Occident Express (3)

Posted on by racoltapetru6

continuare

De pe holul lung al internatului se auziră niște uși trântite și pași greoi ce se apropiau. Era semnalul că fiecare copil trebuia să se întoarcă imediat în patul lui și să țină ochii închiși, în caz că vor fi controlați îndeaproape. De data aceasta, însă, supraveghetorul se mulțumi să se uite prin întunericul brăzdat de fâșiile luminilor de afară și să asculte felul în care respirau presupușii adormiți. După care mormăi ceva și trase cu putere de clanța ce se închise cu un sunet strident, iar pașii lui se îndepărtară târșâiți.

Cei șapte copii au adormit într-un târziu, visând la misiunea care-i aștepta, dar mai cu seamă la trenul ce venea către ei cu un șuierat prietenos și vagoane îmbietoare. În somn, totul părea mai ușor și mai frumos, piedicile le treceau cu zâmbetul pe buze, porțile se deschideau cu prima cheie, iar Fălcosul făcea spume la gură de nervi și neputință. Ei zburdau ținându-se de mână până în fața șinelor, unde roțile trenului scrâșneau puternic pentru a opri exact în dreptul lor. O, ce vise frumoase poate să inducă o astfel de poveste, care de fapt nu era o scorneală, așa cum îi asigurase Moșul!

Dimineața a venit cu o realitate sumbră, pe care o cunoșteau prea bine și din care li se părea acum mai greu de evadat. Țipătul supraveghetorului cu băț le invada și cea mai ferită oază de liniște, forțându-i automat să formeze un șir spre spălătorie, altul înapoi, apoi cel spre sala de mese, urmat de cel spre clasă. De fiecare dată interveneau mici incidente, rezolvate de Fălcos prin lovituri, înjurături și strigăte ca de tunet. Puteau ei oare să înșele vigilența unui astfel de zbir, să pătrundă în locuri interzise și să deschidă uși atât de strașnic păzite? Era o întrebare la care se putea răspunde mai ușor noaptea, când speranțele păreau mult mai vii, nicidecum ziua, cu o viață în culori atât de dure sau doar în alb și negru.

Astfel se scurgeau zilele, cu seri încurajatoare și cu dimineți în care se trezeau parcă alții, privindu-se cu teama de a nu transmite cumva din gândurile ce-i înaripaseră înainte de culcare. A trecut mai bine de o săptămână, când Lunganul a venit cu vestea mult așteptată: reușise să trimită un mesaj către trenul miraculos. Nu putea să garanteze efectul așteptat, fiindcă nu avea bani să plătească biletele și nici nu era sigur că scrisoarea lui ajunsese unde trebuie. În puține cuvinte, băiatul a povestit situația lor și a promis că vor lucra orice în schimbul călătoriei pe care o solicită pentru mâine seară la ora opt și jumătate. Așadar, marea evadare era planificată, iar ei trebuiau să facă totul ca să iasă pe poarta internatului, într-un loc din care trenul putea să-i ia.

Stingerea din acea seară s-a dat ca de obicei, la ora opt. Imediat după aceea, agitația a cuprins tot dormitorul, mai ales când s-a constatat că ușa era închisă cu cheia, ca niciodată până atunci. Ceva nu era în regulă, dar au aflat curând despre ce e vorba, din gura Pisicii:

– Credeați că eu dorm, când ați plănuit să fugiți? Fălcosul știe tot, așa că nu aveți nicio șansă, râse băiatul de necazul celor șapte colegi.

Calu, Balena și Stângaciul nu s-au putut abține, sărind la gâtul pârâciosului. Moșul și Tunet au intervenit și au reușit cu greu să evite o bătaie ce ar fi fost gălăgioasă și ar fi atras supraveghetorul. Era nevoie de o soluție rapidă și eficientă în cele douăzecișicinci de minute de care dispuneau. Ferestrele aveau gratii groase și bine prinse, iar ușa ieșea din discuție. Mezinul Țâcă a fost acela care a arătat spre tavanul dormitorului. Chiar la îmbinarea cu peretele se putea distinge un mic oblon care trebuia să ducă undeva. Era la o înălțime cam mare și nu părea ușor de deschis, însă nu aveau altă alegere.

Imagine similară

– Nici să nu vă gândiți, că țip după nea Fălcosu’, îi avertiză Pisica când înțelese ce vor să facă.

De data asta au fost cu toții de acord că-i nevoie să-l lege la gură și de pat pe răutăcios, o treabă la care i-au ajutat cu plăcere și ceilalți colegi. Apoi a urmat escaladarea și forțarea ușiței din metal. Nu a fost deloc ușor, mai ales că simțeau mereu frica de a fi surprinși de supraveghetor. Oblonul a cedat în cele din urmă, iar prin el, după ce se cățărau pe umerii altora, au intrat Lunganul, Țâcă, Calu, Tunet, Stângaciul, Moșul, dar Balena s-a blocat și nimeni nu a mai putut să-i urmeze. În zadar au încercat să-l tragă sau să-l împingă pentru a face loc altora. Trupul îi era prea gros și se înțepenise în zona burții, iar eforturile lor au produs zgomote ce l-au adus pe Fălcosul în dormitor. Furia lui era fără margini, înghețându-le sângele în vine.

– Fugiți voi, îi îndemnă Balena. Mergeți și spuneți oamenilor ce se întâmplă aici.

Colegul lor avea dreptate, iar timpul nu le lăsa alte opțiuni. În timp ce supraveghetorul trăgea cu putere de copilul blocat, ceilalți șase s-au târât câțiva metri printr-o conductă și au ieșit prin alt oblon, pe acoperișul clădirii. Tocmai când, de departe, se auzea șuieratul mult visat în timpul nopților și vedeau lumina aceea salvatoare. Trenul a oprit pe trotuarul de lângă internat, iar copiii au sărit ușor pe vagonul cel mai apropiat. Au coborât ținându-se de mână și au pătruns pe ușa care-i aștepta deschisă. Totuși, parcă nu le venea să creadă că nu mai trăiesc un vis și de aceea se frecau la ochi, privind în jur cu o uimire de nedescris.

Occident Express (3)

Posted on by racoltapetru6

Liniștea părea să fie perfectă, parcă prea exagerată pentru un dormitor de internat cu douăzecișidouă de paturi, în care respirau tot atâtea piepturi de copii. Explicația venea din impunerea acestei stări, pentru că, pe lângă tăcere, în atmosferă se simțea plutind și frica, instrumentul cel mai folosit în această instituție. Primul semnal timid de viață se auzi doar după câteva minute, sondând cu speranță întunericul neprietenos:

– Putem începe?, șopti o voce nerăbdătoare. Cred că Fălcosul s-a dus la culcare.

Fălcosul era pedagogul cu bățul, cel care nu era fericit până nu bătea bine pe cineva în fiecare seară, ca să i se știe de frică. De data asta fusese rândul lui Lunganu’, băiatul care-i sărea cel mai ușor în ochi, fiind cel mai înalt dintre toți. Multe vânătăi acumulase copilul de treisprezece ani, dar de la un timp nici nu mai plângea, lucru care-l întărâta și mai mult pe mătăhălosul cu ceafă de mistreț.

– Moșule, se făcu auzit un alt glas șoptit. În seara asta ne-ai promis o poveste adevărată.

– Adunați-vă pe lângă mine, să văd câți sunteți treji, răspunse cel vizat din colțul cel mai întunecat al încăperii.

Șase copii de diferite vârste se ridicară, pornind într-acolo și purtând păturile strânse pe lângă corp. Se înghesuiră pe pătuțul mic, după ce numitul povestitor se trase cât putu și se sprijini de perete.

– Bine că Pisica a adormit, constată cu bucurie Țâcă, cel mai mici dintre ei. Ne pârăște de fiecare dată.

– De aia nu-i bătut niciodată, orice ar face, remarcă Lunganul.

– Ba primește și supliment la masă, adăugă Balena, un băiat mai plinuț la făptură.

– Liniște!, că poate doar se preface, îi avertiză Calu, o făptură plină de energie.

– Sau poate revine Fălcosul, dacă s-a pus iar pe băut, fu de părere Tunet, cu vocea lui groasă.

– Hai să nu mai pierdem vremea, conchise Stângaciu, cel din urmă dintre sosiți și căruia îi lipsea o parte din mâna dreaptă. Să auzim povestea, Moșule.

Îl numeau așa de la povestirile pe care le depăna în fiecare seară, deși nu era mai în vârstă ca ei. La televizor nu aveau voie decât rareori, și numai până cel târziu la ora opt, dar grozăviile cu care-i uimea colegul lor erau inepuizabile, le dădeau de fiecare dată speranțe și îi provocau la vise frumoase.

– Toate poveștile sunt adevărate, dar cea pe care o să vi-o spun azi este cea mai frumoasă dintre ele, începu să le vorbească Moșul, cu o voce misterioasă, tocmai potrivită pentru întunericul ce-i înconjura.

– E vorba despre eroi puternici?, nu se putu răbda Țâcă.

– Se poate zice și așa, dar mai degrabă de mai mulți oameni și… un tren.

– Un tren?!, se miră Lunganul. Ce fel de tren?

– Un tren magic, cum nu a mai văzut niciunul dintre voi. Un tren care ajunge oriunde și poate lua în vagoane pe oricine merită, îi asigură Moșul.

– E un tren vrăjit?, întrebă Stângaciul.

– Am zis că e magic, dar n-are nevoie de vrăji. Se zice că a fost inventat de un român bogat și deștept, pentru a-l dărui iubitei, ca dar de nuntă. Dar aceasta se căsătorise între timp, iar inima lui a primit o lovitură prea mare pentru a se mai putea vindeca. De atunci stă numai în cabina locomotivei și așteaptă mesajele celor despărțiți și îndurerați, după care pornește să-i salveze. Multă lume a apelat la ajutorul lui, iar poveștile lor au ajuns legende în toată țara și apoi peste hotare.

– Tu de unde ai auzit de acest tren?, îl întrebă Balena.

– De la tatăl meu, înainte de a fi închis. L-am crezut, așa cum cred că-i condamnat pe nedrept și că o să scape în curând. Ne vom întâlni apoi într-un loc frumos și numai cu oameni buni. Poate că deja mă așteaptă.

– De unde vine trenul ăsta?, interveni Calu.

– Îi zice Occident Express și unii spun că pornește din București, dar mie nu-mi vine să cred. Poate că iese din mare și merge până la oceanul cel mare, unde intră iarăși sub apă.

Imagine similară

– Sau poate vine din măruntaiele munților, își dădu cu părerea Țâcă. Pot urca și copii ca noi în el?

– Cred că da, dacă am avea bilet, îl asigură Moșul.

– Tare mi-ar plăcea să urc în acest tren, zise cu o voce stinsă Lunganul.

Liniștea se așternu iarăși peste capetele celor șapte copii, care oftau cu gândul la un vis prea frumos ca să se împlinească.

– Poate că reușim să facem rost de bilete, sugeră Lunganul. Am putea scrie o scrisoare, dar nu știm adresa… sau am putea încerca să o aflăm!

– Cum? Dacă ne prinde Fălcosul, ne usucă în bătaie, îi aminti Balena.

– N-are decât, eu zic că merită efortul, bravă Lunganul. Știu cum să intru în biroul directorului Mapă și apoi să caut pe Internet. Dacă Moșul are dreptate, voi găsi o cale să transmit mecanicului de locomotivă mesajul nostru. Poate i se face milă și ne scapă de închisoarea asta, de bătăile zilnice și de foamea pe care o răbdăm de când am sosit aici.

Occident Express

Posted on by racoltapetru6

Se privea în oglindă, dar nu mai recunoștea persoana din fața ei. Ridurile apărute atât de repede o schimbaseră, alungându-i frumusețea tinereții, lăsându-i în schimb o față încruntată, obosită și îmbătrânită. Era chipul sufletului ei chinuit de remușcări și de răutățile pe care trebuia să le suporte în fiecare zi. Unde era caracterul de luptătoare rebelă, unde era voința și ambiția de a le arăta tuturor că e o învingătoare? Dispăruseră cu timpul, lăsând loc dezamăgirii și resemnării că trebuie să plătească pentru alegerile greșite, iar timpul nu mai putea fi dat înapoi.

Altfel ar fi procedat cu mintea de acum, atunci când mama ei i-a propus să o urmeze în Canada. Dar ea era amețită de dragostea pentru Gheorghiță, un flăcău pe care l-a întâlnit în anii de liceu și care i-a promis o viață de prințesă pe „moșia” lui. Băiatul era frumos și avea mare trecere la fete, dar el a ales-o pe ea, făcând-o tare fericită și dornică de a-l avea pentru totdeauna. A jucat totul pe această carte, despărțindu-se de ființa care i-a dat viață și refuzând o viață peste ocean, acolo unde mulți se zbat să ajungă. Apoi au venit dezamăgirile, cu doze mici, ca să nu clacheze dintr-o dată, dar dese și tot mai amare.

Moșia era un teren agricol dintr-un sat cocoțat în vârful dealului, pe care trebuiau să-l muncească doar ei doi și soacra, o femeie răutăcioasă, ce o exploata ca pe o roabă și o urmărea peste tot cu ochi de vultur. Nu se temea de muncă și se străduia să arate că-i destoinică, dar niciodată nu i se recunoșteau meritele și nici ideile ei nu aveau trecere în fața celor doi, uniți parcă în a o umili. Soacra gătea întotdeauna, soacra făcea programul de muncă, soacra îi spunea cum să se îmbrace, soacra le spunea să nu-i facă nepoți, că nu e timp de umblat după ei. Gheorghiță o asculta în toate cele din jurul casei, dar lumea vorbea că-i cam sfârâiau călcâiele după alte fete, atunci când mergea de unul singur pe la petreceri. Monica, nevasta lui, nu avea timp nici în sărbători să iasă la întâlnire cu puținii tineri care mai rămăseseră în sat. Îi găsea mama-soacră mereu câte ceva de făcut, iar grădina era cea la care ținea foarte mult și cu care se mândrea de câte ori avea ocazia. Nimeni din localitate nu avea legume ca ale ei, apărute de timpuriu și cu un aspect de ziceai că-s opere de artă. Acolo era locul în care își exploata cel mai des nora, dar laudele vizitatorilor le primea doar pentru ea.

Așa s-au scurs cinci ani de slugărnicie pentru Monica, timp în care nu a primit nicio scrisoare din Canada, deși ea îi scrisese de nenumărate ori mamei. Avea toate motivele să creadă că mulți dintre săteni erau alături de mama-soacră și complotau împotriva ei. A văzut asta atunci când a vrut să-și părăsească bărbatul pentru prima dată, fugind la gară pentru a se urca în cel dintâi tren. Impiegatul a sfătuit-o să se întoarcă la casa ei, că nu-i eliberează bilet, iar apoi l-a sunat pe Gheorghiță. Nici cu o mașină de ocazie nu a reușit să evadeze din acea închisoare, cineva a văzut-o când a urcat, iarăși i-au alertat bărbatul, care a pornit după ea și a găsit-o. Atunci a primit  prima palmă, una grea și prevestitoare de altele.

Încet, încet și-a dat seama că soarta îi e pecetluită, nimeni și nimic n-o mai poate scăpa din acest coșmar provocat de iubirea oarbă. Firea ei mândră și rebelă fusese înfrântă și trebuia să plătească greșeala făcută în tinerețea ce părea la distanță de decenii. Căuta să-și îndulcească amarul cu mici plăceri, mai mult furate decât oferite de împrejurări. Una dintre ele era navigarea pe internet, atunci când Gheorghiță era la petreceri, iar soacra dormea sau era prin vecini. Atunci deschidea calculatorul, fiind atentă să nu lase urme evidente prin căutările ei, altfel ar fi riscat o nouă bătaie de la soțul pe care începuse să-l urască. A avut, totuși, mare noroc să câștige un bilet de călătorie cu un tren numit Occident-Express, după ce a răspuns la câteva întrebări de cultură generală și date biografice.

Era bucuroasă când și-a înghesuit câteva lucruri într-o valiză, dar știa că nu-i va fi ușor să ajungă la gară pe la ora opt și jumătate seara. Era sâmbătă și mama-soacră avea de plantat salata, lucrare care ținea până se întuneca. Deja se auzeau pași ce se apropiau de dormitor, semn că-i de ieșit la treabă, dar nu înainte de a ascunde bagajul în șifonier. Temerile ei s-au adeverit, iar cei doi exploatatori nu o slăbeau din lucru și din supraveghere, în timp ce orele se scurgeau dureros de repede. Seara se coborâse și era deja ora opt când bătrâna dădu semnalul de încetare, dar era prea târziu pentru Monica să mai ajungă la gară, chiar dacă ar fi reușit să fugă de ei.

S-a întors cu amarul în suflet spre curte, poposind lângă fântână să se spele pe mâini. Nu voia să plângă de față cu ei, pentru a nu le da satisfacție, dar avea de gând să verse multe lacrimi pe pernă, renunțând la cină, cu motivul că-i obosită. Tocmai punea găleata la locul ei, când simți că pământul se cutremură, iar urechile îi auziră un șuierat prelung și vesel. Bărbatul intrase deja în casă, dar soacra se întoarse înspre direcția de unde se auzea sunetul și nu dură mult până o luă la fugă, înapoi spre grădină. Monica o urmă cu aceeași iuțeală, încercând să priceapă despre ce-i vorba. Ceea ce a văzut, în scurtă vreme, depășea orice putere de înțelegere.

O lumină puternică se apropia dinspre terenul vecinului din dreapta, iar în urma ei se distingea o garnitură de tren care-și croia drum peste arătură, culturi proaspăt semănate și șanțuri de irigare. Primul vagon era de fapt o mașinărie sofisticată, cu multiple brațe mecanice, prin care se construia cu mare viteză o cale ferată perfect funcțională și pe care alunecau celelalte vagoane. Trenul trecu ca un tanc peste sera soacrei și se opri chiar în mijlocul grădinii, ca și cum ar fi o haltă obișnuită. Monica se uită la ceas și constată cu surprindere că era fix ora 20:30! În schimb, bătrâna se luă cu mâinile de păr și începu să strige:

– Gheorghiță! Gheorghițăăăă! A intrat un tren în grădina mea!

Imagini pentru imagini cu femeie cu valiza

Nu era vreme de pierdut pentru tânăra femeie. Se porni rapid spre casă, își scoase valiza din șifonier și reveni într-un minut lângă mastodontul ce o aștepta. În timp ce Gheorghiță și mama lui priveau uluiți la această apariție incredibilă, Monica se urcă în vagonul cel mai apropiat și intră pe ușa care i se deschise automat. Dincolo de ea era o lumină caldă și binefăcătoare, din care nu mai simțise vreodată. Aproape instantaneu, garnitura se puse în mișcare, tot cu un șuierat prelung și o vibrație resimțită de toate casele din preajmă. În urma lui, alte brațe harnice dezasamblau toate piesele căii ferate temporare, lăsând în urmă doar un șanț bine tasat printre firele de salată. De asemenea, doi oameni care nu-și vor reveni niciodată din șocul prin care le-a fost dat să treacă.

Occident Express

Posted on by racoltapetru6

Bufetul „Pierde Trenul” era situat în imediata apropiere de gara comunei,  renumele lui fiind răspândit tocmai din cauza faptului că mulți întârziau prea mult în fața paharelor, iar trenul nu le ierta această zăbavă. De data aceasta, în centrul atenției părea să fie un grup de trei consăteni gălăgioși, toți trecuți de prima tinerețe și cu mare vigoare în discuția aprinsă ce se iscase. Se poate înțelege că sămânța de vorbă era udată conștiincios cu halbele de bere ce se goleau temeinic și se umpleau la fel de conștiincios. Ștefan era responsabil cu comenzile, iar ceilalți doi, Truță și Pamfil, îl răsplăteau cu un iureș de întrebări și aprecieri.

– Era cazul să faci și tu cinste, că în ultima vreme tot noi am plătit de băut, făcu Truță o observație, iar Pamfil încuviință dând din cap.

– Am făcut economii, de-aia nu m-am dat mare cu banii, îi lămuri micul lor prieten în timp ce-și ștergea barba de spuma lăsată de bere.

– Economii?!, se miră namila de Pamfil, cercetându-l mai bine. Ca să-ți iei costumul ăsta fercheș? Doar nu vrei să te însori?

– Mai mult de atât, plec din localitate, plec din țară. De-aia v-am dat întâlnire aici. Poate că-i ultima dată când ne vedem…

– Ce tot spui acolo?, exclamă bondocul Truță. Tu n-ai trecut niciodată granița și nu cunoști limbi străine.

– Așa e, dar toate au o limită, ținu să le explice prietenul. Cunosc o meserie și mă voi exprima prin ea, că aici nu mă înțelege aproape nimeni. Ați văzut și voi ce clienți am găsit mereu: ba că-i prea scumpă lucrarea, ba că nu au încă bani, ba vor să-mi plătească în băutură sau lăzi cu mere. În felul ăsta nu realizez nimic în viață, iar bătrânețea o să vină cu regrete amare.

– Îmi pare rău să aud asta, dar e destinul tău și îți așterni cum socoți că-i mai bine, rosti cu resemnare Pamfil. Când pleci?

– Peste un sfert de oră am tren, îi anunță Ștefan cu fală în glas.

– Fugi de-aici, râse cu zgomot Truță, stimulându-l și pe Pamfil. De unde iei tu un tren la ora asta?

– Din gara noastră, răspunse scurt Ștefan. Occident-express, cu oprire pe linia a patra.

– Bă, tu te-ai îmbătat deja?, îl luară prietenii peste picior. La noi nu oprește nici acceleratul, darămite un Occident… cum zici tu. Iar noi nu avem decât trei linii de cale ferată, în gară. Și acelea-s ca vai de mama lor, de te miri cum nu deraiază trenurile. Ce-ți veni să ne torni astfel de gogoși?

– Eu vorbesc foarte serios, îi asigură Ștefan. Uite și biletul pe care l-am luat prin internet, adăugă el, fluturându-le o hârtie lucioasă prin fața ochilor. Dar destul cu pălăvrăgeala, pentru că-i timpul să merg spre gară.

– Ei nu, că mergem și noi cu tine, se grăbiră cei doi prieteni, golindu-și rapid halbele. Suntem curioși să vedem de unde scoți tu un tren la ora asta.

Au ieșit deodată din localul luminos, luând-o pe lângă clădirea întunecată a gării și urmărindu-l îndeaproape pe Ștefan. Un bec chior, stingher pe un stâlp singuratic, le era suficient să le arate că tot trei linii de cale ferată erau în gara lor veche și pustie. Pamfil și Truță zâmbeau sarcastic, în timp ce căutau privirea dezamăgită a lui Ștefan. „S-a dilit la cap”, își ziceau ei, convinși fiind că prietenul lor n-are cum să-i părăsească. Un șuierat ascuțit le făcu inimile să tresalte și ochii să se îndrepte spre direcția de unde venise. Prin smoala neagră a nopții își făcu apariția o lumină tot mai puternică, iar pământul de sub picioarele începu să vibreze. Încet, dar spectaculos, de ei se apropia o arătare ce părea a fi tren, dar era mai mult de atât. Doar când ajunse în apropiere, au putut vedea cum primul corp distinct nu era un vagon, ci o mașinărie cu brațe lungi ce-și construia singură terasamentul, își monta șinele și le fixa în șuruburi, toate operațiunile desfășurându-se cu o viteză uluitoare. Urma o locomotivă în stil modern și o garnitură de șase vagoane, care se opri în dreptul lor.

Imagine similară

Truță și Pamfil se holbau cu ochii cât cepele, gura căscată și mintea blocată. Nici la îmbrățișarea prietenului nu au avut puterea să reacționeze, rămânând stane de piatră și când acesta se urcă pe scara trenului. Ușa vagonului se deschise automat și Ștefan se pierdu înăuntru, după ce le mai făcu o dată cu mâna. Pe ferestrele luminate ale compartimentelor, se puteau distinge siluete confuze de oameni care gesticulau energic, în timpul unor convorbiri ce păreau foarte animate. Apoi, după un alt șuierat prelung, trenul se puse în mișcare, terenul de sub ei prinse din nou viață, iar luminile se îndepărtau ca un vis ce se sfârșește. Ultima componentă a garniturii era tot o uzină pe roți care demonta rapid șinele și celelalte componente, le așeza pe o bandă rulantă din exterior și le trimitea spre mașinăria din față. În urma trenului nu a rămas decât o dâră în pământ scobit și o mare nedumerire în sufletele celor doi martori. Oare au visat, au avut halucinații sau au fost martori la o minune?