Nu știu cum procedează psihologii experimentați, dar eu m-am obișnuit să investighez oamenii de la primul salut și contact vizual. Nu înseamnă că-i judec decisiv și fără posibilitatea de a-mi schimba părerea, dar e bine să fiu în gardă pentru eventualele surprize neplăcute. Dacă omul cu care fac cunoștință îmi strânge mâna cu putere, înseamnă că pune suflet și căldură în gestul său, deci mă apreciază sau cel puțin e politicos. Acea strângere nu trebuie să fie făcută în pripă, nici să dureze prea mult, dar suficient cât să ne apropie unul de altul. Desigur că poate fi și simulată, însă e nevoie de răbdarea și talentul unui actor ca prefăcătoria să reușească de fiecare dată. Plus că nu i-ar păcăli pe aceia care știu să „citească” omul după privire.
Sunt convins că uitătura omului îi reflectă în câteva secunde caracterul. Nu trebuie decât să-l privești în ochi și să fii atent la semnele transmise prin ferestrele sufletului. Dacă privirea lui e evazivă, ocolind să se confrunte cu a ta, înseamnă că-i cel puțin un om nesigur, dacă nu cumva are ceva de ascuns… și nu de bine. Un om de bună credință se uită direct în ochii tăi, întâmpinându-ți privirea când îți răspunde la salut. Fără ca ochii să-i alunece imediat la hainele pe care le porți sau la persoanele care te însoțesc, decât după ce această fază s-a încheiat. Nici această încercare nu trebuie să dureze prea puțin sau prea mult, la fel ca strângerea de mână. De asemenea, în timpul dialogului e de bun simț să ne privim amândoi, modalitate prin care cuvintele au mai mare însemnătate, oferind nuanțele pe care sufletul le transmite.
Pot să spun cu mâna pe inimă că aceste metode de a cunoaște oamenii pot fi mai eficiente decât un discurs autobiografic de durată, în care mulți pot simula sentimente false în spatele unor cuvinte pregătite dinainte cu măiestrie. Acum, când îmi amintesc de oamenii importanți din viața mea, privirea lor e cea care mi-i reprezintă în memorie, abia apoi chipul și celelalte proprietăți fizice. Profesorul de matematică ne fixa cu ochii dilatați de ochelarii cu multe dioptrii, cel de istorie ne intimida cu privirea lui rece, profesoara de franceză ne deruta prin nestatornicia uităturii, iar cea de limba română ne cucerea cu ochii blânzi și îngăduitori.
Oamenii pot fi înșelători, dar ochii lor sunt adevărate poligrafe prin care se poate afla dacă mint sau dacă au un suflet bun. Trebuie doar să fii atent și să descifrezi semnalele transmise. Încă nu ni se predă o materie în această privință, dar, dacă specia noastră va supraviețui destul, o să ni se dezvolte și această aptitudine, iar atunci va apune vremea politicienilor mincinoși, a sentințelor date „pe ochi frumoși”. Un bun exercițiu ar fi să privim mai atent în ochii unui câine și să-i vedem limpezimea, blândețea și dragostea care răzbate fără niciun dubiu. Tocmai pentru că nu are nimic de ascuns, nu vrea nimic mai mult decât să ne fie alături și să-l iubim așa cum o face și el. Odată, am încercat să-i înfrunt căutătura unui urs de la grădina zoologică, dar a trebuit să renunț când a început să se agite, nervos. Cred că animalele sălbatice pun mare preț pe o astfel de investigare și nu suportă să fie înfruntate. Știu și ele cât de important este acest examen.
Ochii celor care ne privesc pot spune mai mult decât ne închipuim, dacă suntem atenți la semnale. Însușirile unui om pot fi deslușite astfel în câteva momente, scutindu-ne de câțiva ani de experiențe, care ne-ar duce în final la aceleași concluzii. Doar că am pierde mult timp și s-ar putea să fie prea târziu.
racoltapetru6 