Hai, veniți cu mic cu mare,
La a noastră sărbătoare!
Vă primim cum se cuvine
De-aveți cardurile pline. 😀
P.S. – Am plecat să mă lupt pentru Cupă și grătar
Sper și azi, de bună seamă,
Să fiu rege-ntre cei buni,
De m-ajută mândra damă
Și perechea de nebuni.
Săptămâna aceasta este ieșită cu totul din comun pentru mine. Mâine, la ora 10.00, am lansarea cărții „Povestirile unui maramureșean”, la librăria Cartea Românească cea mai mare și bine aprovizionată din Baia Mare (în Piața Revoluției, lângă Platoul din Centrul Nou). Îi invit, pe această cale, pe toți prietenii și cunoscuții din municipiu sau din împrejurimi să ne întâlnim și să facem poze împreună.
De asemenea, mulțumesc conducerii MARALIBRIS pentru găzduire, și în special doamnei Elisabeta Moldovan, care a dat dovadă de o amabilitate deosebită. Și nu în ultimul rând, îi sunt recunoscător d-lui Nicolae Goja, scriitor, jurnalist și redactor șef la „Graiul Maramureșului”, un sprijin hotărâtor pentru promovarea cărții în paginile ziarului.
Ieri și azi am avut ceva de lucru cu invitații, telefoane și alte pregătiri, iar mâine e din nou o zi a emoțiilor. Sper să fie o reușită, așa cum a fost și lansarea din Seini. Săptămâna se va termina cu o altă încercare: zilele orașului, cu nelipsitul campionat de șah. Sunt zile trepidante, cu „examene” de dat și un titlu de apărat.
Vă doresc numai bine și zile pe placul vostru!
Ieri nu am reușit să zăbovesc mai mult de o oră pe bloguri, fiind Ziua cea Mare, pe care am așteptat-o cu o emoție profundă și cu temerea că lansarea de carte va trece fără să fie observată de mulți concitadini. Dar, spre marea mea surprindere și bucurie, sala de la parter a Casei De Cultură din Seini a fost plină cu oameni de toate vârstele, plus doi fotografi care au imortalizat toate momentele frumoase. Și nu au fost puține.
În deschidere, a luat cuvântul domnul Dan Skorka, directorul Casei de Cultură și omul care a muncit cel mai mult pentru reușita acestui eveniment. Dânsul a fost printre primii care a lecturat „Povestirile unui maramureșean”, iar prezentarea pe care a făcut-o m-a impresionat profund. Apoi, a luat cuvântul doamna Kadar Ioana Gabriela, directoare a Liceului Tehnologic Agricol „Alexiu Berinde” din Seini, care m-a susținut încă de la lansarea cărții pentru copii, „Revolta din ogradă”. Firește că și cuvintele dumneaei mi-au mers la suflet, fiind elogioase și încurajatoare. În continuare, am ascultat cu sfințenie cuvintele preotului paroh Pop Gheorghe, un poet și scriitor cu experiență, care a realizat monografia orașului Seini, și este cetățean de onoare al localității. Deși intrase doar ieri în posesia cărții și a citit doar câteva fragmente, părerea domniei sale era foarte importantă pentru mine. Și de data asta m-am bucurat de cuvinte elogioase.
Prietena, și cea mai critică dintre cititorii mei, Pop Crina, m-a menajat de data asta și mi-a dat câteva sugestii pentru o viitoare carte. Toată lumea prezentă a așteptat cu nerăbdare să vorbească doamna primar, Gabriela Tulbure. Acesta a fost punctul culminant al evenimentului, în care inima îmi bătea cu putere. Mai ales când am auzit că va înainta spre aprobare propunerea să devin cetățean de onoare al orașului! Nici în cele mai îndrăznețe visuri nu mi-am imaginat o asemenea cinste. După acest minunat discurs și o astfel de veste, a trebuit să iau și eu cuvântul. Doar că emoțiile m-au învins și n-am reușit decât să le mulțumesc tuturor pentru că au făcut posibilă această zi de neuitat.
A urmat partea mai puțin solicitantă, în care ne-am ospătat cu gogoși de casă, brânzoaice gustoase, sărățele, și am gustat din pălincă, bere și sucuri. Așa s-a desfășurat lansarea povestirilor mele. Eu nu am făcut poze, dar s-ar putea să apară pe facebook câteva, precum și în ziarul „Graiul Maramureșului”, făcute de profesioniști, nu de amatori ca mine. 🙂
Mâine voi lipsi iarăși de pe blog, deoarece plec la Băile Tușnad. Așadar, ne întâlnim luni, când sper să auzim numai de bine.
Vineri, ora 17.00, la Casa de Cultură a orașului Seini, va avea loc lansarea de carte „Povestirile unui maramureșean”. Îi invit pe toți cei care își permit, sau sunt în trecere prin Maramureș, să ne întâlnim și să ne cunoaștem mai bine cu această frumoasă ocazie. Dar dacă nu puteți, vă înțeleg și vă mulțumesc pentru gândul bun ce o să-l simt oricum că vine din partea voastră. Evenimentul este organizat, cu solicitudinea-i obișnuită, de directorul Casei de Cultură, d-l Dan Skorka, și cu sprijinul constant al primăriei Seini, prin persoana d-nei primar Gabriela Tulbure, cărora le mulțumesc și pe această cale. Sper să fie o lansare reușită, așa cum a fost și cea de anul trecut, cu „Revolta din ogradă”. Doar că acum e vorba de o carte pentru adulți, iar emoțiile mele sunt parcă mai mari.
Profit de acest anunț pentru a-i asigura pe toți cei care mi-au solicitat cartea, că le-am trimis-o. Dacă nu au primit-o, înseamnă că s-a întâmplat ceva pe traseu și îi rog să-mi de de veste pentru a expedia un alt exemplar.
Sper să revin cu vești bune, după ce voi trece și peste această importantă încercare.
Nu-mi place, și nici nu cred că se cuvine, să scriu un articol înainte de a răspunde la comentariile precedente sau la postările pe care le apreciez cel mai mult. Uite că am ajuns în situația jenantă în care vine seara și nu o să-mi fac datoria, așa cum sunt obișnuit. Mai ales că o foarte bună prietenă mă asemăna cu un ceas, care nu e chiar elvețian, și se poate strica uneori.
Am avut niște vise cu iepurași drăguți, iar asta m-a făcut să cred că ziua n-o să-mi fie perfectă, pentru că ce e bun și frumos în vis, nu e de bun augur în realitate. S-a dovedit de dimineață, când nu am reușit să intru pe adresa de e-mail, după aproape o oră de încercări. Degeaba am încercat să schimb parola și chiar să resetez programul, parcă eram un necunoscut și încercam să intru prin efracție.
Desigur că m-am gândit la ce-i mai rău, am închis laptopul și am plecat în Baia Mare să-mi scot biletul pentru Băile Tușnad. Am ajuns în ultimele minute, dar măcar aici am avut noroc. Soarta are două fețe, și e bine să lași să se întoarcă amândouă. Mai ales că am petrecut o zi bună cu soră-mea și vărul meu, savurând câte o cafea macchiato și câte un cheese-burger la McDonald-ul din Baia Mare. Pentru mine, era ceva nou, mai ales că am făcut comanda din mașină și tot așa am fost servit, ca-n filmele americane.
Surpriza cea mai plăcută îmi era rezervată acasă, când am constatat că-mi merge iarăși e-mailul! Nu știu ce s-a întâmplat, dar m-am bucurat enorm și am încercat să răspund la cât mai multe mesaje, de pe blog sau de oriunde. N-o să reușesc să fac față, dar promit că mâine recuperez. Pe cuvânt de blogger cu vechime! Nu spun câtă, până la aniversare! 🙂
Știm cu toții că încă e Săptămâna Patimilor lui Hristos, în care ne curățăm de păcate și trebuie să fim buni și iertători unul cu celălalt. Cu atât mai mult, trebuie să evităm agresivitatea în limbaj și comportament. Dar ce să fac dacă tocmai acum s-a nimerit să pice un concurs de șah, în care sunt nevoit să-mi apăr titlul de campion al urbei? Pe tabla de joc, trebuie să fiu cât mai combativ și să lupt cu fiecare adversar. Nu cred că un astfel de război este cu păcat, așa că-mi voi încerca din nou puterile.
Astăzi, la ora 10.00, în găzduirea restaurantului Chili, din Seini, are loc o nouă ediție a Cupei Primăverii la șah, sponsorizată de Primăria orașului, prin aportul nemijlocit al primăriței Gabriela Tulbure. Nu știu câți pretendenți se vor prezenta, având în vedere că e Sâmbăta Mare, când lumea e ocupată cu ultimele aranjamente pentru Paște, dar eu nu pot să lipsesc. Precis că, după ce ne vom bate cu îndârjire, ne vom așeza la o masă comună pentru a încheia frumos această confruntare. Următoarea va fi cu ocazia zilelor Seiniului, pe la mijlocul lunii iulie.
Aștern aceste rânduri, înainte de a pleca spre locație, dar am să revin cu comentarii în care vă voi comunica rezultatul, indiferent dacă va fi sau nu îmbucurător pentru mine. Oricum, sper să fie frumos ca de fiecare dată, chiar dacă afară e o vreme mohorâtă.
În sfârșit, după șase luni de așteptare, a ieșit de sub tipar prima mea carte dedicată adulților… și interzisă copiilor! 😉 Eu zic că arată bine, are peste 220 de pagini și cuprinde 39 de povestiri din viața mea, a celor din jurul meu, dar și SF-uri. Toate adunate sub titlul de mai sus: „Povestirile unui maramureșean”, cu o prefață de dr. Nicoară Mihali.
Pe această cale, vreau să vă rog pe voi, dragi prieteni, să-mi trimiteți adresa prin e-mail, pentru a vă putea expedia câte un exemplar gratuit. Adresa la care aștept solicitările este petrutz34@yahoo.com. Chiar dacă am avut datele voastre și v-am trimis anul trecut cartea „Revolta din ogradă”, iertată-mi fie cererea de a repeta adresa, pentru mai multă siguranță.
Așadar, vă aștept cu mare plăcere e-mailurile, după care voi începe trimiterea cărților. Vă rog să nu vă sfiiți, fiindcă le meritați pe deplin, iar eu sunt bucuros să vă ofer această mică atenție.
Sunt sigur că ați ghicit despre ce e vorba. Începe un nou concurs SuperBlog spring, deodată cu primăvara și explozia de mărțișoare. Eu n-am talentul unui artizan, ce poate face din orice obiect banal o bijuterie demnă de a fi etalată pe pieptul unei fete. Nu am fost atât de priceput la orele de lucru manual. Dar nu pot nici să stau cu mâna în sân, fără să încerc măcar a realiza ceva, după puterile și priceperea mea.
Această ocazie mi-o oferă chiar SuperBlog spring, care vine cu propuneri din cele mai diverse. El îmi trimite materialele, iar eu încerc să realizez câte un mărțișor cât mai atrăgător. Să fac o mini-bijuterie din cuvintele cele mai potrivite. Uneori îmi iese, alteori nu prea, dar ar fi păcat să nu încerc. Mă bucur când sunt răsplătit cu note mari, dar cred că-i spre binele meu dacă nu se întâmplă prea des. Altfel, cu mă știu mai hipertensiv, aș putea să am probleme cu cordul la o surpriză prea mare. 😉
Așadar, acesta e articolul prin care îmi anunț participarea la concurs. Urez succes și multă inspirație participanților, iar celor de pe margine le cer să fie îngăduitori cu noi, cei care ne vom testa imaginația. Nu neapărat pentru premmii, ci mai mult pentru plăcerea de a concura. Să fie-ntr-un ceas bun!
Am promis, la începutul dietei, că voi reveni cu informații despre capacitatea mea de a trece peste dieta fără cafea, alcool, ”femei” și tutun. Ei bine, astăzi s-a împlinit o lună de când am intrat în acest regim, pe care l-am urmat în toată regula. E drept că am băut o cafea cu trei zile înainte, pentru a nu intra dintr-o dată în toate drogurile, și trebuie să recunosc că atunci a fost cea mai plăcută licoare de care-mi amintesc! Doar după ce faci o pauză îndelungată, îți dai seama ce bun e un lucru de la care te-ai abținut. De aceea vă recomand să încercați și voi această abstinență.
Azi, am băut din nou pălincă, iar efectul ei a fost mai exagerat ca de obicei. Mai mult: după ce am mâncat, șampania cu care am sărbătorit (și de ziua nepoatei, care a fost cu două zile înainte), mi-a pus capac și a fost musai să dorm o oră. Dar măcar m-am întors în obicei și o să mă obișnuiesc curând, așa cum am făcut-o în fiecare an. Fără exagerări și fără frustrări, că am primit și unele reproșuri atunci când am intrat în dietă.
Măcar am dovedit că nu-s dependent de niciun viciu, iar corpul a eliminat toxinele de genul celor la care am renunțat. Acum, pot să intru în normalitatea mea și să vă salut cu mai mult entuziasm. Chiar și vecinul meu, Ștefan, o să fie mai bucuros fiindcă o să-și recapete un client bun pentru a-și vinde pălinca. E drept că mi-o dă pe cea mai bună, fără să știe nevastă-sa. 😉
De aceea am întârziat cu postarea pe astăzi și cred că o să observați diferența de exprimare. E vorba de câteva pahare bune de pălincă! Pe care vi le doresc și vouă! 🙂
Am auzit multe păreri nefavorabile despre condițiile actuale din internatele școlilor, precum și multe întâmplări tragice cauzate de educatori sau din lipsa condițiilor necesare. Nu cunosc decât ceea ce s-a vehiculat în mass-media, dar e suficient să-mi fac o idee neplăcută în ceea ce privește viața pe care o suportă elevii găzduiți în astfel de instituții. Subiectul m-a făcut să-mi reamintesc momente din cei zece ani de școală la internat – din care șapte în comuna clujeană Jucu – deși au trecut câteva decenii de atunci, iar unele amănunte se poate să le fii uitat sau modificat involuntar în timp.
– DEȘTEPTAREAAA!!!
Era cel mai nesuferit cuvânt, pe care-l auzeam în fiecare dimineață la ora șase fix, urmat de o lumină orbitoare care punea stăpânire pe dormitor și ne curma brus somul dulce. De obicei era rostit de un educator masiv, posesorul unei voci puternice și a unei nuiele ce vibra în mână. Cu ochii încă acoperiți de pleoapele strânse involuntar, cei mai mulți săream din pat instantaneu și ne făceam impecabil paturile. Știam că la a doua vizită, după ce-și făcea rondul prin toate dormitoarele, cel care mai rămânea în pat sau nu-i era întins cearșaful perfect risca să fie altoit cu arma cea usturătoare. Apoi, ne încolonam în șir indian și o porneam militărește spre baie, având în dotare săpunul, pasta și periuța de dinți. Orice ieșire din rând sau abatere de la ritual era promt sancționată verbal sau cu sfânta nuielușă, după caz sau în funcție dispoziția tovarășului Fălticeanu. De fapt era un om bun la suflet, numai că ținea la disciplină și la respectarea autorității.
După revenirea în dormitor și echiparea rapidă, coboram fiecare clasă separat la sala de mese, pentru micul dejun de la ora șapte fix. Ceaiul și dulceața (marmelada) erau cele mai întâlnite oferte la prima masă a zile. Peste o jumătate de oră, ne făceam intrarea în clase. Cei mai silitori recapitulau succint subiectele învățate la meditații, alții se manifestau zgomotos pe holuri sau în bănci, iar unii așteptau sosirea profesorilor din Cluj, cu autobuzul de 7.30. Astfel puteam să aflăm care dintre ei nu au venit și să sperăm la câte o oră liberă.
Eu mă bucuram de absența profesorilor de chimie și fizică, dar mă întristam când nu-și făceau apariția cei de limba română și geografie. Prima era o Doamnă foarte apreciată de toți elevii, iar al doilea avea o metodă de predare plăcută și eficientă. După ce ne arăta, de exemplu, toate țările Europei, ne testa imediat pe cei care voiau, cu o altă hartă, pe care era numai granițele statului, fără nume. Cel care reușea să răspundă consecutiv la trei întrebări, primea pe loc un zece mare și valoros. De aceea eram foarte atenți, cei mai mulți dintre noi.
Ora nu se termina până ieșea profesorul din clasă, clopoțelul fiind doar un reper ce putea fi ignorat un timp nedefinit, chiar și până la începutul celeilate ore. În pauza mare, pe la 10.00 sau 11.00, primeam câte o gustare constând în napolitane (Eugenia), rahat sau turtă dulce. Prânzul se servea începând de la ora 13.00, în două serii. Ne străduiam să ajungem primii la o masă liberă, pentru a pune mâna pe trofeu: porția de pâine care avea în componență și colțul, fiind mai mare. Niciodată nu ne-am ridicat sătui de la masă, chiar dacă uneori se mai dădea și supliment. Uneori aveam surpiza să primim și desert, compus de obicei din câte un măr, strugure, portocală (!).
Până la ora 15.30 era lumea noastră, perioada cea mai lungă de libertate și joacă prin curte, pădurea din apropiere, malul Someșului sau în interiorul clădirii, după cum ne permitea vremea. Urma „meditația”,sub supravegherea educatorilor, până la 19.00, cu întrerupere de o jumătate de oră, în care primeam încă o gustare dulce. După servirea cinei, cu toții speram la permisiunea de a vedea măcar un film serial la TV. Pe atunci eram înnebuniți după Sfântul, Campionii, Răzbunătorii, Baronul, Ivanhoe și alte producții de acest gen. Dar rareori aveam bucuria să ne lase pedagogul – în urma consultării cu directorul școlii – mai mult de o jumătate de oră după ce veneam de la masă. Stingerea se dădea pe la 21.00 – după periplul obligatoriu la baie, la fel ca dimineață – dar hârjoneala și discuțiile țineau până simțeam oboseala și pe moș Ene cum ne dă târcoale.
Cam așa se derula o zi obișnuită de școală în internatul de la Jucu, din acea perioadă. Firește că încăierările erau inevitabile și era o zi bună când nimeni nu ajungea la infirmerie, cu capul spart sau dinți scoși. Acum, lucrurile s-au schimbat și acea școală are o altă destinație. Dar amintirile ni le împărtășim uneori între noi, foștii colegi din toate colțurile țării, de câte ori avem ocazia. Per total a fost frumos și educativ, mulți dintre noi învățând ce e ordinea și disciplina, valori premergătoare unui caracter armonios și o viață cumpătată.
racoltapetru6 