Jurnal de august

Posted on by racoltapetru6

Mai precis al zilei de 11 august, o dată cu număr maestru, după părerea astrologilor. O fi, dar eu nu cred în prezicerile lor, mai ales că sunt pensionar, iar pentru pensionari și copii nu există horoscop. Categoria activă în câmpul muncii e cea mai numeroasă și despre ei se vorbește mereu, doar-doar s-o nimeri vreo născocire care să corespundă cu realitatea și să facă valuri. Sunt șanse ca la loterie. Dar să revin la oile mele, mai precis la furnicuțe, după cum veți vedea.

Unii dintre voi știu că mi-am pierdut animalul de companie, pe Pane, care s-a sacrificat precum mielul de Paște. Rămas fără nicio ființă în singurătatea locuinței mele, tare m-am bucurat într-una din zilele trecute când am văzut câteva furnici foarte mici care trebăluiau prin bucătărie. Adică luau în gurița lor câte o firimitură de pâine care-mi căzuse de pe masă și o purtau către o destinație aleatorie, mai precis până la pragul metalic, reprezentând granița spre sufragerie, pe care nu-l puteau trece, așa că le depozitau acolo, într-o grămăjoară. Bucățelele erau de două ori mai mari decât ele și numai așa mi-au atras atenția, altfel poate că nici nu le-aș fi observat. Cu silueta lor, cred că au reușit să se strecoare prin plasa pentru țânțari de la ușa balconului.

De atunci le urmăream în fiecare zi cum circulă pe „autostrada” lor îngustă, tot mereu pe stânga, ca în Anglia. De câte ori se întâlneau în trafic, observam cum își ating capetele, de parcă s-ar pupa sau își transmiteau informații despre traseu. M-am obișnuit cu ele și eram bucuros că nu mai sunt singur, ba chiar suflețelele se înmulțeau cu fiecare zi. Și totuși, vecina care mă ajută la curățenie nu le observase încă și nici cu aspiratorul nu a reușit să le elimine. Probabil că se ascundeau când se auzea zgomotul aparatului, iar asta mă liniștea.

Revenind la ziua de ieri, pot să spun că a început de fapt cu vizita matinală a vecinei, care a intrat neapărat în bucătărie. Doar după ce a plecat și m-am dus la micul dejun, am simțit un miros specific de spray insecticid, mi-am dat seama de ce nu mai văd nicio furnicuță care să mă întâmpine: fuseseră exterminate. Așa am rămas din nou singur, pentru că nici măcar un țânțar sau o muscă nu m-a căutat anul acesta să-mi țină companie.

Trecând peste asta – cu tristețe ce-i drept -, tot ieri am avut și plăcerea de a viziona ultimul episod din serialul „LOST: NAUFRAGIAȚII”, chiar cu trei zile înainte de a fi scos de pe platformă. Sunt convins că mulți l-au văzut de oarece vreme, și chiar merită din plin. De aceea vedeam câte patru episoade pe zi, în dauna altor filme de lung metraj. Pot să spun că pentru mine e cel mai bun serial văzut în ultimele decenii, până acum fiind „Urzeala Tronurilor”. Mi-am amintit din nou de Jo, cea care mi-a recomandat multe filme, prin articole bine documentate, cu informații care mă îmboldeau să le urmăresc. Acum, trebuie să caut mai mult timp până găsesc ceva pe gustul meu, adică să fie cu suspans și, aproape mereu, de ficțiune.

Acestea au fost cele două repere ale zilei de 11 august, cu mâhnire și o împlinire care m-a făcut să trec mai ușor peste ea. Cu toată căldura pe care trebuie să o suport zilnic, ameliorată doar de speranța că vine și ploaia răcoritoare și revigorantă.

Ecou la poezia „Prețul libertății”

Posted on by racoltapetru6

Ieri am avut marea surpriză să fiu vizitat de domnul Mircea Patovan, profesor de muzică, compozitor și sprijin generos pentru talentele seinene. Aș aminti doar cele două fetițe devenite celebre în foarte populara competiție TV „Românii au talent”: Teodora Dănțăușa și Dora Debreczeni. Domnul profesor a rezonat la ultima mea poezie „Prețul libertății” și a compus în câteva ore o linie melodică prin care i-a dat o valoare majoră. A urmat un interviu în care m-am descurcat cum am putut, dar partea cu cântatul e cu adevărat încântătoare, cel puțin după părerea mea. Așa că, astăzi, prin excepție, vă redau cu emoție discuția noastră, dar mai ales primele mele versuri pe note.

Cărțile mele, în câteva rânduri

Posted on by racoltapetru6

Cărțile mele
sunt floricele
ce se împart tuturor.

Pagini deschise,
provoacă vise
și te invită la zbor.

Vino și-alege,
hai de culege
și vei fi câștigător.

Revolta din ogradă
n-a fost mineriadă,
doar un dar copiilor.

Planeta Paradis
e raiul deschis
pentru orice muritor.

Metamorfoza
vine cu doza
unui erou de-ajutor.

Fetița care visează
te abordează
cu un năvalnic fior.

În Pe urmele tatălui,
cu mistere te învălui,
și-un final tulburător.

Din Judecăți, prejudecăți și mere
servești cu o nostalgică plăcere
memorii cu-ntăritor.

Când înfloresc gândurile
te cuceresc rândurile
și-ți răscolesc câte-un dor.

La Versuri pentru suflet și cuget
nu îți trebuie consistent buget,
doar un spirit primitor.

Și toate acestea au pornit, an după an,
din Povestirile unui maramureșean.

Nostalgia gusturilor pierdute

Posted on by racoltapetru6

De fiecare dată când se apropie Crăciunul, simt cum se stârnește în mine speranța că voi avea parte de bucuriile care-mi dăinuie în minte din copilărie. Totuși, rămân conștient că atmosfera de atunci nu se mai poate repeta nicicum, după șase decenii în care am rămas fără familie. Plus că eu arăt de vârsta moșului care vine cu darurile, străduindu-se în fiecare an să regăsească măcar o parte din gusturile bunătăților de atunci.

Ce delicioase erau bomboanele din zahăr, ambalate în staniol argintiu, cu care îmbrăcam bradul în Ajun! Îmi aduc aminte că aveam voie să mâncăm doar câte una, ca răsplată pentru ajutorul dat la împodobire. Eu și cu soră-mea nu trișam, de frica lui Dumnezeu, dar știam că peste două săptămâni ne vom răsfăța cu jumătate dintre ele, restul lăsându-le pentru pomul din Crăciunul viitor. Seara o așteptam cu pofte întemeiate, știind că tata ne va aduce din podul casei incomparabila tobă și cârnați cu costițe, toate deliciile afumate cu grijă de fumul lemnelor cu care ne încălzeam casa. Aveam dreptul la o felie din tobă, doi cârnăciori și o costiță subțirică, suficient cât să le apreciem pe îndelete savoarea. Atunci era prima dată în acel anotimp când gustam din ele, iar mama avea grijă să le împartă pentru toată iarna. Degeaba caut astăzi să găsesc astfel de afumături, niciodată nu sunt satisfăcut.

Dar nu numai preparatele pentru sărbătorile de iarnă și-au pierdut proprietățile pe care le știam. Îmi amintesc când am băut cu cea mai mare poftă o cană de suc rece din sifon și sirop de căpșuni. Era vară și foarte cald, iar o educatoare ne-a împărțit câte o cană de două sute de grame din acel „nectar al zeilor”. L-am savurat încet, știind că o să regret când se va termina. Aș fi fost în stare să îmi dau piciorul drept dacă aș mai fi primit o rație, atât de mult mi-a plăcut. Cam la fel am gândit vreo cincisprezece ani mai târziu, într-o altă vară toridă în care mergeam pe la case să fac invitații la nunta mea. Ajuns la casa unui fost coleg de muncă – împreună cu viitoarea mireasă -, ni s-a oferit câte un pahar de bere rece din frigider. Niciodată nu mi s-a părut atât de bună berea ca atunci, dar nici acolo nu am putut cere încă o porție, deoarece conduceam motocicleta. Chiar și o porție de fasole cu cârnați mi-a părut o mâncare dumnezeiască, după o noapte de pescuit și răbdat foame, pentru că nu știam de ea. Am găsit-o dimineață în portbagajul Trabantului, printre scule și momeli, și am tăbărât toți patru pe ea, fără pâine și fără linguri. Firește că nu ne-am săturat nici pe departe, dar gustul acela sublim ni l-am amintit de fiecare dată când desfăceam o conservă pe malul unei ape.

Acum, dacă stau să mă gândesc mai bine, poate că nu doar calitatea mâncărurilor din trecut m-a făcut să le duc dorul, ci mai degrabă faptul că nu m-am săturat atunci de ele. Dacă părinții ne-ar fi pus farfuria plină cu tobă, cârnați și costiță, dacă educatoarea mi-ar fi dat încă vreo două porții de suc, dacă aș fi primit încă un pahar de bere în acea vară, pofta mi-ar fi fost satisfăcută de fiecare dată și plăcerea simțită pentru puținul gustat ar fi dispărut de îndată. Chiar și Crăciunul în sine ni se părea mai frumos atunci, tocmai pentru că-l trăiam mai intens, doar câteva zile. Gusturile și o parte din farmecul lui s-au estompat, dar nostalgia care ne încearcă an de an nu poate să dispară cât trăim.

 

Un blog cu prietenie

Posted on by racoltapetru6

Constatăm că au dispărut ori s-au întrerupt postările pe multe bloguri cunoscute, mai ales în ultima vreme. Unii s-au orientat spre vloguri, alții au renunțat pur și simplu, dar sunt și aceia care s-au stins pur și simplu, lăsând un gol în urma lor. Din ultima categorie face parte și blogul Anușkăi, pe care am avut plăcerea să-l găsesc în urmă cu câțiva ani, să fie vreo șase-șapte. De fapt ea m-a găsit, prin comentarii la postări, dar mai ales cu salutări călduroase în fiecare zi. Am început să o vizitez cotidian și eu, iar încetul cu încetul mi-am dat seama că în căsuța ei se găsesc niște prietene cu suflet mare, așa cum îi menționează unul dintre motto-urile de pe prima pagină: „Nu am mulți prieteni, dar pot spune despre cei puțini pe care-i am, că sunt cei mai minunați oameni!”

De atunci îmi încep fiecare zi cu câte un salut pentru cea care ne-a adunat și oamenii minunați care mă primeau mereu cu cuvinte simple, dar generoase. Anușka a părăsit această lume în urmă cu aproape trei ani, dar am rămas patru prieteni, din trei zări ale țării, care-i aducem omagiu prin continuarea legăturii închegate de ea. E vorba de încă trei pensionare hărnicuțe, cu familii frumoase și foarte active în gospodăriile lor. Micuța și Olguța sunt din București, iar Ioana din Piatra Neamț, ultima având casă cu grădină ca un colț de Rai, cum ne place să-i zicem. Așa am continuat să ne împărtășim întâmplările zilei trecute, să ne încurajăm reciproc pentru încercările care ne așteaptă și să fim alături unul de altul când avem greutăți. Nu e un blog cu veleități literare, dar cu calități sentimentale, constând în principal din prietenie sinceră, generozitate și înțelegere.

Deși Anușka a murit, blogul ei trăiește și îi duce mai departe dorința de a-și ține grupul unit, atât cât vom mai putea și noi. Așadar, mai sunt locuri în care putem găsi alinare, doar trebuie să căutăm și să construim un pod, o legătură virtuală prin care unul ca mine simte că nu e singur, chiar de la prima oră a zilei. Dacă veți avea timp, intrați pentru câteva minute în cafeneaua deschisă oricărui suflet și vă asigur de o primire cu aceeași căldură, chiar dacă veți fi doar în trecere. Nu trebuie decât să lăsați un salut, un gând bun în câteva cuvinte. Fără pretenții, doar o deschidere totală în fața oamenilor buni.

Jurnal de vacanță

Posted on by racoltapetru6

Am revenit în mediul meu preferat, după o vacanță nerușinat de lungă, aproape ca una de parlamentar. Principala vină o poartă vara incendiară, anotimp tot mai greu de suportat în ultimii ani, mai ales dacă avem parte anual de recorduri în ce privește temperaturile înalte și seceta. Eu am fost călit în frig, după ce am rezistat două decenii în blocuri fără încălzire și un loc de muncă așijderea. Zăpușeala mă lasă fără vlagă, chiar și gândurile mi se topesc înainte de a prinde contur și a le consemna. Nici aerul condiționat nu a fost o soluție suficient de bună, pentru că noaptea trebuia să deschid ferestrele, iar ziua începea deja cu căldură prea mare. Din această cauză am rămas închis în casă, mai ceva ca în pandemie, când ieșeam uneori cu mască. Nici măcar la Zilele Orașului Seini nu am fost în stare să mă prezint pentru a-mi recâștiga titlul de campion al localității, deși mă pregătisem în prealabil. Soră-mea a fost cea care mi-a adus acasă porția de mici cu care am sărbătorit formal sărbătoarea mult așteptată și cu mare regret ratată. Tot din cauza caniculei a trebuit să renunț și la tratamentul într-o stațiune pe care-l planificase. Drumul prin oceanul de foc mă îngrozea pur și simplu. Îmi era dor să simt atmosfera de afară, cu mireasma ploii izbăvitoare sau măcar cu adieri răcoritoare. Sper să avem parte de o iarnă cu ger sănătos și o zăpadă binefăcătoare pentru pământul și ființele care au răbdat fierbințeala unui anotimp cum nu am mai trăit.

Asta nu înseamnă că am stat toată ziua cu ochii pe cer și cu urechile ciulite la prognozele meteo. După ce mi-am pus în ordine publicațiile din ultima perioadă, am învățat cum să transform un document Word în format PDF, iar pentru asta a fost nevoie să apelez la specialistul IT, care mi-a instalat un program Word profesionist plătit, de data asta. Pentru voi s-ar putea să fie floare la ureche, dar eu nu știam cum se face. Rămân un veșnic elev care învață din mers lucruri noi, în funcție de oportunități și cerințe. De aceea mi-am reînceput activitatea deodată cu elevii din toată țara, considerându-mă coleg cu ei, indiferent de vârstă. Viața ne obligă să învățăm mereu, dacă vrem să ținem pasul cu lumea în continuă evoluție tehnologică. Destinderea mi-o realizam prin câte două filme zilnice, plus câteva seriale, preferabil de ficțiune, prin care îmi alimentam imaginația.

Și totuși, tânjeam după contactul cu voi, mă simțeam sterp și așteptam cu nerăbdare ziua când ne vom reîntâlni pe această cale, făcând schimb de gânduri, de opinii și de vești. E greu să stai deoparte după ce te-ai obișnuit ca ani de zile – și nu puțini – să scrii și să citești ceva nou de pe bloguri, benefic pentru suflet și cuget. Iată că a venit mult așteptata reîntâlnire, când toamna se luptă cu ultimele zile de vară, dornică să-și arate calitățile cu care ne-a obișnuit. Soarele nu mai are atâta putere, iar ploaia ar trebui să vină în cele din urmă, ostoind câmpurile arse de caniculă și de focul pârjolitor, cauzat adesea de mâna omului nesăbuit. Mă doare inima când văd bălțile secate și peștii morți cu tonele, de parcă ne-ar prevesti apocalipsa. Ne rămâne speranța că natura va reuși anul viitor să-și revină și să nu mai bată alte recorduri, cum a tot făcut-o în ultimii ani. Să fim sănătoși și să ne reîntâlnim mereu cu plăcere prin rândurile pe care le așternem sau le lecturăm!

Vacanța – 2024

Posted on by racoltapetru6

Pentru că am terminat de scris ultimul capitol al romanului „Satul dintre neguri”.
Pentru că trebuie să-l recitesc și să-l pregătesc pentru editare.
Pentru că e o vară foarte caldă pentru mine, iar o vacanță ceva mai lungă se impune de la sine.
Pentru toate acestea – și încă vreo câteva motive întemeiate -, o să fac o pauză de blog.
Nu cred că o să plec nicăieri, tot din cauza căldurii, dar nici nu o să încetez a trage cu ochiul la ce se întâmplă pe aici și pe paginile voastre, dragi prieteni. Iar dacă va interveni un eveniment demn de semnalat, o voi face cât mai succint și la obiect.
Vă mulțumesc pentru înțelegere și sper să ne reîntâlnim cu vești bune, creații inspirate și bancuri proaspete!

Marea provocare

Posted on by racoltapetru6

Au cam apus vremurile în care îmi plăcea să călătoresc pe distanțe lungi, cu autoturismul sau trenul. Pe atunci eram mult mai tânăr și găseam ușor pe cineva care să-mi țină companie, să ne bucurăm împreună de peisajele care ni se perindau prin fața ochilor, de destinația spre care mergeam și de oamenii pe care-i cunoșteam cu aceste ocazii. Astăzi sunt mai mult un sedentar și mă bucur de o ieșire în orașul meu ca de o victorie importantă. Puterile mi-au slăbit, în schimb au crescut numărul anilor și… greutatea.

Cu toate acestea, nu am rezistat marii provocări cu care am fost ispitit, prin invitația făcută de nepoata Veronica de a o vizita la casa lor, mai ales că-mi era atât de dor de toți, după trei ani în care nu i-am văzut decât în poze. Știam că va fi o încercare dificilă pentru mine, dar măcar nu trebuia să conduc ei, ci Nicu, bărbatul din familia Oprescu, care avea același drum și s-a oferit cu amabilitate să mă ducă. Alături de soția lui, Monica, și fetele de 14 și 5 ani, Carina și Sabina. Pot spune acum că a fost o experiență minunată, inclusiv partea cu drumurile de dus-întors, în pofida faptului că nu am coborât de pe scaunul din dreapta șoferului, nici măcar o dată. Priveam și admiram obiective despre care doar auzisem și mă minunam ca un copil de măreția lor. Cum ar fi sediul OMV, despre care mi s-a spus că ocupă un spațiu cât o dată și jumătate a municipiului Satu Mare și care se întindea mulți kilometri pe o parte a autostrăzii. Sau mulțimea de generatoare eoliene din Ungaria și Austria, ori tunelurile din țara de destinație, pasajele de trecere pentru animale și multe alte realizări la care noi doar sperăm.

Am ajuns cam în opt ore în Wildon, unde am fost întâmpinați cu brațele deschise și mâncarea tocmai pregătită, din care nu lipsea ciorba de vită fierbinte. Era înainte de ora 16, deci se putea încă admira pădurea din apropiere și valea care curgea lin la doar câțiva metri de casă. Nepoțeii au apărut la început cu sfială, dar în curând s-au acomodat cu musafirii și ne-au răsplătit prin candoarea lor, începând cu Mateo cel zâmbitor și apoi cu Emilia, care tocmai câștigase o medalie la schi.

Multe premiere au fost pentru mine în săptămâna petrecută printre cei dragi, din care o să le menționez doar pe cele mai importante… sau care-mi vin în minte acum. Una a fost ieșirea în formație completă la Târgul de Crăciun din Graz, ocazie cu care eu am preferat turta dulce și vinul cald. După sărbătorile de Crăciun, am avut parte de o altă ieșire în oraș, cel puțin la fel de impresionantă. De data asta a fost alături de socrii nepoatei, Alois – mi-a recomandat să spun Luis – și Marianne, niște oameni deosebiți, cu care m-am înțeles de minune, în ciuda barierei de limbaj. Găseam noi căi prin care să comunicăm, unele chiar hazlii, prin care ne distram adeseori și mențineam o atmosferă de bună dispoziție. Așa s-a întâmplat la restaurantul chinezesc, unde am savurat niște preparate delicioase, iar apoi pe platforma cea mai înaltă a orașului, unde am urcat cu telecabina și am făcut câteva poze, după cum am reușit de pe scaun.

Nici timpul petrecut acasă nu a fost risipit cu ocupații neînsemnate; am jucat șah cu Emilia, ”Nu te supăra frate” cu Sabina, fetița cea mai mică, dar am văzut și vreo douăzeci de filme pe Netflix, chiar dacă aproape toate erau în germană. Așa mi-am dat seama că merită să mă abonez și eu, ceea ce am și făcut, înainte de Anul Nou. Încă un motiv de apreciere pentru această călătorie, în care nu numai că m-am simțit foarte bine, ci am mai și învățat câte ceva. Mii de mulțumiri celor care mi-au fost alături și m-au ajutat astfel să mai ies din universul meu virtual! Mulțumiri alese și vouă, dragi prieteni, pentru că m-ați susținut cu mesaje, din care unora nu le-am putut răspunde decât după revenirea acasă!

Nepotul Robert cu nepoțelul Mateo Sebastian
Nepoțica Emilia
Eu cu Alois în restaurantul chinezesc
Eu cu Marianne la restaurantul chinezesc

Vacanță de Crăciun

Posted on by racoltapetru6

Mărturisesc că nu credeam să mai ies vreodată dincolo de granițele țării mele. Deși, în anul 1990, am fost printre primii care s-au înghesuit să-și facă pașaport, plătind taxă de urgență și înghesuindu-mă la cozi cu alți nerăbdători în a pleca spre destinații interzise până atunci. După ce am admirat actul atât de râvnit, l-am pus într-un sertar de noptieră și acolo a rămas până la expirare. Nu mă trăgea inima să merg de unul singur printre străini, fără să cunosc suficient de bine o limbă străină cu care să mă descurc fără probleme. Mă rătăceam prin orașele mari din România și trebuia să întreb mai multe persoane până regăseam calea bună, de aici și frica de a mă aventura printre oameni care nu m-ar fi înțeles.

Dar nu aduce viața, ce aduce anul, dacă mi-e permis să parafrazez o cunoscută expresie. Nepoata mea din Austria m-a invitat să-mi petrec sărbătorile de Crăciun la casa ei din Graz. Aș mai recurge la o zicătoare care spune că ”dacă nu merge Mahomed la munte, vine muntele la Mahomed”. Cam așa se întâmplă și în cazul meu, după trei ani de zile în care i-am așteptat să vină în țară, cu simpatica nepoțică Emilia. Mai întâi a fost de vină Pandemia, apoi venirea pe lume a unui nou nepoțel, pe nume Mateo Sebastian, iar acum programul lor de muncă. Astfel că joi dimineață pornesc pe un drum lung, în mașina unei familii cu două fetițe, prieteni comuni care i-au mai vizitat și în alți ani.

Va fi cea mai mare aventură din ultimii ani și una din cele mai interesante experiențe din viață. De aceea mi-am luat un telefon mai performant în realizarea unor fotografii reușite, prin care să imortalizez obiectivele și peisajele, dar mai ales persoanele cărora le-am simțit lipsa atâția ani. Am emoții de câteva zile, tot mai intense pe măsură ce se apropie ziua de plecare. Gândurile îmi sunt tot mai ocupate de pregătiri și griji inerente: să nu uit vreun lucru esențial din bagaj, să nu se întâmple ceva pe drum, să nu avem probleme la granițe, mai ales după ce austriecii au auzit de boicotul preconizat de unii români, ca răzbunare pentru votul negativ la intrarea în Schengen.

Fiind cinci persoane, toți cu cadouri pentru fiecare, trebuie să duc cu mine doar strictul necesar, iar printre lucrurile la care trebuie să renunț este și laptopul. Astfel că nu voi putea lua legătura prin blog sau FB cu voi, de aceea vă urez de pe acum un Crăciun Fericit, cu un spirit luminos și călduros ca în vremurile bune! Sper să ne reîntâlnim tot aici, înainte de Anul Nou, cu bine și cu vești îmbucurătoare!

Copii care citesc cărți

Posted on by racoltapetru6

Au trecut trei ani de când mi-a fost dat să experimentez postul de dădacă pentru copiii vecinilor mei. Regretam adesea faptul că nu i-am mai vizitat deloc, mai ales în timpul Pandemiei, însă ne salutam cu aceeași bucurie când ne întâlneam în treacăt pe scări. Mama și tatăl lor au lucrat mai mult de acasă, așa că Paul și Raisa aveau zilnic cu cine să-și petreacă timpul, mi-am zis eu cu resemnare.

Surpriza a fost cu atât mai plăcută când vecina a sunat la ușă și mi-a făcut o rugăminte de nerefuzat, ca pe vremuri. Acea încântare mi-a fost înăbușită la vestea că ei și cu bunica maternă a copiilor trebuiau să fie prezenți la o înmormântare în alt județ, iar Raisa avea o prea mare sensibilitate la vederea morților. De aceea trebuia să rămână acasă cu fratele și cu un om matur, eu fiind singurul la care puteau apela în acel moment. Misiunea mea era cam aceeași ca în trecut, doar că acum copiii erau mai mari, respectiv zece și doisprezece ani, iar asta reprezenta o provocare mai dificilă.

De data asta, treaba mea începea imediat după micul dejun și avea să se încheie către seară, înainte de ora stingerii. În aceste condiții, se părea că nu aveam mare lucru de făcut, decât să răspund la ușă, la telefon și să-i monitorizez pe cei doi năzdrăvani, ca nu cumva să se certe, să se încaiere sau să provoace daune în jurul lor. Surpriza a venit imediat după ce am rămas singuri și mă pregăteam să fac față unor diferende din cele mai greu de moderat. Îi priveam cum își ocupă locurile preferate, fără să mă scape nici ei din ochi, ca într-un duel în care se disputa cine va deține controlul activităților. M-am grăbit să fiu primul care preia inițiativa, printr-o întrebare cât se poate de îmbietoare.

– Ne uităm la televizor sau jucăm ceva? Poate șah, cărți sau ce obișnuiți voi…

– Astea le putem face mai târziu, dar acum aș vrea să știu ce cărți mai scrieți, m-a surprins Paul.

– Am scris ceva, în anii care au trecut de când nu v-am mai vizitat, i-am explicat, flatat de întrebare. Doar că sunt povești mai lungi și nu neapărat pentru copiii de vârsta voastră.

– Adică noi suntem mai proști și nu înțelegem, m-a atacat cu superioritate băiatul.

– Nu de asta, m-am grăbit eu să vin cu o explicație. Dar sunt lecturi care se adresează adulților, cu probleme specifice lor și uneori plictisitoare pentru copiii ca voi.

– Care ar fi alea?, întrebă tot Paul.

– De exemplu poeziile din cartea ”Versuri pentru…

– … suflet și cuget”, a completat imediat fetița. Îmi plac multe din poeziile acelea, iar pe cea cu delfinul am învățat-o pe de rost.

Am rămas cu gura căscată când Raisa mi-a recitat fără greșeală poezia ”Jucăria”:

Pe o plajă populată,
Împins de câte un val lin,
Deodată se arată
Un plăpând pui de delfin.

Oamenii se strâng grămadă,
Amuzați de întâmplare,
Vor cu toții să îl vadă
Și să-l prindă de-aripioare.

Copiii, fără sfială,
Au găsit joaca perfectă
Și-l întorc cu mare fală,
Când pe spate, când pe burtă.

Lumea râde, poze face,
Și un selfie, de se poate,
Folosind orice mijloace
Ca lângă puiuț să-noate.

Cu atâta îmbrânceală,
Nimeni n-a văzut, firește,
Cum, cuprins de oboseală,
Delfinul se chinuiește.

Cred că se mira făptura:
Ce-animale îi dau ghes,
Și de unde vine ura
Ce-i provoacă-atâta stres?

Și de ce nu mai apare
Din zarea îndepărtată
Mămica lui protectoare
Și atât de devotată?

Însă nimeni nu-l ajută,
Iar așa, spaima tot crește,
Ca urmare, deodată,
Inima i se oprește.

Când făptura drăgălașă,
De viață e părăsită,
Toată lumea pătimașă
Se-arată dezamăgită.

Oamenii se-ntorc, în fine,
Pe plaja aglomerată,
Iar în urma lor rămâne
O jucărie stricată.

Apoi a adăugat:

– Îmi plac foarte mult delfinii, am fost de două ori la delfinariul din Constanța.

– Mă bucur mult că ați citit din cărțile pe care le-am dat părinților voștri, iar memorarea unei poezii m-a impresionat de-a dreptul.

– Mi-e mi-a plăcut mai mult ”Metamorfoza”, a intervenit Paul. Mai ales că eroul principal are numele meu și e un fel de Aquaman sau Superman . Cred că ar putea să se bată cu oricare din ei, mai ales că are două inimi și corpul lui e impenetrabil. Povestirea ”Tangențial” am citit-o într-o singură zi, pentru că-mi place Universul și toate corpurile cerești care fac parte din cosmos. M-a fascinat acolo lupta dintre bine și rău, în care e greu să-ți dai seama care e de partea dreptății sau a diabolicului. În ”Autobuzul” m-a atras caracterul lui badea Grigor, cu sufletul blând și mintea înțeleaptă, cum era și bunicul care a murit alaltăieri…

Aici și-a dat seama că nu trebuia să-i amintească surorii sale de pierderea suferită și a amuțit cu ochii la ea. Dar Raisa era prea absorbită să arate că și ea e la curent cu cărțile mele, așa că a profitat de tăcere.

– Pe mine m-a atras ”Fetița care visa pentru alții”. E cea mai tare fetiță din lume, dacă știe să ghicească ce se va întâmpla în viitor și să-și ajute prietenii. Mi-ar plăcea să pot visa și eu așa, ca să îndrept multe lucruri și pe mulți oameni răi.

– Nu cred că ți-ar conveni să-ți spună lumea că ești o ciudată, a contrazis-o fratele. Dacă nu era ”Șoc” și ”Sentimente”, ar fi rămas închisă toată viața departe de mama ei.

– Ba nu, i-a replicat fata. Că tot ea a fost cea care i-a ajutat mai întâi și pe ei. Ai uitat, dar eu am citit de două ori cartea.

– Amândoi aveți dreptate, mi-am intrat eu în rolul de mediator. Numai uniți pot oamenii buni să învingă, pentru că răul vine din mai multe părți și în mai multe feluri. Sunt încântat că mi-ați citit cele trei volume, dar ultimul chiar nu este pentru copiii sub șaisprezece ani.

– ”Pe urmele tatălui”? L-am dat gata și pe acela, imediat după ce l-a lăsat tata din mână, s-a lăudat Paul. Îmi plac și cărțile polițiste, cu eroi pozitivi și mafioți cruzi care primesc ceea ce merită. Lidia chiar e o polițistă ca-n filmele de acțiune, iar asta contează cel mai mult.

– Trebuie să o citesc și eu, a murmurat cu regret Raisa.

– Nu, nu trebuie încă, domnișorică. Mai așteaptă un an și vin eu să-ți dăruiesc o carte cu multe poezii, exact pe placul tău. Cu dedicație specială.

Fetița a zâmbit bucuroasă și m-a pus să-i promit că numai ei o să i-o dăruiesc. M-am simțit flatat și mi-a plăcut să vorbim împreună despre alte cărți pe care le-au citit sau subiecte despre care ar vrea ei să vorbesc în viitoarele mele povestiri. Așa ne-a prins masa de prânz, după care trebuia să ne odihnim o oră, iar apoi ne-am distrat în fața tablei de șah. Fără televizor sau internet, ci pur și simplu ca în timpul copilăriei mele. O dovadă concretă că mai sunt copii care citesc, socializează și se joacă fără tablete sau telefoane prin care să se rupă de lumea reală, cea care contează cu adevărat.