mare, cu rol de semnal pentru halani. Unul de veste bună.

Carmen era nerăbdătoare să călărească un zifar, iar asta s-a întâmplat în primele ore ale dimineții următoare. Deși Bogdănel era sceptic, fata a arătat că nu-i e frică și s-a descurcat de minune de la prima încercare. Relu s-a decis, astfel, ca acel zifar să-i fie făcut cadou fetei, gest care a impresionat-o profund. Florica și Gavrilă ar fi trebuit să fie stăpânii celorlalți doi înaripați, doar că femeia nici nu vroia să audă de o astfel de ispravă.

Halanii au venit spre seară, cu Marele Șef și Ucu în frunte, curioși să afle ultimele noutăți. Tare bucuroși au fost să afle că cei doi „pierduți în văzduh” au revenit acasă și uimirea lor a fost mai mare când au văzut cu ce au călătorit. Iar când Relu i-a spus Marelui Șef că unul este al lui, acesta a rămas parcă fără cuvinte. Niciodată nu și-ar fi închipuit că va zbura precum păsările și de-abia aștepta a doua zi ca să încerce.

O nouă dimineață se arăta la fel de senină cum erau majoritatea pe Planeta Paradis, iar Marele Șef era pregătit pentru a-și îndeplini visul. După indicațiile necesare, se părea că bătrânul învățase rapid regulile de bază, astfel că au pornit într-un grup de trei: el înainte, flancat de Relu și Bogdănel. Zborul era lin, pentru începători, și nimic nu părea să intervină în buna lui finalizare. Însă, atunci când trebuiau să revină la sol, parcă zifarul Marelui Șef nu era decis în ce urma să facă. Nici bătrânul nu reacționa la comenzile sugerate de cei din jurul său, iar asta le dădea motive de îngrijorare.

Au reușit, în cele din urmă, să convingă zifarul să aterizeze deodată cu ei. Apoi au constatat că bătrânul murise cu zâmbetul pe buze, probabil de un stop cardiac provocat de emoția prea mare. Cât era el de calculat, de data asta Ucu nu-și putea explica moartea celui mai iubit și apreciat dintre halani. A fost nevoie de multă compasiune și muncă de convingere din partea pământenilor, pentru a-l alina, dar mai ales de câteva pahare de șiși, cel mai bun tranchilizant în astfel de situații.

Tragedia a umbrit întoarcerea celor doi rătăcitori, și le prevesteau niște zile triste, fiind o cotitură importantă pentru istoria prietenilor de pe munte. Urmau funerariile specifice halanilor, iar ei nu puteau să lipsească de la ele. După focul deosebit de negru, făcut de Ucu și supușii lui, nu le rămânea decât să aștepte un nou grup, menit să ajute la transportarea trupului neînsuflețit al Marelui Șef. Nimeni nu putea să lipsească de la o astfel de ceremonie, iar pământenii s-au pregătit, la rândul lor. Cu zifarii nu puteau ateriza în vârful muntelui, astfel că au fost nevoiți să-i lase printre cavane și să o pornească pe apă.

Erau ei pitici, dar erau mulți și se mișcau al naibii de rapid, astfel încât Relu nu avea de făcut nimic altceva decât să se predea. Grija lui cea mai mare consta în a-l proteja pe Bogdănel, care nu se putea deplasa decât cu sprijinul lui. Tochii îi înghionteau cu micuțele lor sulițe, strigând și amenințându-i, ori de câte ori întârziau în drumul pe care erau obligați să-l parcurgă, alături de ceata lor. Nu era deloc ușor, iarba fiind înaltă, iar distanța până la pădure destul de mare. Armele și celelalte obiecte personale din grotă nici n-au fost băgate în seamă de micii sălbatici și toată atenția se părea că e concentrată pe fizicul prizonerilor.

La un moment dat, au ajuns într-o pădure suficient de umbroasă pentru gazde, dar dătătoare de neliniști pentru cei doi captivi. Au fost întâmpinați, pe rând, de alte grupuri de pitici înarmați, goi pușcă, dar cu figuri amenințătoare și o dantură grosolană, ieșită în evidență. O altă caracteristică evidentă a tochilor era penisul disproporționat de mare pe care-l aveau și îl etalau cu mândrie. „Noroc că Bogdănel nu era în stare să remarce acest lucru”, se gândea, ca o umilă compensație, Relu.

Spre seară, au ajuns și în tabăra de bază, situată între niște arbori deși și rămuroși. Locul părea un cimitir al groazei, fiind încadrat de zeci de capete și schelete umane, din care o bună parte păreau a fi ale ronilor. Corturile, dacă se puteau numi așa, erau niște căpițe de iarbă uscată din care ieșeau puradei micuți, bătrâni cu ochii bulbucați și femei țâțoase, cu părul până la pământ. Focul din mijlocul așezării părea să fie centrul atenției și acolo a fost dusă prețioasa captură, mai ales că lumina zilei dispăruse complet.

A urmat o ceartă și-o hărmălaie din care cei doi pământeni nu au înțeles mare lucru. Se părea că li se hotăra soarta, în timp ce erau legați strâns de un copac alăturat. Cearta a continuat târziu în noapte și de mai multe ori au fost în pericol de a fi sacrificați. Întotdeauna intervenea altă grupare de tochi, care-și revendica una dintre victime. Între timp, deasupra focului erau prăjite trupuri proaspete de oameni și animale, împrăștiind în jur un miros amețitor, îmbietor sau grețos, în funcție de cine îl percepea. Bogdănel, slăbit și sensibil, era încă leșinat, în timp ce Relu se străduia să rămână lucid și atent la orice detaliu.

Oboseala i-a răpus în cele din urmă și unii au adormit în poziții dintre cele mai caraghioase. Iar când te culci târziu, diminețile cu care începi ziua nu-s deodată cu razele soarelui. Așa s-a întâmplat și de această dată, când au fost treziți nu de lumină, ci de niște bubuituri năpraznice. Nimeni nu știa ce se întâmplă, dar vedeau cum sunt loviți de sus cu foc și pulbere. Trupuri de omuleți zburau prin aer și focul a cuprins corturile improvizate, făcându-i pe toți să o ia la fugă. Tochii nu se mai gândea la cei doi prizoneri, ci doar să-și salveze pielea. Ghiulelele cădeau mereu, în timp ce Bogdănel s-a trezit speriat, iar Relu se zvârcolea să se dezlege.

Omul care simte că-i e aproape sfârșitul, dă tot ce poate pentru a-și salva viața. Iar când mai are de protejat pe cineva, efortul lui nu cunoaște limite. Așa s-a întâmplat și cu Relu, care, deși și-a tăiat mâinile cu funia, a reușit să se elibereze și să-l salveze la timp și pe Bogdănel. Sub tirul tunurilor – care nu puteau fi decât ale ronilor – au reușit să se strecoare și să fugă spre drumul pe care au venit. Acolo s-au adăpostit un timp pentru a se odihni și astfel au avut ocazia să vadă începutul bătăliei corp la corp dintre roni și tochii care s-au întors din ascunzișuri. A fost un măcel groaznic, în care au pierit sute de luptători, din ambele tabere. Dar nu era vreme de pierdut și trebuiau să profite de ocazie.

Cu toată forța de care dispuneau, au făcut cale întoarsă, bazându-se pe memorie și pe puținele indicii reținute. Aveau mereu grijă să nu întâlnească vreun inamic și de aceea le-a luat mai mult timp până au ieșit din pădure și au găsit poteca cu iarbă bătătorită. Iar când le-a apărut grota în față, bucuria lor a fost nețărmuită. Și oboseala la fel, astfel că au adormit imediat lângă lucrurile lor. A doua zi, Bogdănel a fost primul care a dat deșteptarea și a ieșit la lumina binefăcătoare a zilei. Parcă nu-i venea să creadă: zifarii pășteau liniștiți chiar în locul în care-i lăsaseră cu două zile în urmă, iar Zec se apropie de el pentru a fi mângâiat. Dacă n-ar fi fost rănit la umăr, mai că ar fi jurat că totul a fost doar un coșmar.

Chiar și Relu a rămas înmărmurit la vederea prietenilor înaripați și a căutat o explicație rezonabilă. Zifarii ar fi simțit pericolul și s-au îndepărtat până acesta a dispărut. Însemna că acum sunt în afara oricărei amenințări și puteau să-și continue drumul. Astfel că au încălecat, cu stomacul gol, părăsind aceste locuri neprimitoare.

Plăcut era zborul și tare dragă libertatea pentru cei doi evadați, dar și pentru zifarii care-i însoțeau fără călăreții îndrumători, doar din supunere pentru conducătoarea lor, Zui. Atâta vreme cât se mențineau la înălțime, era mai mult decât minunat, dar această situație nu putea dăinui mai mult de două ceasuri, adică vreo sută de kilometri, raportat la unitatea de măsură a pământenilor. Nu era mult, dar nici puțin și, după calculele lor, ar fi ajuns în mai puțin de o săptămână acasă, dacă totul ar fi decurs normal. Însă viața nu decurge mereu lin, ci, precum un râu, are multe meandre și vârtejuri neașteptate.

Primul popas l-au făcut pe un pisc larg și destul de înalt pentru a le oferi o protecție liniștitoare, în timp ce merindele și apa le erau suficiente pentru prânz. Astfel că nu erau obligați să facă foc sau să vâneze, pentru a se întreține. Zifarii pășteau liniștiți și până după-amiază s-au odihnit alături de ei. A urmat a doua repriză de zbor, la fel de palpitantă ca prima, însă emoțiile erau tot mai mari. Frumusețea și ineditul peisajelor pe care le străbăteau, îi înfiorau prin presupusele primejdii, bănuite și închipuite, totodată. Parcă le era frică să coboare la sol, știind că acolo îi poate aștepta sfârșitul groaznic, cauzat de niște creaturi necunoscute. Dar nu aveau încotro.

De această dată, n-au avut norocul unui loc ferit, ci doar al unei stânci pe șes, cu o grotă destul de încăpătoare pentru doi oameni. Partea bună era un paravan format dintr-un arbore putred, dar masiv, care le masca intrarea. Asta i-a convins să aleagă acest adăpost, plus faptul că norii care se învăluiau cu repeziciune anunțau o ploaie iminentă. Relu n-a pregetat, de data asta, să vâneze, în timp ce Bogdănel avea misiunea să lege aripile zifarilor și să facă focul.

Cina a fost ca pe vremuri, festivă și încărcată de amintiri frumoase. Sărbătoreau eliberarea și se gândeau deja la familia mult iubită, care-i aștepta. Afară cădeau picături grele de ploaie și parcă le țineau isonul sentimentelor descătușate după atâta vreme de represiune. Probabil că și zifarii s-au adăpostit sub coroanele copacilor din preajmă, pentru a se proteja. Și, precum se întâmplă oamenilor obosiți, somnul i-a biruit în cele din urmă și le-a oferit vise frumoase, în concordanță cu speranțele fiecăruia.

Pe Planeta Paradis, ploile sunt consistente, dar nu țin mult. Asta s-au învățat și pământenii, care s-au trezit deodată cu primele lumini ale zilei. Doar că, atunci când au ieșit din peșteră, zifarii nu mai erau de văzut. Și ca un avertisment al nenorocirilor ce-i aștepta, o săgeată venită de nicăieri se înfipse în umărul lui Bogdănel, iar probabilitatea ca ea să fie otrăvită era foarte mare. Săgeți tot mai multe se abăteau spre lăcașul lor și Relu a apelat la pușcă, trăgând un foc de avertisment.

La început nu vedea nimic în fața lui și nici nu era prea atent, ocupându-se și de Bogdănel. Era clar că nu-l putea ajuta prea mult pe băiat prin îngrijirea obișnuită, și de aceea trebuia să găsească o soluție extremă. Încă un foc de armă, pentru a impune ceva respect, a fost o încercare fără efect vizibil. Era nevoie de o ripostă dură, pe măsura situației.

Folosind binoclul și fiind foarte atent, Relu a văzut cel puțin cinci pitici, cu arcuri cât trupul lor, care se ascundeau dibaci printre ierburi. N-aveau mai mult de un metru, dar arătau ca niște diavoli în miniatură, însetați de sânge. Primul glonț, primul rănit, pentru că nu mai era rost de risipă, iar luneta pământeanului avea un rol important. S-a văzut imediat că omuleții erau solidari, pentru că au sărit în recuperarea victimei. Ăsta era un lucru bun pentru cei doi asediați.

Al doilea glonț și se presupune că s-a scăpat definitiv de un inamic. Mai erau trei, și Bogdănel era în criză de timp. Cu toată mila și durerea provocată rănitului, Relu a recuperat săgeata înfiptă în trupul acestuia și a pus-o în arbaletă. Din nou îi era pusă perspicacitatea la încercare, dar de data asta cu o armă mai puțin cunoscută. Și ocazia s-a ivit când un pitic s-a mișcat mai neglijent în teren. A fost suficient să-l atingă la un  picior și ceilalți doi s-au alertat.

Profitând de asta, lui Relu i-a fost ușor să-i surprindă în timp ce aceștia îi administrau antidotul. Pe unul l-a executat pe loc, în timp ce pe celălalt l-a obligat să-l trateze pe Bogdănel. Speriat, acesta s-a supus comenzii și i-a administrat băiatului câteva picături din sticluța ce-o purta la gât. Apoi s-a întâmplat minunea mult așteptată și băiatului a început să-i revină culoarea pe chipu-i chinuit. După ce a băut câțiva stropi de apă și a deschis ochii, privirile li s-au întâlnit, transmițându-și reciproc speranțe. Doar că realitatea imediată nu era nici pe departe promițătoare. Afară se auzeau urlete tot mai puternice și mai apropiate. Erau tochii care îi înconjuraseră și în curând au intrat buluc peste ei.

Ziua decisivă sosise, iar Relu, Bogdănel și Iakan planificaseră ca evadarea să aibă loc în timpul ultimului zbor de recunoaștere. Era riscant, dar numai așa mai aveau șanse să scape cu viață. În timpul nopții, profitând de chefurile obișnuite ale ronilor, pământenii se strecurară în cortul lui Soto, de unde și-au recuperat lucrurile confiscate. Cu ajutorul hamalilor, le-au legat apoi de zifarii cu care urmau să zboare, plasându-le sub aripile încă legate ale zburătoarelor. Dar tocmai când se pregăteau de plecare, a intervenit ceva neprevăzut, dându-le peste cap tot planul.

Suita Țamorului nu mai părea dispusă să încalece, iar namila de Soto se propti în fața celor doi proscriși. După chipul lui satisfăcut, își dădeau seama că erau ai lui și primise învoirea să facă ce vrea cu ei. Roșcatul puse ochii pe Bogdănel și îl îmbrânci cu forță în mijlocul cercului care se formase. Băiatul, luat pe nepregătite, căzu pe iarba bătătorită de zifari, în timp ce Relu se zbătea între brațele altor doi luptători. Soto își propti apoi un picior pe victimă, împiedicându-l să se ridice și scoțând tacticos sabia din teacă. Era hotărât să-l decapiteze și îi arăta celuilalt prizonier că el urmează dacă-i mai duce cu vorba.

În aceste momente decisive, Relu își căuta cu disperare cuvintele potrivite pentru a-l face pe Soto să se răzgândească. Din micul vocabular însușit de la Iakan, a găsit câteva expresii jignitoare la adresa celui care se dădea mare erou omorând un copil. Asta l-a făcut pe roșcat să-și iasă din pepeni și să-și schimbe abordarea. Turbat de furie, apucă o sabie de-a unui soldat apropiat și o aruncă spre pământeanul ce se zbătea. În acel moment, brațele i-au fost eliberate, tocmai la timp ca să poată prinde arma. Lupta începuse, iar cei din jur așteptau cu nerăbdare să-l vadă răpus pe străinul cel pipernicit.

Singura șansă a lui Relu era să se bazeze pe iuțeală, căci la capitolul forță era de departe depășit. Își aminti lecțiile primite de la prietenul lui, Iakan, și căută să urmeze întocmai indicațiile. Soto era mare și puternic, dar se enerva repede și nu mai gândea cu luciditate. Asta se vedea deja prin atacurile dezlănțuite pe care le întreprindea uriașul, la care Relu se eschiva mereu, înfuriindu-l și mai tare. Săbiile erau grele și o parare directă nu era decizia cea mai bună. Cu toate acestea, arma trebuia să fie mereu pregătită pentru atac sau apărare, în funcție de ocazia ivită.

Soto ataca mereu ca un taur care vede roșu în fața ochilor, iar Relu zburda ca un titirez în jurul lui. Oboseala trebuia să-și facă efectul mai rapid asupra primului, mult mai solicitat și datorită platoșei metalice greoaie. Socoteala ar fi putut da rezultate dacă pământeanul nu s-ar fi împiedicat în iarba încâlcită, scăpând sabia din mână și căzând pe spate. Crezând că are ocazia loviturii finale, războinicul ron își puse toate puterile în execuția de grație, înfigând cu putere sabia. Noroc că Relu a reușit o răsucire, iar arma a intrat pe lângă el, adânc în pământ. Acum era momentul decisiv: profitând de încăpățânarea namilei de a-și recupera neapărat mândrețea de instrument, pământeanul se rostogoli ca fulgerul printre picioarele crăcănate, scoțând totodată pumnalul de la brâul lui Soto. Cu aceeași iuțeală, înainte ca acesta să se dezmeticească, îi sări în spate și îl înjunghie adânc la baza gâtului, acolo unde plăcile metalice nu mai puteau să-l apere.

Roșcatul nici nu și-a dat seama ce s-a întâmplat, căzând în genunchi și privind mirat sângele care-i șiroia peste tot. Mâinile lui cercetau locul rănii, iar ochii exprimau o cruntă mirare și deznădejde. Aceeași uimire și dezamăgire era vizibilă pe chipurile amuțite ale ronilor. Iar tăcerea profundă nu prevestea nimic bun pentru cel care a avut curajul să-l ucidă pe cel mai bun războinic din armata ronilor. Privirile își schimbau rapid căutătura, devenind din nou amenințătoare și mult mai crunte.

În acel moment s-a auzit o bubuitură ca de trăsnet, ce a cutremurat pământul și a speriat toată tabăra. Bucăți dintr-un car, picioare de animale și materiale amestecate cu torțe de foc zburau prin aer. Părea un atac prin surprindere al inamicului invizibil, de aceea Țamorul ordonă imediat mobilizarea spre locul impactului. Toți luptătorii se buluciră în direcția indicată, iar în preajma zifarilor nu mai rămaseră decât câțiva hamali și… cei doi prizonieri. Momentul trebuia exploatat imediat. Cu pumnalul încă în mână, Relu tăie rapid funiile zburătoarelor, fără să întâmpine vreo opoziție. Apoi, el și Bogdănel se aruncă pe Zui și Zec și îi îndemnă la galop.

Până și-au dat seama ronii că explozia provenea de la niște recipiente proprii cu praf de pușcă, detonate de Iakan pentru a crea o diversiune, era prea târziu. Zifarii erau deja în aer și nicio săgeată sau glonț nu-i mai putea atinge. Pe cel călărit de Bogdănel, ca un dar din partea prietenului lor hamal, erau fixate și două butoiașe din praful de pușcă al ronilor. Probabil că plătise cu viața curajul de a-și înfrunta semenii, iar pentru asta cei doi călăreți ai văzduhului îi erau recunoscători.

Patru boi, ce păreau niște mamuți preistorici de pe Terra, erau înhămați în fața tot atâtor tunuri grele și a muniției aferente. Alte două animale de acest gen trăgeau două care grele. Într-unul stătea Țamorul, cu suita și lucrurile sale, iar în celălalt erau înghesuite alimentele, băutura și corturile mai mari. Peste 450 de luptători și vreo 90 de hamali mărșăluiau pe jos, cei din urmă purtând în spate câte un bagaj greu cu mărfuri și obiecte de trebuință. Cam așa arăta convoiul ce a pornit în acea dimineață să cucerească un teritoriu necunoscut și periculos, dar cu atât mai provocator. Doar 10% din roni au rămas să vegheze și să întrețină corabia până la reîntoarcerea plină de glorie a temerarilor.

Cei doi pământeni stăteau în apropierea Țamorului, alături de Soto și soldații din garda de protecție, oferind sfaturi în ceea ce privește ruta de urmat, precum și modul de evitare a obstacolelor inerente unui traseu virgin. Avangarda, formată din luptători înarmați cu săbii, deschidea drumul printre ierburile înalte, căutând să nu se abată de la cursul benefic al râului. Înaintau încet și cu prudență, o zi de marș fiind echivalentul a 50 de kilometri parcurși, după socoteala lui Relu. În acest ritm, ar fi avut nevoie de vreo 40 de zile pentru a ajunge pe malul celălalt al continentului, fără nicio zi de pauză sau situații de ocolire. Dar nici nu se punea problema să aibă la dispoziție un termen atât de lung, căci ronii erau nerăbdători și îi impuseseră o limită de timp. El trebuia să profite cât mai mult, ducându-i cu vorba.

În prima zi, nu a existat niciun eveniment neplăcut, iar seara a venit ca o izbăvire pentru întregul convoi. Aveau nevoie de odihnă, dar nici petrecerea obișnuită a serii nu era uitată. În cursul celei de-a doua zile s-a înregistrat și prima victimă: un hamal a fost lovit de o săgeată otrăvită și a murit în scurt timp. De atunci, nu se așternea o seară fără a se raporta cel puțin un mort, luptător sau hamal. Dușmanul era nevăzut și frica punea stăpânire pe armata expansionistă. Victime se înregistrau și în timpul vânătorilor necesare pentru împrospătarea proviziilor alimentare.

Nimeni nu-i mai supraveghea noaptea pe cei doi prizonieri sau pe hamali, socotindu-se că n-aveau unde să fugă, decât dacă erau inconștienți și nu puneau preț pe viața lor. De această libertate a profitat Relu și Iakan, care s-au împrietenit și plecau noaptea pentru câteva ore din tabără. Cel din urmă aflase din anumite surse de refuzul pământeanului de a-l împușca la indicația roșcatului, și voia să-și arate recunoștința. Înainte de a fi retrogradat ca hamal, fusese un bun războinic și mulți adversari au fost uciși de sabia lui. Era un mister cu ce a greșit, dar s-a oferit să-l inițieze pe Relu în tainele luptelor cu arme diferite, în mod special cu sabia cea grea a ronilor. Sub strălucirea aștrilor nopții, în locuri retrase și bine alese, cei doi se întâlneau și exersau fizic, dar și lingvistic, străinul fiind avid în a învăța limba cuceritorilor. Uneori se trecura și Bogdănel la aceste lecții, dar în cele mai multe cazuri el era cel care se asigura că nu vor fi prinși.

În momentele de odihnă dintre reprizele de pregătire militară Relu punea adesea întrebări despre Zakala, ființa atât de adorată de roni încât au pictat-o pe pânza corăbiei lor. Hamalul vorbea atunci cu patos și emoție despre zeitatea cu origini celeste care-i conducea la victorii în lupte și le oferea, de asemenea, o viață prosperă în timp de pace. Pământeanul credea că-i o entitate abstractă, prezentă doar în închipuirile celor naivi, dar Iakan l-a asigurat că ea există cu adevărat și e chiar mai frumoasă decât desenul de pe pânză. Afirmație ce-l făcea să zâmbească circumspect pe străin.

În fiecare dimineață, Țamorul și suita lui făceau un raid de circa două ore cu zifarii. Se părea că patrupedele înaripate nu rezistau mai mult în aer fără să se odihnească, iar o aterizare în afara taberei era mai mult decât riscantă. Chiar și în timpul zborului erau acum mai atenți, păstrând o altitudine mai mare și o oarecare distanță de zonele împădurite și periculoase, după cum au văzut la prima survolare. După revenirea la sol, porneau pe direcția cea mai ușor de străbătut și care prezenta o siguranță mai mare.

Astfel s-au scurs mai multe zile, iar timpul care trecea nu era deloc în favoarea celor doi prizonieri, deveniți călăuze spre o destinație tot mai himerică. Soto își manifesta mai des și mai ostil neîncrederea, influențându-l cu tot mai mare succes pe Țamor. Relu și Bogdănel simțeau că nu pot să-i ducă mult timp cu vorba și momentul adevărului se apropia. Chiar li s-a dat un ultimatum: dacă în următoarele trei zile nu vor zări fuiul halanilor, vor plăti cu viața faptul că l-au mințit pe Țamor. Iar Soto își mângâia cu subînțeles sabia de la brâu, în timp ce trecea rânjind pe lângă ei.

Ronilor le plăcea să petreacă până seara târziu, cu băutură din belșug, cântece sau urlete sub cerul liber, dar și întreceri în luptă care se încheiau adesea cu răniri grave sau chiar fatale. De aceea se trezeau dimineața târziu, mahmuri și fără prea mare chef de mișcare. Excepție făceau nenorocoșii, care trebuiau să stea de strajă și să-i supravegheze pe hamalii ce dormeau printre mărfuri și animale. Unul dintre cei din urmă se numea Iakan și pământenii s-au alipit de la început de el, fiind atrași de privirea lui inteligentă și de autoritatea pe care o avea asupra celorlalți supuși.

Relu și Bogdănel nu mai erau legați și puteau să se plimbe liberi prin tabără, fiind supravegheați însă îndeaproape de soldații lui Soto, roșcatul care nu avea încredere în ei, așteptând doar un motiv pentru a le face felu’. Curiozitatea prizionerilor față de creaturile debarcate era prea mare pentru a-i ține în cort și la primele ore de lumină ei s-au infiltrat printre îngrijitori. Îi fascinau zifarii, cum se numeau acei cai care se spunea că zboară deasupra câmpiei și chiar peste munții cei mai înalți. Aveau ochii blânzi și parcă cereau prin ei dragoste și mângâiere. Cu gesturi tandre și sentimente pe măsură a reușit Bogdănel, chiar de la început, să câștige încrederea celor șase înaripați și, în special, a femelei care-i conducea și a mânzului ei. Li se spunea Zui și, respectiv, Zec.

Au zăbovit în acel anturaj până ce Țamorul – așa era titulatura comandantului oștirii – a început să dea ordine, înviorând activitatea din perimetru. După o masă sărăcăcioasă compusă din carne uscată și greu de mestecat, li s-a cerut hamalilor să pregătească înaripatele pentru un zbor de recunoaștere. Prizonierilor li s-a repartizat câte unul și au primit instrucțiuni vitale de la Iakan. Nu aveau hamuri sau alte curele de prindere și asta făcea dificile călăritul și menținerea pe spinarea zifarilor, pentru neinițiați. Dar în realitate totul devenea mai simplu dacă urmai întocmai sfaturile. Esențial era să te prinzi cu putere de baza aripilor și să-ți închipui că ele sunt o prelungire a brațelor tale. Apoi, să le dirijezi frecvența și amploarea mișcărilor, transmițând prin felul strângerii ceea ce-ți dorești în zbor, cum ar fi direcția, viteza sau altitudinea. Bogdănel a avut norocul să-l călărească pe Zec, în timp ce Țamorul avea privilegiul să o conducă pe Zui. Relu, Soto și încă doi luptători de rang au primit spre folosință ceilalți zifari.

Emoțiile pământenilor erau mari la decolare și inima le bătea puternic când patrupedele au pornit în galop. Din ce în ce mai tare și atingând solul tot mai lin. Aripile lungi și puternice încălecau cu sete aerul, reglându-se după ritmul impus de mâinile conducătorului de zbor. Desprinderea de pământ s-a produs pe nesimțite și celor doi începători li se părea un vis. Pluteau cu adevărat și se simțeau liberi ca păsările, deși erau înconjurați de roni violenți, de care nu puteau scăpa nici măcar în văzduh. Zec zbura mereu alături de mama lui, iar Relu era și el supravegheat de Soto și pușca confiscată de la el.

Misiunea lor era să găsească un traseu potrivit pentru convoiul militar cu care se vor deplasa de mâine. Relu trebuia să le arate direcția cea mai scurtă și sigură până la halani. O vreme au ținut-o paralel cu râul, dar drumul devenea prea abrupt și năpădit de vegetație înaltă, așa că au cârmit spre liziera pădurii. Să fi trecut un ceas de zbor, când mai multe săgeți au țâșnit dintre copacii marginali, iar una s-a înfipt în zifarul unui soldat. Nu părea o rană gravă, dar țamorulul a poruncit întoarcerea în tabără. Animalul lovit zbura tot mai greu și abia a ajuns la destinație. După o aterizare dificilă, animalul s-a prăbușit din picioare, arătând o suferință cumplită și gemând jalnic. Probabil că săgeata fusese otrăvită, iar efectul ei era ireversibil pentru cunoștințele ronilor.

Bogdănel îi mângâia trupul în spasme, privind cu durere cum din ochii zifarului parcă se scurgeau lacrimi, în timp ce Relu îi cerea lui Soto să-l împuște. Uriașul privea însă impasibil scena, de parcă era obișnuit cu un astfel de spectacol. Iritat de acest comportament, pământeanul a țâșnit pe neașteptate, apucând rapid pușca de pe umărul roșcatului și, înainte ca ceilalți să se dezmeticească, a tras glonțul izbăvitor în capul animalului. A fost un gest curajos, ce a provocat imediat mânia namilei și a celor din jur, care l-au dezarmat imediat și i-au aplicat câteva lovituri cu patul armei și apoi cu picioarele. Dar chiar și la pământ, Relu zâmbea acum mulțumit, spre stupefacția bătăușilor.

Soto examină apoi pușca pământeanului, care era pentru el mai mult o bijuterie, și o întinse omului chircit la pământ. La început, Relu n-a înțeles ce voia de la el, dar după ce s-a ridicat și a văzut că roșcatul continua să i se adreseze cu aceleași cuvinte, oferindu-i arma, a ghicit care-i era dorința. Luă pușca sub privirile curioase ale soldaților din preajmă, ce arătau cu mâinile o țintă din depărtare. Era vorba de Iakan, și i se cerea să-l împuște de la distanță, pentru a demonstra eficiența armei și priceperea stăpânului ei. După ce reglă luneta și îl luă în colimator pe hamal , Relu se răzgândi și mută ținta spre catargul ambarcațiunii ancorate. Nu era un trăgător la fel de bun ca prietenul lui, Gavrilă, dar se ruga în gând ca de data asta să nu greșească. Glonțul care mai era pe țeavă a lovit parâma ce ținea ridicată pânza de la prora vasului și aceasta a coborât instantaneu. În timp ce ronii au rămas cu gura căscată un timp, trăgătorul privea înmărmurit prin lunetă.

Pe pânza lăsată se putea vedea bustul unei femei cum nu crezuse că există. Ochii îi erau de un jar închis și hipnotizant, părul negru îi împodobea chipul ca un nimb dumnezeiesc a cărui strălucire era amplificată de un lănțișor discret ce-i lăsa pe frunte o mică stea strălucitoare chiar și-n miezul zilei. Părea o zeiță cu obraji trandafirii, făptură divină și un caracter neprihănit, dar impunător. Sub imaginea care părea ireală, era scris un nume pe care nu-l putea citi, dar bănuia că era cel care se auzea din pieptul tuturor ronilor ce țipau acum într-un glas: ZAKALA!

Peisajul țărmului liniștit de cu seară se schimbase ca printr-o magie neagră și acum totul părea desprins dintr-un coșmar. Zeci de bărci mari, ticsite cu oameni și mărfuri, acostaseră sau erau pe cale să ajungă la mal. Toate proveneau de pe o corabie pântecoasă ancorată în larg și cu pânzele strânse, ale cărei catarge se înălțau semeț în zare. Probabil că nava sosise în plină noapte și debarcarea începuse în liniște, chiar înainte de a se lumina de ziuă. Pe mal coborau numai bărbați înalți, bărboși, cu părul lung și încâlcit, majoritatea fiind echipați cu platoșe, scuturi greoaie și arme de tot felul: de la sulițe, săbii, ghioage, arcuri cu săgeți și până la puști și pistoale rudimentare. O categorie aparte erau niște semeni de-ai lor, îmbrăcați simplu, fără instrumente de luptă, și care părea că aveau rolul de hamali. Sub stricta supraveghere a soldaților și suportând cu stoicism poruncile gălăgioase, acești supuși descărcau butoaie și lăzi voluminoase, tunuri și muniție, precum și niște animale nemaivăzute pe acest continent.

Era vorba de niște bivoli mari, de dimensiunile unor elefanți pământeni, puternici și agitați, ce cu greu puteau fi struniți pe parcursul transportului. Fiecare creatură, legată în lanțuri grele, avea nevoie de o barcă a ei, alături de cei 4-5 hamali care o însoțeau depunând mare efort să o liniștească. Dar cea mai interesantă apariție pentru Relu și Bogdănel au fost cele șase patrupede cu aripi, debarcate cu atenție în acel moment. Ai fi zis că-s niște cai cu picioare lungi și subțiri, doar că aveau capul mai mic, coada consta în niște pene lungi și drepte, iar corpul le era acoperit de un puf alb. Albe le erau și aripile legate bine cu niște funii mai delicate a căror strânsoare era controlată periodic cu atenție.

Toate aceste imagini se derulau prin fața celor doi prizioneri cercetați îndeaproape de cel mai masiv dintre luptătorii care-i treziseră din somnul greu. Individul era un uriaș de vreo doi metri și jumătate, cu o claie de păr roșcat și o barbă de aceeași culoare, ce-i acoperea fața și pieptul masiv. Brațele goale, ce-i ieșeau dintre fiarele platoșei, erau acoperite cu tatuaje de luptă și chipuri hidoase, probabil menite să-i înfricoșeze pe cei din preajma lui. Namila îi pipăia cu agresivitate, îi mirosea și le adresa tot felul de cuvinte necunoscute. Atenția lui a fost atrasă de lănțișorul cu cruciuliță al lui Bogdănel, pe care i l-a smuls de la gât, admirându-i culoarea aurie, apoi de obiectele găsite în apropierea captivilor. Examină cu interes pușca de vânătoare cu lunetă, arbaleta și sabia, fiind foarte mulțumit de pradă. L-a impresionat chiar și binoclul, după ce și-a dat seama la ce servește.

Roșcatul a dat apoi niște ordine și doi din soldații lui au plecat cu prada, timp în care ceilalți doi păroși le-au legat cu brutalitate mâinile de corp celor doi prizioneri. Se lămuriseră că n-aveau cum comunica în felul acesta și au început să-i împingă spre mijlocul unei mulțimi de luptători, ce tocmai puseseră piciorul pe plajă. Au fost îmbrânciți și obligați să se plece în fața unui individ care părea să fie șeful cel mare. Asta datorită aerului superior cu care-i privea pe cei din jurul lui, dar mai ales felului în care era îmbrăcat.  O haină lungă și viu colorată, cu fireturi aurii și zorzoane din metal nobil ce-i atârnau din belșug pe piept. Capul îi era acoperit cu o tiară sclipitoare în care erau încrustate pietre prețioase de diferite culori. De gât îi atârna un lanț gros auriu, ce avea la capăt o ancoră în miniatură, iar la ambele mâini purta brățări din aur masiv. Spre deosebire de tovarășii lui, nu avea ca armă decât o sabie prinsă la brâu, cu mânerul și teaca tot din aur, bineînțeles. Dar nici n-avea nevoie de alte instrumente de luptă, fiind înconjurat mereu de soldați care-l apărau de orice gest îndrăzneț și se închinau cu smerenie, ori de câte ori îi simțeau privirea ațintită asupra lor.

Comandantului i se aduse la cunoștință situația celor prinși, iar namila roșcată îi prezentă lănțișorul găsit. După ce-l cercetă cu atenție, la rândul său, individul îi privi cu interes pe cei doi amărâți aplecați în fața lui, dezbrăcați până la brâu și plini de nisip. Le arătă lanțul și îi întrebă ceva de mai multe ori. Relu pricepu cam ce dorea să afle și dădu din cap afirmativ. Încercă să se ridice, dar unul dintre soldați îl doborî la loc. Încercă din nou, strigând spre comandant și arâtând că vrea să fie dezlegat. Curios, acesta făcu semn să i se îndeplinească dorința. Prizionerul arătă apoi prin gesturi cât mai convingătoare că, acolo de unde vine el, există mult aur și îi poate conduce.  Chipurile celor din jur se înveseliră de îndată ce prinseră ideea, iar șeful cel mare radia de mulțumire. Mai ceru niște lămuriri cu privire la distanța și direcția în care trebuiau să meargă, dar Relu îl asigură că în trei sau patru zile vor ajunge.

Pe mal, au început să se înalțe corturi de diferite mărimi. Cel mai mare și atrăgător era al comandantului, în jurul căruia se înălțau altele, de diferite mărimi. Într-unul mic și marginal au fost conduși și cei doi captivi, deveniți călăuze spre locuri promițătoare. În drumul spre noua lor locuință, Bogdănel găsi prilejul să-și exprime nedumerirea:

– De ce le-ai vorbit despre halani și aur? Acum n-o să se lase până nu-i vor găsi și jefui.

– A fost singura cale prin care ne-am câștigat dreptul de a trăi și timp pentru a ieși din această situație. Până la capătul celălalt al continentului este însă cale lungă.

– Cine sunt acești sălbatici și de unde vin oare?

– Cred că sunt roni, băiete, și vin de departe.

Trecut-au ore bune, timp în care parcă zburau pe deasupra norilor ce se interpuseseră între aparatul lor de zbor și solul îndepărtat. Soarele strălucitor și vântul puternic erau fenomenele care îi însoțea în această parte a croazierei, ce devenise parcă o cursă în viteză către răsărit. Cei doi navigatori nu puteau face nimic în această fază, dar nici panica nu era o opțiune, astfel că s-au așezat jos în nacelă, schimbând cuvinte de încurajare și scotocind după ceva de-ale gurii. Relu avea cu el o butelcuță de șiși din care l-a îmbiat pe Bogdănel. Era un bun remediu împotriva grijilor, chiar dacă băiatul era tânăr și nu obișnuia să guste din băuturi alcoolice. Încrederea și zâmbetul le-a revenit după o dușcă bună, o masă la înălțime și câteva vorbe cu haz.

Se ridicau periodic în picioare pentru a verifica traiectoria și viteza de deplasare, dar rareori constatau modificări în peisaj. Spre seară, norii s-au împrăștiat și puteau distinge solul atât de îndepărtat, fără multe amănunte, doar firele subțiri ale cursurilor de apă și pădurile care alternau cu câmpii imense. Erau foarte departe de casă și distanța continua să se mărească în fiecare oră cu cel puțin 50 de kilometri. Noaptea se anunța mai liniștită, mai ales că balonul plutea mai lin, fără tendința de a mai urca. Le-au prins bine hainele suplimentare puse de Florica, pentru că aerul de la înălțime al nopții era foarte rece. Muza și Cupidon le țineau tovărășie, iar stelele atât de apropiate îi îndemnau la melancolie, până ce somnul i-a doborât pe amândoi, cufundându-i în vise cu tentă de coșmar.

Relu și-a revenit primul, când soarele era răsărit și insistența lui i-a deranjat ochii. Dintr-un salt a fost în picioare, cu inima-i cuprinsă de emoția unei schimbări. Din fericire era o evoluție în bine, căci pământul era mult mai aproape și continuau să coboare încet, dar sigur. Nici vântul nu mai avea putere, obosit parcă de atâta hârjoneală. Cu mare entuziasm, Relu l-a scuturat pe Bogdănel, ridicându-l și arâtându-i noua priveliște. Râdeau amândoi, chiar dacă erau pierduți într-un loc necunoscut și mai aveau de coborât pe un sol plin de pericole. Întâmplarea sau norocul a făcut ca primul contact cu noul teritoriu să se facă pe un fluviu care se scurgea nervos, tot spre est. Nacela era ușoară, dar a fost nevoie ca Relu să taie funiile care-i lega de balon, pentru a scăpa de o greutate în plus.

Drumul lor a continuat astfel, la început riscant de rapid, dar apoi din ce în ce mai lin. Malurile se perindau de o parte și de alta, surprinzându-i cu înfățișările diverse ale peisajului, dar și ale unor specii de animale din cele mai interesante. Atâta vreme cât pluteau în mijlocul fluviului se simțeau în siguranță și doar uneori îi împiedica vreun ciot sau o insuliță minusculă, după care își continuau drumul. Au fost purtați astfel până către sfârșitul zilei, când albia fluviului s-a transformat într-un estuar larg și nacela nu mai avea puterea de a merge mai departe, împotmolindu-se în malul drept. Departe, în fața lor, continentul se sfârșea printr-o plajă întinsă de unde se întindea un alt ocean, cel din coasta estică.

Au coborât în cele din urmă pe țărmul pustiu și scăldat de lumina înserării, ce-ți lua ochii cu sclipirile ei. Cu grijă, să nu-și ude bagajele, cei doi naufragiați erau în căutarea unui loc uscat și sigur pentru a face un foc binevenit înaintea nopții. Popasul potrivit l-au găsit pe lângă niște tufișuri ce mărgineau întinderea de nisip, iar Bogdănel a fost însărcinat cu aprinderea focului. Făcuse școală la acest capitol și se dovedise un elev destoinic în aprinderea rapidă a firelor uscate. În acest timp, Relu s-a ocupat de vânarea uneia dintre multele păsări ce populau acele locuri. N-a durat mult și a revenit cu o captură frumoasă, ce semăna foarte mult cu o gâscă sălbatică. Până au pregătit-o și au atârnat-o deasupra focului se făcuse deja întuneric, iar lumina focului era parcă o vrajă ce-i impresiona când se priveau mâncând și povestind totodată. Carnea era parcă mai gustoasă ca niciodată și vorbele aveau un fior aparte în acel capăt de lume.

– Și acum ce-o să facem, unchiule?, era întrebarea care-l frământa cel mai mult pe Bogdănel.

– Găsim noi ceva, a răspuns Relu liniștit. Nu-ți fie teamă, doar am promis să am grijă de tine.

– Nu mi-e teamă, dar… mi-e dor de casă deja, a recunoscut băiatul puțin rușinat.

– Și mie mi-e dor și ne vom reîntoarce, chiar dacă o să dureze un timp. Ai încredere. – Mama și tata or fi tare îngrijorați, la fel și draga de Carmen…

– Ai dreptate. O să ne caute un timp, dar nu-și vor pierde speranța. Hai, mănâncă și odihnește-te apoi, că mâine va fi o altă zi plină.

Dar dialogul a continuat încă ceva timp, până când n-au mai rezistat și somnul i-a doborât lângă focul binefăcător. Dormiseră atât de adânc încât nu au deschis ochii decât la zgomotul puternic ce se auzea în preajmă. În jurul lor erau niște namile de bărbați fioroși și înarmați, ațintindu-i cu săbiile și urlând ca niște apucați.