Coincidenţe?

Posted on by racoltapetru6

Abraham Lincoln a fost ales la Congresul din 1846.-  John F. Kennedy a fost ale la Congresul din 1946.

Abraham Lincoln a fost ales preşedinte în 1860. – John F. Kennedy a fost ales preşedinte în 1960.

Ambii au fost deosebit de interesaţi de drepturile civile. – Ambele lor soţii au pierdut câte un copil în timp ce trăiau la Casa Albă.

Ambii preşedinţi au fost împuşcaţi într-o vineri. – Ambii preşedinţi au fost împuşcaţi în cap.

Acum devine cu adevărat ciudat:

Lincoln a avut un secretar care se numea Kennedy… – Kennedy a avut un secretar care se numea Lincoln.

Ambii preşedinţi au fost asasinaţi de către un sudist. – Ambii au fost urmaţi la conducere de către un sudist numit Johnson.

Andrew Johnson, care i-a urmat lui Lincoln, s-a născut în 1808… – Lyndon Johnson, care i-a urmat lui Kennedy, s-a născut în anul 1908.

John Wilkes Booth, care l-a asasinat pe Lincoln, s-a născut în 1839. – Lee Harvey Oswald, care l-a asasinat pe Kennedy, s-a născut în 1939…

Ambii asasini au avut nume compuse din trei cuvinte. Ambele nume sunt compuse din cincisprezece litere.

Acum, să vă blochez de tot.

Lincoln a fost împuşcat la teatrul numit “Ford”. – Kennedy a fost împuşcat într-o maşină numită “Lincoln” construită de “Ford”.

Lincoln a fost împuşcat într-un teatru şi asasinul a fugit şi s-a ascuns într-un depozit. – Kennedy a fost împuşcat dintr-un depozit şi asasinul a fugit şi s-a ascuns într-un teatru.

Booth şi Oswald, ambii asasini, au fost ucişi la rândul lor, înainte de finalizarea cercetărilor.

O altă “întâmplare”…

O săptămână înainte ca Lincoln să fie împuşcat, el a fost în Monroe, Maryland, SUA. – O săptămână înainte de a fi împuşcat, Kennedy a fost la Marilyn Monroe.

10 fenomene care nu au putut fi explicate încă (II)

Posted on by racoltapetru6

Infrasunetele sunt descrise ca orice frecvenţă audio mai joasă de 20Hz – frecvenţă ce nu poate fi percepută de urechea umană. Nu există niciun dubiu cu privire la existenţa lor. Mai mult, ele pot fi detectate şi chiar create cu ajutorul tehnologiei moderne. Pot călători pe distanţe uriaşe şi sunt, adeseori, asociate cu fenomene naturale precum erupţiile vulcanice sau cutremurele. Acesta poate fi motivul pentru care unele animale pot anticipa producerea unor asemenea dezastre naturale. Studiile au arătat, însă, că expunerea oamenilor la infrasunete poate duce la apariţia depresiei, fricii, anxietăţii şi a atacurilor de panică. Unii cercetători au avansat chiar  ideea că frecvenţa de 19Hz este asociată, în general, cu fenomene paranormale şi că poate duce la halucinaţii. Dacă sursa infrasunetelor este suficient de puternică, vibraţiile imprimate obiectelor pot lăsa senzaţia că acestea se mişcă singure şi chiar, în cazul celor de sticlă, acestea să se spargă. Chiar dacă infrasunetele au fost deja folosite ca arme psihologice, sau metode pentru a stimula mulţimile de oameni, studiile efectuate până în prezent nu au reuşit să explice originea lor şi nici efectele complete pe care le au asupra organismelor vii.

4. Luminile din Hessdalen

Fenomene stranii pentru cei mai mulţi dintre noi au loc zi de zi pe cer. Cele mai multe şi-au găsit deja o explicaţie ştiinţifică în timp ce altele sfidează, parcă, orice logică. Fenomenul la care ne vom referi astăzi a devenit cunoscut în Norvegia, în localitatea estică Hessdalen, acolo unde, încă din anii 1940, au început să îşi facă apariţia pe cer globuri luminoase care par a se aprinde în aer şi care durează doar câteva fracţiuni de secundă. Intensitatea lor a crescut simţitor în anii 1980, atât de mult încât se înregistrau chiar şi 20 de astfel de apariţii pe săptămână.

Chiar dacă numărul lor s-a redus în ultimii ani, globurile de foc sunt încă apariţii curente pe cerul Norvegiei şi asta în ciuda lipsei unei explicaţii plauzibile. Luminile se aseamănă cu nişte pungi de gaz care se aprind brusc în aer, dar care durează mai mult decât o simplă scăpărare a unui chibrit sau a unei brichete. Zeci de teorii, pornind de la ipoteza unor portaluri extraterestre şi până la mult mai umanele gaze naturale sau încărcături electrice, au fost avansate, niciuna dintre ipoteze nereuşind să explice pe deplin cauza acestui fenomen. În fapt, fenomenul se aseamănă cu nu mai puţin misterioasele fulgere globulare, diferenţa fiind dată de faptul că luminile de la Hessdalen sunt mult mai lente şi durează mai mult decât fulgerele în cauză.

3. Alunecările prin timp

Conform marelui fizician din secolul XX, Albert Einstein, timpul nu este deloc atât de stabil pe cât îl cred cel mai mulţi dintre noi. Ca fiinţe umane, ne-am adaptat timpului şi ne-am stabilit programele zilnice în funcţie de timpul pe care îl cunoaştem, viaţa noastră este în întregime guvernată de timp, dar… totuşi, există şi excepţii de la această regulă.

Evident, fenomenul la care ne vom referi nu a fost experimentat de cei mai mulţi dintre noi, dar mărturiile care să îi susţină existenţa nu sunt deloc puţine. Ca să fim mai exacţi, vom încerca să explicăm pe scurt ceea ce se întâmplă. Aţi avut vreodată senzaţia că intrând într-un loc să nu recunoaşteţi nimic din timpul vostru, ba mai mult, senzaţia pe care o trăiţi să fie aceea că vă aflaţi cu ani sau poate chiar secole împreună? Unii asociază astfel de fenomene cu apariţiile fantomatice sau cu portaluri care să facă legătura între dimensiunile universului nostru.

În general, astfel de “vedenii” nu durează mai mult de câteva minute şi sunt considerate, în general, simple halucinaţii. Şi cu toate acestea, rapoartele care menţionează trăiri de acest gen sunt cât se poate de numeroase. Unul dintre cele mai cunoscute cazuri este cel trăit de britanicul Archie Carmichael, personaj care, în anul 1953, a intrat într-o cafenea, în satul Cotswoil. Omul a fost şocat să observe că oamenii din cafenea erau îmbrăcaţi după o modă veche de cel puţin 100 de ani şi, mai mult, nimeni nu părea să îi observe prezenţa. Totul a durat câteva minute, până în momentul în care Archie Carmichael s-a trezit în braţele unui barman care chemase deja ambulanţa, îngrijorat de starea clientului său. Alte mărturii aflate în afara oricărui dubiu vorbesc despre armate fantomatice care traversează străvechi câmpuri de luptă, despre avioane de mult ieşite din uz care survolează cerul deasupra locaţiei unor vechi aeroporturi sau interioarele unor clădiri vechi de secole care, pentru câteva secunde, redevin ceea ce erau în urmă cu câteva sute de ani. Deşi acceptate în lumea ştiinţifică, nici aceste fenomene nu au putut fi elucidate până în prezent.

2. Hiperpercepţia

Majoritatea oamenilor experimentează hiperpercepţia cel puţin o dată sau de două ori în viaţă. Asemănătoare cu senzaţia de deja-vu, hiperpercepţia se deosebeşte de aceasta prin durata sa şi prin intensitatea trăirilor din acel moment. Ea poate fi definită prin cunoştinţele pe care o persoană şi le poate aminti în momentul contactului cu un loc sau un obiect cu care nu a avut niciodată de a face. În comparaţie cu senzaţia de deja-vu sau cu alunecările în timp, hiperpercepţia dă naştere unor stări care cresc gradual şi care duc uneori la apariţia unor amintiri extrem de clare despre întâmplări care nu au avut loc niciodată.

Nu de puţine ori s-a întâmplat ca persoane care vizitau castele sau cetăţi să îşi amintească interioare pe care nu le văzuseră niciodată, statui care fuseseră mutate cu secole în urmă sau detalii care nu mai existau cu mult înainte ca persoanele în cauză să se nască. Chiar dacă nu au fost explicate de către oamenii de ştiinţă, stările de hiperpercepţie sunt acceptate şi, uneori, asociate cu fenomenul de clarviziune…

1. Senzaţiile de deja-vu

Peste 70% din populaţia Terrei susţine că a experimentat, măcar o dată, un straniu sentiment de familiaritate faţă de lucruri care, în mod normal, ar fi trebuit să fie total necunoscute. O vizită în premieră la un magazin în care totul pare deja cunoscut, o discuţie ce lasă impresia că a mai avut loc, deşi ea nu s-a mai întâmplat niciodată, sau chiar chipul familiar al unei persoane care, în realitate, este văzut pentru prima oară, sunt doar câteva dintre simptomele neexplicate, însă considerate normale, ale senzaţiei de deja-vu.

Dat fiind faptul că senzaţiile de deja-vu nu sunt anunţate de simptome şi nu durează mai mult de 30 de secunde, fenomenul în sine este unul extrem de dificil de studiat. Unul dintre primii oameni de ştiinţă care a încercat o aprofundare a misteriosului sentiment a fost Sigmund Freud. Acesta a văzut în falsele amintiri un rezultat al reprimării inconştiente a memoriei de către creierul uman în faţa unor experienţe traumatizante trăite la o vârstă fragedă. De altfel, fenomenul descris de Freud, numit paramnezie, a fost general acceptat pentru o mare perioadă din secolul XX, până în momentul în care deja-vu-ul a reintrat în atenţia oamenilor de ştiinţă.

Una dintre cele mai cunoscute teorii acceptate de către cercetători este cea a psihiatrului Alan Brown de la Universitatea Duke din Statele Unite ale Americii şi a colegei sale, Dr. Elizabeth Marsh, teorie cunoscută sub numele de atenţie distributivă sau teoria mesajelor subliminale. Într-unul din testele efectuate de cei doi oameni de ştiinţă, aceştia au prezentat unui grup de studenţi o serie de fotografii ale unor locaţii pe care nici unul dintre subiecţi nu le mai văzuse vreodată. Cu puţin timp înainte de începerea testelor, cercetătorii au bombardat practic cu mesaje subliminale – imagini care nu durau mai mult de 10-20 de milisecunde (suficient de mult pentru ca în creierul unei persoane să poată fi înregistrată imaginea, dar nu suficient de mult pentru ca aceasta să fie conştientă), o parte dintre studenţii participanţi la experiment. Rezultatul a fost că persoanele supuse mesajelor subliminale au declarat că au un straniu sentiment de familiaritate faţă de imaginile din fotografii, deşi acest lucru ar fi fost, în mod normal, imposibil.

Şi totuşi, în ciuda celor peste 100 de ani de studii ai fenomenului deja-vu, oamenii de ştiinţă recunosc faptul că teoriile emise în ultimul secol nu sunt suficiente pentru a explica misterioasele senzaţii. Probabil că tehnologia viitorului sau înţelegerea extrem de complicatului creier uman poate duce la clarificarea totală a acestor fenomene. Până atunci, lupta dintre ştiinţă şi pseudoştiinţă poate lăsa loc interpretărilor de orice fel.

preluare după Adriana

10 fenomene care nu au putut fi explicate încă (I)

Posted on by racoltapetru6

Sunt lângă noi, se petrec în jurul nostru iar multe dintre ele le-am trăit fără a le da o prea mare importanţă. Sunt atât de comune încât le considerăm parte din viaţa noastră de zi cu zi, uitând că ştiinţa a eşuat atunci când a trebuit să le explice. Sunt enigmatice, sunt înspăimântătoare şi sunt atât de bine închise în carcasa lor de mister încât, probabil, nu le vom dezvălui niciodată tainele. Ele sunt fenomenele a căror explicaţie nu a putut fi oferită până în prezent, şi asta în ciuda sutelor de experimente şi studii efectuate de oamenii de ştiinţă din toate colţurile lumii. Mai jos vă prezint 10 dintre cele mai cunoscute astfel de bizare întâmplări…

10. Amfibieni vii închişi în piatră

Până în prezent au fost documentate peste 90 de cazuri din toată lumea, în care amfibieni vii au fost descoperiţi în carcase ermetice de cărbune sau piatră. În peste 40 dintre ele a fost vorba de broaşte sau mormoloci. Cercetătorii care au documentat cazurile respective susţin că batracienii erau acoperiţi de mucus şi căpătaseră o culoare albă a pielii, asta ca o reacţie a privării de lumină. Ceea ce este de-a dreptul şocant este faptul că animalele, odată intrate în contact cu aerul, au revenit la viaţă, chiar dacă pentru scurt timp. În majoritatea cazurilor, subiecţii au decedat în decurs de 24 – 72 de ore, deşi există menţiuni despre excepţii în care animalele au supravieţuit pe termen nelimitat.

În mod logic, este imposibil ca un organism viu, mai ales când implică o vertebrată, să poată supravieţui mii sau chiar milioane de ani – atât cât este nevoie pentru formarea unei roci – privat de oxigen, hrană şi apă, într-o carapace ermetică de piatră sau cărbune. O posibilă explicaţie ar fi aceea conform căreia amfibienii îşi pot încetini funcţiile organismului atât de mult, încât să poată supravieţui luni de zile fără elementele necesare vieţii. În plus, aceiaşi amfibieni ar fi trebuit să pătrundă într-un anumit tip de mal, capabil să se solidifice rapid, mai ales în contact cu o apă puternic mineralizată. Şi totuşi, nu toate cazurile întâlnite împlinesc aceste condiţii. Cert este că fenomenul este mult mai comun decât ne-am putea închipui…

9. Imaginile periferice surprinse de ochiul uman

Fenomenul a fost descris pentru prima dată în secolul al XVI-lea de către alchimistul Jackob Bohme, şi prezentat ca o capacitate a oamenilor de a surprinde figuri şi siluete enigmatice, asemenea unor umbre, cu colţul ochiului. Siluetele au, în cele mai multe cazuri, forme umane, întunecate, şi sunt foarte agile. Adevărul este că aproape fiecare persoană a trăit acest sentiment cel puţin o dată în viaţă, iar observaţiile de acest gen au fost însoţite de stări de nelinişte, fiori şi sentimentul că un lucru neobişnuit tocmai s-a întâmplat. Oamenii de ştiinţă au sugerat faptul că atari senzaţii pot fi percepţii false sau halucinaţii de scurtă durată, dar nu au putut explica de ce au acestea loc.

Este posibil ca, în încercarea de a reda realitatea, creierul uman să transmită informaţii false, prin prisma capacităţilor sale de analiză, şi astfel să apară asemenea senzaţii stranii. Nu puţine sunt vocile care susţin, însă, că oamenii au capacitatea de a descifra “realităţile” unei dimensiuni paralele. Cu secole în urmă, o opinie tributară superstiţiilor şi credinţelor vremii susţinea că silueta întunecată care apare uneori nu este altceva decât moartea, iar de aici şi până la apariţia unor interpretări care să susţină că aceeaşi siluetă este un mesager al cărui rol este acela de a transporta sufletul celor decedaţi în lumea de dincolo, un suflet rătăcit între dimensiuni sau un demon răuvoitor, nu a mai fost decât un pas. În realitate, nimeni nu poate explica de ce majoritatea oamenilor trăiesc asemenea senzaţii…

8. Urme imposibile

Atât arheologii, cât şi paleontologii sau chiar simplii amatori, au descoperit urme de dinozauri încrustate în piatră. Astfel de urme s-au format de-a lungul milioanelor sau zecilor de milioane de ani, după ce uriaşele animale ar fi călcat pe un sol moale care, cu timpul, s-a solidificat transformându-se în piatră. Nimic neobişnuit până acum cu privire la acest proces natural. Misterul apare odată cu descoperirea în mai multe site-uri arheologice a urmelor de dinozauri alături de… urme umane. Cel mai renumit sit este Palixy, aflat în apropiere de Glen Rose, Texas, Statele Unite ale Americii. Aici, alături de urme vechi de aproape 100 de milioane de ani ale dinozaurilor se regăsesc urme cât se poate de clare de om. Controversele sunt cu atât mai aprinse cu cât, din datele pe care le deţinem, este imposibil ca un om să fi trăit în perioada uriaşelor reptile dinozauriene. În fapt, oamenii au apărut acum circa 200.000 de ani, pe când ultimii dinozauri şi-au dat sfârşitul în urmă cu aproape 65 de milioane de ani. Şi totuşi, cum se pot explica astfel de urme? Ei bine, oamenii de ştiinţă nici nu vor să discute posibilitatea autenticităţii unei astfel de coexistenţe umano-dinozauriene. Ei consideră totul o farsă bine pusă la punct, şi asta în ciuda faptului că urme identice au fost descoperite şi în siturile de la Antelope Spring, Nevada şi Stinnet, Texas.

7. Oameni care dispar fără urmă

În fiecare colţ al lumii există oameni care dispar fără urmă în fiecare zi. Nu trebuie decât să încercaţi o simplă căutare pe internet pentru a vedea proporţiile acestui fenomen. Unii dintre cei dispăruţi sunt găsiţi în cele din urmă, dar marea lor majoritate dispare pentru totdeauna. Nu la aceste persoane ne vom referi, însă, aici de faţă. Mult mai bizară este dispariţia oamenilor în faţa a zeci sau sute de martori. Există, în prezent, sute de mărturii cu privire la persoane care dispar, pur şi simplu, ca şi cum s-ar volatiliza în faţa unei audienţe. Nu există nici un motiv aparent al dispariţiei lor, cei mai mulţi erau mulţumiţi de viaţa pe care o duceau, aveau familii şi nici nu dădeau semnele unei depresii care să îi împingă către acte necugetate. Şi totuşi, fie că se aflau pe stradă, că făceau jogging în parc sau că lucrau pe câmp, oamenii au dispărut în faţa a cel puţin un martor. Tema a fost deja preluată de mai multe producţii hollywodiene dar oamenii de ştiinţă nu au putut oferi o explicaţie plauzibilă nici până în prezent.

6. Zgârieturile şi vânătăile care apar din senin

V-aţi trezit vreodată dimineaţa ca să observaţi că pe corp v-au apărut zgârieturi sau vânătăi fără o explicaţie prealabilă? Ei bine, atunci faceţi parte dintre sutele de milioane de oameni care au păţit acelaşi lucru. De fapt, sunt atât de multe cazuri de acest gen încât pe internet au apărut forumuri specializate în care oamenii postează fotografii cu rănile apărute din senin şi încearcă să le găsească o explicaţie plauzibilă. Cei mai mulţi dintre noi pun aceste răni pe seama înţepăturilor de insecte, a unor reacţii alergice, a unor lovituri pe care nu le-au sesizat în timpul zilei sau pe seama mişcărilor necontrolate din timpul somnului. De cele mai multe ori, zgârieturile dispar după câteva ore sau zile, nu au complicaţii şi nu sunt luate în seamă. Şi totuşi, persoane care sufereau constant din cauza unor asemenea răni, au fost supuse unor teste repetate pentru a afla cauza bizarului fenomen. Chiar dacă au dormit cu mănuşi de cauciuc, dacă întreaga casă a fost curăţată de insecte şi chiar dacă subiecţii în cauză nu prezentau alergii, rănile au continuat să apară. Este de notorietate cazul unei femei din Marea Britanie care a cerut să fie supravegheată în timpul somnului pentru a putea afla dacă îşi producea singură rănile. Nici de această dată nu s-a putut oferi o explicaţie…

Medicii au înaintat ipoteza unei boli a pielii, Pityriasis Rosea, dar această interpretare nu şi-a găsit un fundament real. Evident, că nu putem accepta nici teoriile fantasmagorice cu privire la prezenţa demonilor, goblinilor sau a străvechilor incubus şi succubus despre care unii cred că ar fi autorii semnelor misterioase. Cert este că acestea, deşi extrem de des întâlnite, rămân încă un mister pentru toţi cei care au încercat să le descifreze tainele.

Topul celor mai ciudate 10 meserii (II)

Posted on by racoltapetru6

5. Cititor şi sculptor de blesteme

Pe vremuri, când nu exista hârtia, blestemele lungi, întortocheate şi teribile, erau scrise pe bucăţi mari de… plumb. Apoi, plăcile de plumb erau fixate, prin intermediul cuielor, în altare sau pe pereţii templelor. Individul care se ocupa de bizara misiune trebuia să stea în fiecare zi în faţa templului şi să reţină cu sfinţenie toate plângerile şi blestemele clienţilor săi, care plăteau suma necesară transcrierii grozăviilor în plumbul moale.

Multe astfel de plăci s-au păstrat până în zilele noastre, prin urmare avem o imagine a nădufului care răbufnea, deseori, în activitatea cotidiană a Romei Antice. Iată câteva exemple: “Să fie legate toate membrele şi tendoanele lui Victorius, vizitiul de la Echipa Albastră! Caii cu care va concura – orbeşte-i să nu poată vedea şi răsuceşte-le sufletele şi inimile să nu poată respira”. Sau: “Vreau ca ticălosul de Titus, care îmi datorează bani de 20 de ani, să moară în chinuri groaznice. O, voi Zei, ascultaţi-mă! Tu, Jupiter, fă ca într-o bună zi acest gunoi să se înece la masă sau să ajungă sclav în arenă, iar eu să văd cum îl sfâşie leii în Colosseum!”

4. Organizator de… orgii

Ei bine, dacă astăzi avem organizator de nunţi, de evenimente şi nimicuri mondene sau de lansări de mai ştiu eu ce, pe vremuri, oamenii priveau orgia ca pe o sărbătoare îndelung aşteptată, a cărei organizare trebuia să fie ireproşabilă. Poate vă imaginaţi că individul desemnat pentru tentanta misiune avea o slujbă foarte “interesantă”. Maestrul de ceremonii al destrăbălărilor trebuia să se ocupe cu livrarea mâncărurilor, femeilor, muzicii şi trupelor de saltimbanci. Credeţi că era uşor? Documentele străvechi ne asigură că nu…

Planificatorul de orgii trebuia să depună eforturi considerabile pentru găsirea şi angajarea unor curtezane care, pe lângă faptul că era musai să arate cât mai bine conform standardelor vremii, trebuiau, în plus, să nu aibă nici urmă de boli venerice. Ultima condiţie era obligatorie şi relativ greu de îndeplinit. De asemenea, mâncarea şi băuturile trebuiau să exprime luxul şi opulenţa gazdei. Saltimbancii şi circarii trebuiau să fie în plină formă fizică, fără întinderi musculare sau accidentări mai vechi, care să le pună în pericol reprezentaţiile.

Pe lângă aceste aspecte, organizatorul de orgii nu era bine văzut de o parte a membrilor societăţii, fiind urât de cei de condiţii mai modeste şi chiar vânat de geloşii aristocraţi din taberele rivale nobilului care plătea orgia. Cel mai faimos organizator de orgii din Roma Antică a fost Gaius Petronius, cel care a descris ca nimeni altul depravarea romanilor în lucrarea Satyricon.

3. Clovn la înmormântări

Ei bine, a existat şi aşa ceva! Principala obligaţie de serviciu a clovnului funerar era aceea de a se îmbrăca la înmormântări cu hainele decedatului, a-i mima gesturile, mersul şi expresiile favorite şi a se maimuţării în jurul sicriului pentru a stârni râsul rudelor îndurerate. Vechii romani credeau că un astfel de obicei va împăca spiritul mortului şi va readuce mult dorita veselie în lumea celor vii.

Când începea procesiunea funerară spre cimitir, clovnul staroste alerga în urma mortului, acompaniat de clovnii ucenici, toţi strâmbându-se şi ironizându-l pe cel plecat dintre cei vii. Cei mai buni clovni funerari erau foarte respectaţi şi preţuiţi, unii dintre ei având voie chiar să-i ironizeze pe împăraţi la înmormântări. Clovnii macabri erau foarte bine plătiţi, sursele istorice afirmând că aveau câştiguri mai mari chiar decât ale gladiatorilor.

2. Prăştier

După cum ne spune şi denumirea, prăştierul era un soldat din Antichitate specializat în folosirea prăştiilor de război. Atât de important era rolul său încât, spre exemplu, în armata romană, prăştierii reprezentau un aspect esenţial al tacticii militare, deoarece praştia era mult mai eficientă (atât ca distanţă, cât şi ca pagube provocate inamicilor) decât săgeţile.

Antrenamentul unui prăştier de elită începea încă din copilărie, într-un mod extrem de pragmatic. Copilul trebuia să-şi asigure hrana zilnică cu ajutorul praştiei, altfel fiind condamnat să moară de foame. Era o modalitate de antrenament şi perfecţionare foarte eficientă, prin care tânărul ajungea un ţintaş de temut. Un prăştier bun putea arunca cu precizie pietre de până la 450 de grame greutate, la o distanţă de 200 de metri. Din acest motiv, viaţa unui prăştier era foarte riscantă, la începutul oricărei bătălii, forţele oponente încercând, în primul rând, să-şi anilieze concomitent diviziile de prăştieri.

1. Ştergător de funduri regale

Vrând parcă să ilustreze perfect trista butadă “Ce nu face omul pentru o bucată de pâine”, englezii au inventat în trecut scârbavnica “meserie” a ştersului de funduri încoronate. Denumit oficial şi pompos The Groom of Stool, individul respectiv era la origine un fost servitor excepţional, “ridicat în rang”. Noua sa datorie la locul de muncă era aceea de “a curăţa anusul regal după defecare”.

În primii ani de domnie ai regelui Henric al VIII-lea, titlul a fost acordat piticului curţii, care făcea parte din suita regală şi îşi petrecea timpul în Private Chamber. Regii britanici au apelat deseori la pitici, care să-i şteargă la fund, dintr-un ciudat motiv de Lejmaiestate: în faţa unui om de talie normală, regele ar fi trebuit să se aplece pentru a fi şters la fund. Iar un rege care se apleacă în faţa unui supus de-al său, chiar şi pentru a fi şters la fund, aşa ceva nu se putea imagina. Prin urmare, bieţii pitici ajungeau cu mânuţa direct la fundul încoronat fără ca regele să facă umilitorul gest de a se înclina.

Piticii au avut totuşi concurenţi serioşi, deoarece postul de ştergător era considerat foarte valoros. O mulţime de fii de miniştri, lorzi şi generali se îmbulzeau pentru “nobila” cinste. Odraslele aristocraţilor din Londra au priceput repede că dacă stăteau în genunchi pentru detestabila operaţiune, regele nu se înclina, iar uzanţele curţii nu erau încălcate.

Spre sfârşitul Evului Mediu, urâta atribuţiune a intrat în îndatoririle secretarilor personali ai regilor. Prin natura gestului intim, aceşti secretari ajungeau, în timp, să discute cele mai intime probleme cu regele şi beneficiau de toată protecţia şi sprijinul monarhiei. Groom of the Stool ajunsese, aşadar, un înalt rang social, vânat de mulţi.

Topul celor mai ciudate 10 meserii (I)

Posted on by racoltapetru6

Rari sunt privilegiaţii sorţii care pot declara oricând, la orice oră şi cu mâna solemn aşezată pe inimă, că sunt pe deplin mulţumiţi de serviciul şi cariera lor. Marea majoritate a furnicilor truditoare la program zilnic, din România sau orice alt loc din lume, sunt departe de a fi fericite cu serviciul lor. Şi au motive cu adevărat întemeiate. Cu toate acestea, ambele categorii de “oameni ai muncii” sunt invitaţi să-şi arunce privirea pe următorul clasament. După parcurgerea acestuia, sunt sigur că vor urma clipe lungi de reflecţie asupra prezentului, viitorului şi chiar al rostului pe pământ…

1o. Miner în minele de argint

În secolele trecute, argintul era mult mai preţuit şi mai căutat decât în prezent. Fascinaţia pentru metalul alb din care erau făurite, cândva, monede, ornamente pentru arme şi mobilier sau cupe, potire şi vase, era una deosebită. Meseria de miner în minele de argint de odinioară, nu pare la prima vedere o ocupaţie scabroasă, umilitoare, murdară sau periculoasă. Cu toate acestea, lipsa uneltelor mecanizate transforma căutarea argintului într-o îndeletnicire de care ar fugi orice individ din secolul nostru.

Minerii săpau direct cu târnăcoapele şi scoteau minereul amestecat cu pământ în saci. Afară, copii care erau selectaţi în prealabil după criteriul mâinilor mici şi abile, erau puşi să scormonească mormanele de steril cu mâinile goale până găseau fragmente infime de argint. În Antichitate, durata medie de viaţă pentru copiii puşi să muncească în mine, era doar de trei luni de zile de la începerea acestei activităţi. Fapt care nu-i deranja deloc pe romani, de exemplu, deoarece atăt adulţii, cât şi copiii respectivi erau sclavi.

Băieţeii cu vârste cuprinse între 4 şi 7 ani erau coborâţi cu frânghii în cele mai înguste şi inaccesibile crevase, unde trebuiau să culeagă sterilul cu degetele. Căldura şi aerul irespirabil duceau la decese zilnice. Mortalitatea era amplificată  de gazele otrăvitoare care sunt asociate locurilor unde se găsesc depozite de minereu de argint.

9. Stercoriariul – colector de excremente

Roma antică era celebră pentru sistemele sale complicate de canalizare; cu toate acestea, în ciuda metodelor avansate (pentru acea vreme) prin care se evacuau excrementele locuitorilor Cetăţii Eterne, mulţi romani nu aveau acces la ele deoarece, fie locuiau pe colinele unde nu se putea face canalizare, fie erau prea săraci pentru a plăti serviciul sanitar. Chiar şi cei care îşi permiteau canalizarea personală, nu o alegeau întotdeauna cu bucurie, deoarece experienţa demonstrase că labirintul de galerii adăpostea cohorte de şobolani, iar mirosul fecalelor cale bălteau sub casa cetăţeanului Romei era deopotrivă, insuportabil şi persistent.

Într-o astfel de situaţie, soluţia venea sub forma lui stercorarius, primul “canar” patentat în istorie. Slujba acestuia era de a bate de două ori pe zi la uşa cetăţenilor, cu scopul de a colecta într-o găleată mare, fecalele produse de aceştia în ziua respectivă. După efectuarea scabrosului troc, stercoriariul îşi conducea liniştit căruţa ticsită cu butoaie doldora de excremente spre periferia Romei. Acolo, la porţile oraşului, stercorariul era aşteptat de ţăranii din împrejurimi care cumpărau excrementele la preţ bun, pentru a le folosi apoi drept îngrăsăminte pe deplin organice pentru culturile lor de legume şi cereale.

În ciuda îndeletnicirii deloc onorabile pentru standardele noastre, istoria ne relatează că mulţi erau aceia care se înghesuiau pentru o slujbă de stercorarius, oferindu-se deseori mite substanţiale pentru ocuparea “pestilenţialului” post.

8. Urinatores – scufundător cu vezica… slabă

Tot istoria ne aduce mărturii despre o tagmă demult dispărută, aceea a urinarilor. Aceştia erau la origine scufundători la adâncime mare în apele care scăldau oraşul Ostia. Scufundătorii se echipau cu un vas umplut cu aer şi ataşat la centură, pentru a se alimenta în tot timpul plonjării în adâncuri, de asemeni, întotdeauna aveau legate greutăţi de plumb, pentru a ajunge cât mai repede la adâncimea dorită.

Sarcina lor principală era aceea de a căuta materiale rare de construcţii. Datorită faptului că scufundarea fără echipament modern provoca o presiune imensă în zona abdomenului, aceşti temerari muncitori urinau în mod excesiv, mult mai mult decât ceilalţi oameni, de unde li s-a tras şi numele. Meseria era foarte riscantă, dar câştigurile financiare se prezentau atât de mari încât mulţi dintre urinatores deveneau cetăţeni influenţi ai Romei, după momentul în care se retrăgeau.

7. Cărăuş de lectică

Cărăuşul de lectică era, după cum îi spune şi numele, un sclav să ridice şi să transporte femei de neam nobil sau, chiar bărbaţi, în lectică. Era o slujbă dificilă, extrem de solicitantă din punct de vedere fizic, şi periculoasă, care implică, deseori, urcatul şi coborâtul pe scări cu lectica pe umeri. Cărăuşii erau obligaţi să se îmbrace cu haine preţioase, împodobite cu numeroase ornamente (total necorcondante unei asemenea activităţi), pentru a evidenţia şi cu această ocazie luxul şi bogăţia stăpânilor.

Mai târziu, lecticile au început, de asemenea, să fie împodobite cu ornamente şi echipate cu ferestre, ceea ce le sporea considerabil greutatea. Documentele vremii relatează că transportul cu lectica, în ciuda emfazei sale, era unul destul de incomod, mulţi patricieni şi senatori plângându-se de stări asemănătoare răului de mare, datorate cel mai probabil legănatului continuu din timpul deplasării.

Îndeletnicirea a supravieţuit până de curând sub forma unui grup de oameni care cărau pe umeri Papal Sedia Gestatoria (tronul pentru deplasarea papei). Sedia a fost folosită pentru ultima dată în anul 1980, dar tot mai multe voci de la Vatican susţin reintroducerea sa.

6. Gymnasiarch – îngrijitor personal pentru atleţi

În perioada Greciei Antice, gymnasiarch-ul avea un program de lucru încărcat în fiecare zi. Era evident, perioada marilor întreceri olimpice, cu mii de atleţi şi războinici care asudau din greu. Gymnasiarch-ul trebuia să ungă cu ulei, să şteargă de transpiraţie şi murdărie, să maseze şi să scarpine atleţii după epuizantele lupte şi sesiuni de ridicat greutăţi din gymnasium.

Cu toate că gymnasiarchia se încadra ca o meserie murdară prin definiţie, poziţia era una foarte căutată, fiind accesibilă, în special, cetăţenilor greci bogaţi. În plus, ocupaţia de gymnasiarch era considerată drept cea mai respectabilă îndeletnicire filantropică din oraşele-state greceşti. Pentru a te califica, trebuia să ai între 30-60 de ani şi o posibilă clientelă bogată. Unul dintre beneficiile ocupaţiei era acela că purtai cu tine tot timpul un băţ cu care aveai voie să-i baţi serios pe toţi adolescenţii care se purtau necuviincios şi sfidau regulile gymnasium.

Justiţie made SUA

Posted on by racoltapetru6

CELE MAI TARI 7 LOCURI ÎN TOPUL NEBUNIILOR din SUA…

*Locul 7

Premiul LIEBECK este numit aşa după Stella Liebeck – 81 de ani – care a dat în judecată McDonalds pentru că şi-a vărsat în poală o ceaşcă de cafea şi a câştigat 2,9 milioane $…

*Locul 6

Kathleen Robertson, Ausin, Texas, a primit o despăgubire de 780.000 de dolari. Ea şi-a fracturat glezna într-un magazin de mobilă, după ce s-a împiedicat de un băieţel care alerga prin magazin. Verdictul tribunalului i-a surprins pe proprietarii magazinului, având în vedere că băiatul era chiar copilul doamnei Robertson!

*Locul 5

La egalitate, pe locul 5 este Carl Truman de 19 ani, care a câştigat 74. 000 $ şi cheltuieli pentru îngrijiri medicale, după ce un vecin a trecut cu Honda Accord peste mâna lui. El se băgase pe sub maşină ca să fure roţile maşinii, iar vecinul care era la volan, nu l-a văzut şi a plecat din parcare…

Locul 5

Tot pe locul 5 se află Terrence Dickson din Bristol, Pennsylvania, care după ce a spart o casă a vrut să iasă prin garaj, dar uşa acestuia era stricată… iar uşa de acces în casă se închisese automat în urma lui. Proprietarii erau în vacanţă, aşa că hoţul-minune a rămas închis opt zile în garaj, hrănindu-se doar cu o ladă de Pepsi şi un sac de mâncare pentru câini. El a dat în judecată casa de asigurări a proprietarului pentru că situaţia i-a cauzat stres şi a câştigat 500.000 $.

*Locul 4

E ocupat de Jerry Williams din Little Rock, Arkansas, care a fost muşcat de fund de câinele vecinului, care era legat în curtea respectivului vecin. El nu a câştigat decât 14.500 $ pentru că juriul a considerat că dl. Williams a provocat “un pic” acest incident, sărind gardul şi trăgând cu o puşcă cu alice în câine…

*Locul 3

Aparţine don’şoarei Amber Carson din Lancaster, Pennsylvania, care a alunecat pe o baltă de sifon într-un restaurant şi şi-a rupt mâna. Treaba e că balta fusese făcută chiar de ea, când aruncase un pahar cu sifon în capul prietenului ei şi probabil ratase… A câştigat 113.500 $.

*Locul 2

Kara Walton din Claymont Delaware a încercat să intre pe geamul unei toalete de la un club de noapte pentru a nu plăti 3,5 $ la intrare, a alunecat şi şi-a spart doi dinţi. A dat în judecată clubul şi a câştigat 12. ooo $ şi cheltuielile stomatologice.

*Locul 1 cu coroniţă

Merv Grazinski din Oklahoma City, a cumpărat o rulotă cât o casă, şi când se deplasa pe autostradă a fixat viteza pe automat şi s-a dus în spate să-şi facă o cafea… Rulota a ieşit bineînţeles de pe autostradă şi a căzut în şanţ. El a dat în judecată compania care a fabricat rulota pentru că nu a specificat în manualul de utilizare că nu trebuie să părăsească volanul în timp ce merge… A câştigat 1.750.000 $ şi o nouă rulotă, iar compania a modificat manualul de utilizare.

.

sursa: FanBox.com

Despre cânepă

Posted on by racoltapetru6

CONSPIRAŢIA MARIJUANEI

Utilizările  incredibile ale cânepei

Ştiaţi că planta denumită cânepă are peste 25.000 de utilizări? De la alimente, vopsele şi combustibili, şi până la îmbrăcăminte şi materiale de construcţii, cânepa este folosită peste tot. Urme de cânepă se găsesc şi în pliculeţele de ceai Lipton. Şi chiar şi la o parte din maşinile fabricate azi, se găseşte tot cânepă.

Cea mai veche dovadă despre utilizarea ei o reprezintă o bucată de ţesătură din cânepă, descoperită în Mesopotamia, şi datând de peste 10.000 de ani. Cea mai veche hârtie provine din China, în urmă cu două milenii, şi este făcută din fibră de cânepă. Chiar şi faraonii au utilizat cânepa în construcţia marilor piramide.

Cânepa a devenit atât de importantă în Anglia secolului al XVI-lea, încât regele Henry al VIII-lea a aprobat o lege în anul 1553 prin care îi amenda pe fermierii care nu creşteau pe pământurile lor cel puţin un sfert de acru de cânepă pentru fiecare 60 de acri deţinuţi. În America, au existat perioade în care puteai plăti chiar impozite în natură, în cânepă. În anul 1850, în SUA existau mai mult de 8.000 de ferme de cânepă.

La fiecare 3,6 secunde câte un om moare de foame. Seminţele de cânepă sunt cele mai hrănitoare şi o soluţie economică pentru a pune capăt foametei de la nivel mondial. Cu o concentraţie de 80% de “grăsimi bune” de care corpurile noastre au nevoie pentru menţinerea unei sănătăţi acceptabile, precum şi proteinele şi aminoacizii deţinuţi, cânepa reprezintă un echilibru perfect necesar alimentaţiei umane.

Primul motor diesel a fost proiectat să folosească uleiuri vegetale, printre care s-a folosit şi uleiul de cânepă. În anii 1930, Henry Ford a produs un automobil care era compus 70% din material plastic realizat din cânepă. Picturile marilor artişti Rembrandt, van Gogh sau Gainsborough au fost realizate pe pânze de cânepă. Peste 50% din pesticidele folosite în lume sunt utilizate în cultivarea bumbacului. Dar cânepa este un material de 8 ori mai puternic decât bumbacul!

Cânepa poate creşte într-o sută de zile, fără folosirea erbicidelor şi pesticidelor, astfel ajutând la protejarea mediului înconjurător. De asemenea,  din cânepă s-ar putea fabrica hârtie de ziare sau de cărţi, mult mai rezistentă decât cea produsă din lemnul copacilor, ajutând astfel la prezervarea pădurilor care produc oxigenul atât de necesar vieţii. Şi totuşi, de ce cânepa este atât de marginalizată în zilele de astăzi? Doar pentru că din ea se produce şi marijuana?

Canabisul e periculos, dar nu pentru corpul uman, ci pentru marile companii

Marijuana e periculoasă, e adevărat, dar nu pentru corpul sau mintea umană, ci pentru companiile petroliere, pentru industriile chimice, de alcool şi de tutun. Afaceri uriaşe, în care se învârt milioane de dolari şi putere, au ascuns adevărul de ochii publicului.

Dacă s-ar afla faptul că acest canabis ar putea fi folosit în produse comerciale, acest lucru ar creia o adevărată bombă atomică la scară industrială! Întreprinzătorii n-au fost învăţaţi niciodată despre potenţialul extraordinar al canabisului, pentru că cei foarte bogaţi au conspirat pentru a oferi dezinformări asupra publicului cu privire la această plantă care, dacă ar fi folosită în mod corespunzător, ar ruina marile companii din domeniile mai sus menţionate.

De unde provine cuvântul “marijuana”? El a fost folosit pentru prima dată la mijlocul anilor 1930 pentru a defăima buna imagine şi istoria fenomenală a plantei de cânepă. Dar iată care sunt faptele înregistrate de-a lungul timpului despre cânepă:

– toate manualele şcolare din SUA au fost tipărite pe hârtie realizată din cânepă până în anii 1880;

– în SUA, din 1631 şi până la începutul anilor 1800, era legal să-ţi plăteşti impozitele sub formă de cânepă;

– refuzul de a creşte cânepă în America, în secolele 17 şi 18, era ilegal. De exemplu, în Virginia, pentru o perioadă de timp, puteai ajunge la închisoare dacă refuzai să creşti cânepă;

– George Washington, Thomas Jefferson şi alţi preşedinţi ai SUA, de la începutul istoriei statului american, au crescut cânepă;

– 80% din toate textilele, confecţiile, hainele, etc. erau făcute din cânepă, până când în anii 1820 s-a introdus cultivarea bumbacului;

– primele biblii, hărţi, Declaraţia de Independenţă a SUA, toate au fost scrise pe hârtii realizate din cânepă;

– în anul 1916, guvernul SUA a previzionat faptul că până în anii 1940, toate ziarele vor fi tipărite pe hârtii de cânepă şi astfel nu va mai fi nevoie ca arborii să fie tăiaţi. Studiile arătau că un acru de cânepă echivalează cu 4,3 acri de arbori;

– vopselele şi emailurile de calitate au fost realizate din sămânţă de cânepă până în 1937 (în SUA);

– primul model de maşină “T” pentru Henry Ford mergea pe gazolină extrasă din cânepă, maşina însăşi fiind realizată din cânepă. Maşina avea tăblii de plastic obţinut din cânepă care erau de 10 ori mai rezistente faţă de oţel.

– revista “Nechanical Engineering Magazine” (februarie 1938) a publicat un aricol intitulat “Cea mai profitabilă cultură ce poate fi crescută”, arătând că aceasta nu poate fi decât cânepa.

– iată un fragment dintr-un film documentar de 14 minute, realizat în 1942 de Departamentul Agriculturii din SUA, prin care încurajau fermierii americani să crească cânepa pentru a susţine efortul american de război: “Cânepa există dinaintea construcţiei templelor greceşti. Timp de mii de ani, această plantă a fost folosită în China pentru realizarea îmbrăcăminţii. […] Acum în Filipine şi în Indiile de Est, cânepa se află în mâinile japonezilor. Cânepa americană este necesară atât pentru industria militară, cât şi pentru celelalte industrii ale noastre.”

– cultivarea şi producţia cânepei nu face rău mediului înconjurător. Agenţia Americană de Dezvoltare (USDA) a confirmat acest lucru arătând că această plantă produce de 4 până la 7 ori mai puţină poluare decât ceilalţi înlocuitori organici ai acestei plante

Conspiraţia DuPont împotriva cânepei

În anul 1937, marea corporaţie petrochimică DuPont şi-a patentat procesul fabricării plasticului din petrol şi cărbune. Raportul anual al companiei le-a recomandat acţionarilor săi să investească în noua sa divizie petrochimică. Produsele sintetice ca materialele plastice, celofanul, celuloidul, nylonul, etc., puteau fi realizate din petrol. Industria naturală a cânepei ar fi ruinat afacerile DuPont cu peste 80%.

Cine credeţi că era un investitor important al companiei DuPont? Andrew Melon (1855- 1937), care a devenit Ministrul Finanţelor pe timpul preşedintelui Hoover. Mellon l-a numit pe Harry J. Ansliger, nepotul său, la conducerea Biroului Federal de Narcotice şi Droguri Periculoase. Intenţia era foarte clară; cânepa trebuia să fie declarată ilegală, întrucât ameninţa afacerile de miliarde de dolari. Aceşti oameni au introdus un cuvânt mexican obscur “marijuana” pe care l-au “împins” în conştiinţa Americii.

Manipularea mass-mediei în privinţa cânepei

La sfârşitul anilor ’20 şi în anii ’30, în ziarele americane a început o campanie care scotea în evidenţă lucrurile groaznice privind marijuana. Pericolul marijuanei era prezentat ca în ştirile de primăpagină. Cititorii au fost învăţaţi că marijuana era responsabilă pentru toate: de la accidentele de maşină până la pierderea moralităţii.

Filme ca “Reefer Madness” (Nebunia marijuanei) (1936), “Marihuana: Assassin of Youth” (Marijuana, asasinul tinerilor) (1935) şi “Marihuana: The Devi’s Weed” (Marijuana, iarba diavolului) (1936) erau pelicule propagandistice, create de industriaşi pentru a înlătura un duşman. Scopul lor era acela de a câştiga simpatia publicului, astfel încât să poată fi adoptate legi anti-marijuana.

În anii 1930, oamenii erau foarte naivi, chiar la limita ignoranţei. Masele erau ca oile, aşteptând să fie conduse de către cei puţini. Toate ştirile prezentate în ziare, sau la radio, erau considerate a fi adevărate.

Pe 14 aprilie 1937, legea interzicerii marijuanei a fost introdusă în House Ways and Means Committee (comitet parlamentar din Congresul SUA), singurul comitet care poate introduce un proiect de lege în camera legislativă, fără a fi dezbătut de alte comitete. Preşedintele acestui comitet era Robert Doughton, care era un apropiat al companiei DuPont. El s-a asigurat că legea va trece prin Congres.

Dr. James Woodward, doctor şi avocat, a depus mărturie, mult mai târziu, din partea Asociaţiei Medicale Americane, că motivul pentru care această asociaţie nu a denunţat legea interzicerii marijuanei mai devreme a fost faptul  că ea tocmai descoperise că marijuana era de fapt cânepă.

În septembrie 1937, cânepa a devenit ilegală. Cea mai folositoare recoltă din lume a fost identificată ca un drog, iar de atunci, planeta noastră suferă. Congresul american a interzis cânepa pentru că i s-a spus că ea este cel mai mare drog cauzator de violenţă. Anslinger, şeful Comisiei de droguri, a promovat ideea că marijuana îi face pe consumatori să se comporte violent.

În anii ’50, sub ameninţarea comunistă din SUA, acelaşi Anslinger a afirmat exact contrariu: marijuana te va linişti atât de mult, încât soldaţii americani nu vor mai lupta deloc. Care e adevărul?

Cânepa, planta minune

Cânepa are o fibră de calitate mult superioară celei produse din lemn. Mult mai puţine chimicale sunt necesare pentru a fabrica hârtia din cânepă, decât hârtia produsă din lemn. Unui copac îi ia zeci de ani de zile pentru a ajunge la maturitate, pe când cânepii îi este destul un singur sezon. Iată câteva din întrebuinţările pe care cânepa le-ar putea aduce omenirii:

1) Toate materialele din plastic ar trebui realizate din ulei de sămânţă de cânepă. Materialele plastice din cânepă sunt biodegradabile. De-a lungul vieţii lor, ele se descompun şi nu fac rău mediului înconjurător. În schimb, materialele plastice făcute din petrol ruinează natura: ele nu sunt biodegradabile şi fac mare rău planetei. Materialele plastice făcute din cânepă nu vor distruge ape curgătoare aşa cum au făcut DuPont sau alte corporaţii.

2) Din cânepă se pot face medicamente. Să nu uităm că în trecut, Asociaţia Medicală Americană sprijinea tratamentele pe bază de canabis, care sunt mult mai naturale şi mai puţin nocive pentru organismul uman, decât medicamentele care se bazează pe compuşi petrochimici. Cânepa ajută la lărgirea arterelor, astfel încât sângele să poată circula mai bine. De asemenea, cânepa conţine THC, un agent activ, care ajută in bolile de astm şi glaucom.

3) Cânepa poate ajuta la combaterea foametei în lume. O mulţime de produse alimentare pot fi realizate din cânepă. Seminţele de cânepă conţin proteine naturale în cantităţi mari. De asemenea, ele conţin doi acizi graşi esenţiali care ajută curăţarea trupului de colesterol. Aceşti acizi graşi nu pot fi găsiţi în altă parte în natură.

4) Din cânepă se pot face haine durabile. Hainele realizate din cânepă sunt extrem de durabile de-a lungul timpului. Dar în anumite state din SUA, ca de exemplu în Kentucky, s-a ajuns la măsuri extreme, ca de exemplu, purtarea hainelor făcute din cânepă fiind considerată o infracţiune. Vă imaginaţi să fiţi arestat pe stradă pentru că purtaţi blugi din cânepă?

Spuneţi NU manipulării marilor companii!

Lumea e nebună, dar asta nu înseamnă că voi trebuie să vă alăturaţi nebuniei. Adunaţi-vă şi împrăştiaţi vestea. Spuneţi oamenilor, inclusiv copiilor voştri, adevărul. Folosiţi produse din cânepă. Eliminaţi cuvântul “marijuana” şi gândiţi-vă la povestea care a fost creată. Luptaţi împotriva propagandei care a fost realizată doar pentru a-i favoriza pe cei bogaţi. Cânepa trebuie să fie utilizată în viitor, căci avem nevoie de energie curată pentru a ne salva planeta.

Spălarea creierelor de către marii producători din industria petrochimică, a tutunului şi a băuturilor alcoolice continuă. Reclamele de la TV spun că “dacă cumpăraţi marijuana, contribuiţi la asasinate şi la războaiele dintre bande”. Ultimele reclame de la TV spun chiar că “dacă cumpăraţi marijuana, sprijiniţi terorismul!”. Incredibil! O plantă atât de minunată, cum este cânepa, a devenit între timp una de factură “teroristă”. Atât de departe a ajuns manipularea.

Dar nu iutaţi câteva cifre elocvente: 1/2 de milion de decese anual, în lume, se produc din cauza fumatului! 1/2 de milion de decese anual, în lume, se produc din cauza alcoolului! Industria petrochimică a distrus natura şi nu folosirea cânepei. Care sunt adevăraţii ucigaşi? Nu cumva alcoolul, ţigările, petrolul, chimicalele?

În concluzie, motivul pentru care cultivarea cânepei este considerată a fi ilegală şi dăunătoare, este faptul că MILIARDARII PLANETEI DORESC SĂ RĂMÂNĂ ÎN CONTINUARE MILIARDARI, în detrimentul beneficiilor evidente care s-ar putea obţine din cânepă!

Urmaşii shogunilor

Posted on by racoltapetru6

Despre Japonia şi japonezi

Să trecem în revistă mai jos zece lucruri interesante despre Ţara Soarelui Răsare, care ne ajută să înţelegem mai bine o civilizaţie impresionantă:

1. La intrarea în fiecare casă japoneză, podeaua este ridicată cu aproximativ 15 centimetri, ceea ce indică faptul că cei care intră trebuie să se descalţe şi să-şi pună papuci. La intrarea în camerele cu podea din “tatami” (o podea tradiţională făcută din paie de orez, cu margini din brocart), pragul este înălţat cu 2-5 centimetri, ceea ce înseamnă că şi papucii trebuie lăsaţi la uşă.

2. Filmele de animaţie japoneze reprezintă 60% din producţia mondială în domeniu. Şi pentru că Japonia are atâta succes cu desenele animate, în ţară există aproape 130 de şcoli pentru actorii care îşi pun vocea pe aceste filme.

3. Japonia are procentul cel mai mare de locuitori în vârstă din lume, respectiv 21%.

4. Arhipeleagul japonez are în componenţă 6.800 de insule. Peste 70% din populaţia Japoniei locuieşte la munte. Ţara are, totodată, şi 200 de vulcani.

5. Primii locuitori ai Japoniei au trăit în Paleolitic, în urmă cu 30. 000 de ani.

6. Speranţa de viaţă a japonezilor este cu patru ani mai mare decât a americanilor, respectiv peste 82 de ani.

7. Japonia este a doua ţară din lume cu cea mai mică rată a omuciderilor. Cu toate acestea, tot în Japonia există o pădure recunoscută în toată lumea pentru faptul că este preferată de sinucigaşi, perimetrul fiind împânzit de schelete umane.

8. Japonia a dat 18 laureaţi ai Premiului Nobel, în chimie, medicină, literatură şi fizică.

9. Carnea de cal crudă, denumită “basashi”, este o delicatesă în Japonia.

10. Rata de şcolarizare în Japonia este de 100%, în consecinţă rata şomajului este mai mică de 4%.

10 lucruri pe care poate nu le ştiaţi despre GHEIŞE

1. Un lucru care ar trebui să fie ştiut despre gheişe este acela că primele gheişe au fost bărbaţi. Nu este loc de glumă! Bărbaţii “gheişă” erau cunoscuţi sub numele de Honko şi dansau pentru clienţii lor în baruri şi restaurante sau în camerele unde se servea ceaiul.

2. Termenul “gheişă” se traduce prin “persoană care iubeşte arta”. Mulţi sunt de părere că gheişele sunt de fapt prostituate. Nimic mai greşit. Dacă tastaţi pe google cuvântul “gheişă” prima definiţie care apare este “o femeie de naţionalitate japoneză care obişnuieşte să distreze bărbaţii prin conversaţie, cântec şi dans”.

3. Aceste femei erau învăţate să aducă bucurie celorlalţi şi deşi multe erau curtezane, nu erau considerate prostituate. De fapt, multe gheişe erau obligate să participe la ceremonia numită Mizuage prin care unei Maiko (o gheişă aflată în perioada învăţării) îi era cumpărată virginitatea de către cel care oferea cei mai mulţi bani. Era considerat un gest de onoare în acea perioadă.

4. Unul dintre lucrurile pe care gheişele le învăţau la cursuri era acela de a-şi păstra întotdeauna anonimatul. Se pare că acest fapt adăuga un tip de mister gheişelor, lucru adevărat.

5. Momentul în care gheişa servea ceaiul, iar mâneca kimono-ului ei abia îi descoperă încheietura mâinii, este de o senzualitate inexplicabilă. Se pare că are rolul de a-l stârni pe bărbat, care vede doar o mică parte din pielea ei albă, jinduind la mai mult.

6. Ceea ce le face pe gheişe speciale este faptul că ele te determină să-ţi laşi imaginaţia să zboare, fapt esenţial al acestei culturi. Din păcate, acest lucru este un lucru tot mai rar întâlnit la femeile din ziua de azi care nu înţeleg acest concept şi unele continuă să-şi arate în mod excesiv pielea.

7. Kimono-urile sunt realizate manual pentru gheişe, acesta fiind creat sub propriile lor îndrumări. Aspectul kimono-urilor este diferit în funcţie de anotimp, dar absolut toate sunt realizate din mătase. Gheişele petrec aproximativ două ore pentru a se machia, a-şi aranja părul şi a se îmbrăca în kimono.

8. Gheişele muncesc în Okyva, unde locuiesc până pătrund în această lume, alături de Okasan (matroana lor) şi surorile (celelalte gheişe). Deşi sunt plătite pentru treburile de menaj realizate în diferite case, mare parte din banii aduşi de ele ajung la Okyva. Banii sunt utilizaţi pentru costurile întreţinerii Okyva.

9. În afara naturii sexuale a stilului de viaţă a gheişelor, nu numai că ele nu pot fi considerate prostituate, dar nici nu au voie să aibă relaţii de lungă durată, atâta timp cât decid să devină gheişe. Dacă se căsătoresc trebuie să renunţe la această meserie.

10. Astăzi numărul gheişelor este de aproximativ 1000-2000, pe când în anul 1920 erau peste 80.000.

Tot din Japonia, 10 lucruri care au reţinut atenţia lumii după marele tsunami din 11 martie 2011

1. CALMUL. Nici o imagine cu lovituri în piept sau durere sălbatică. Durerea în sine a fost elevată.

2. DEMNITATEA. Cozi disciplinate la apă şi alimente. Nici un cuvânt sau gest dur.

3. CAPACITATEA. Arhitecţi incredibili! Exemplu: clădirile s-au legănat, dar nu au căzut.

4. GRAŢIA. Oamenii au cumpărat doar ceea ce aveau nevoie zilnic, încât toată lumea să obţină ceva.

5. ORDINEA. Fără jafuri în magazine. Fără claxoane şi depăşiri în trafic. Doar înţelegere.

6. SACRIFICIU. Cincizeci de muncitori au rămas să pompeze apă de mare în reactoarele N. Cum vor fi recompensaţi vreodată?

7. TANDREŢE. Restaurantele au redus preţurile. Un ATM nepăzit era nefolosit. Cei puternici aveau grijă de cei slabi.

8. FORMARE. Toată lumea ştia exact ce să facă; bătrâni, copii… Şi au făcut exact doar ce trebuia.

9. MEDIA. A manifestat o magnifică reţinere în buletinele de ştiri. Nimic senzaţional Doar reportaje calme.

10. CONŞTIINŢA. În cazul în care se întrerupe curentul într-un magazin, oamenii pun lucrurile înapoi pe rafturi şi pleacă în linişte.

AUTOTROFII (II)

Posted on by racoltapetru6

A renunţat la pizza pentru… nimic

Dar nu numai indienii, practicanţi ai unor culte diverse, pot devenii autotrofi. Doctorul Michael Werner, din Brunswick, specialist în chimia cancerului, trăieşte de patru ani doar cu hrană solară. Werner are 60 de ani, aleargă în fiecare dimineaţă peste trei kilometri, apoi ia micul dejun cu soţia sa, Angelica. Ea mânâncă destul de consistent, el bea doar o ceaşcă de cafea.

La serviciu, are un program încărcat, dar tot îşi face timp şi pentru o partidă de tenis, sportul lui preferat. După ce se întoarce acasă, cei trei copii, fiecare cu problemele lui, îl ţin ocupat. Viaţa lor pare absolut normală. Aşa şi este, doar că Angelica nu trebuie să gătească pentru Michael. Deloc.

Michael Werner n-a mai consumat hrană solidă de la Revelionul din 2001, când a mâncat o uriaşă porţie de salată de cartofi şi o bucată mare de tort, după care i s-a făcut rău. A fost o indigestie, dar Michael, doctor în chimie, s-a hotărât să renunţe la mâncare. A citit, s-a informat, dar ideea i-a dat-o o prietenă de familie care experimenta hrana solară, renunţând la hrana solidă.

Treptat, Michael a trecut şi el la hrana solară. I-au trebuit doar trei săptămâni să se adapteze la noua condiţie, care îi conferă infinit mai multă vitalitate. “E prana din textele sfinte, ki-ul cosmic, energia ideală!”, spune Werner. Dieta lui zilnică este formată din patru ceşti de cafea şi două sucuri de fructe naturale, plus, ocazional, un pahar de vin.

În rest, …soarele dimineţii. “Sunt o persoană absolut normală, fericită şi în deplinătatea sănătăţii”, spune Werner. “Înainte eram dependent de pizza, eram supraponderal şi mă simţeam epuizat după o zi de muncă. Mulţi colegi doctori mi-au spus că e o nebunie ceea ce încerc să fac. La un moment dat, chiar mi-au recomandat să vorbesc cu un psiholog”.

Foamea din minte

Adevărul este că transformările care se produc în primele 21 de zile par îngrijorătoare, mai ales slăbirea dramatică şi aspectul de “prună uscată” al pielii. După care organismul începe să proceseze noua dietă. Nu toţi reuşesc să se adapteze. “Cei mai mulţi dintre cei care renunţă o fac pentru că nu reuşesc să-şi scoată foamea din minte”, spune Werner.

Ca specialist în reacţii chimice, a observat că organismul capătă o rezistenţă uluitoare şi o putere de regenerare mult mai mare decât înainte, fapte dovedite de el prin analize şi fotografii. Sistemul imunitar pare o redută de necucerit. Doarme doar cinci ore pe noapte, suficient cât să se odihnească pe deplin.

O altă funcţie care a suferit modificări considerabile este memoria, care acum pare un “stick” modern, cu o capacitate de stocare uriaşă. Când reporterii l-au întrebat dacă dieta sa nu e cumva o formă de anorexie, dr. Werner a răspuns promt: “Eu nu mănânc, pentru că îmi iubesc corpul, nu pentru că-l urăsc! Şi asta schimbă toate reacţiile din organism, fiind un catalizator”.

Dr. Werner nu lipseşte de la mesele copioase date de prietenii de familie, deşi nu simte nevoia să consume nimic. Mintea lui nu mai are nici o relaţie cu hrana solidă. Corespondează cu vreo 30 de oameni care se supun voluntar aceluiaşi regim. Foarte invocat este şi numele lui Wiley Brooks, cel care în 1983 a înfiinţat, în America, “Institutul Celor ce se Hrănesc cu Aer”.

Din păcate, a fost surprins când tocmai îngurgita o plăcintă de pui, după ce susţinuse în public că nu consumase hrană solidă de 19 ani! De atunci, mulţi dintre cei care trăiesc cu aer sunt supuşi unor teste de control.

În 1999, o altă adeptă renumită a dietei cu aer, australianca Ellen Greves, a picat testul medicilor, după numai patru zile de hrană solară. Sănătatea ei s-a deteriorat atât de sever, încât medicii au pus capăt testării. Dr. Wernwr a participat însă la două experimente, de câte zece zile fiecare, şi a reuşit cu succes să demonstreze că prana este hrana ideală.

De ce există foamete în Africa?!

Problema pe care o ridică aceşti oameni nu este una uşoară. Cum reuşesc ei să trăiască şi să fie sănătoşi, când în lume există ţări unde oamenii mor literalmente de foame, mai ales în Africa, unde, se pune, soarele este mai strălucitor?!

Şi pentru această problemă, dr. Werner are un răspuns, dar nu o explicaţie: “Mor de foame, pentru că sunt convinşi că asta se întâmplă dacă nu mănâncă. A trăi cu energie solară este un concept pe care creierul, în primul rând, trebuie să şi-l însuşească. Sunt convins că metoda folosită de noi ar salva omenirea de la foamete, dar nu cred că omenirea este gata să treacă la acest mod de viaţă, care este foarte spiritual.

Eu, personal, n-aş îndrăzni să sfătuiesc pe nimeni să facă ceea ce fac eu”. Chiar şi el, care şi-a “călit” creierul, mai pofteşte uneori la pizza şi ciocolată. Şi chiar vrea să-şi satisfacă pofta, dar îmbucătura i se opreşte în gât. “Mentalitatea omului guvernează. E cel mai aprig război s-o învingi!”.

Experţii nutriţionişti nu acceptă această idee şi au şi ei dreptatea lor. Cum ai putea, de exemplu, să convingi copiii că pot trăi cu soare şi aer?! “Poţi să ţii un bebeluş în soarele dimineţii cât vrei, dar, dacă nu-l hrăneşti, va muri”, spune Helmut Oberritter.

“Numai plantele trăiesc cu hrană sintetizată din energia solară, dar vorbim de alt regn”. Admite, totuşi, că cei care se hrănesc ca dr. Werner au o mentalitate aparte, dar cum poate această mentalitate să-i ţină sănătoşi, fără să se hrănească cu mâncare solidă, nu poate explica ştiinţific.

“Sunt înclinat să cred că aceşti oameni fac parte dintr-o altă rasă umană, foarte restrictivă, care a fost în trecut şi a lăsat moştenire anumite gene, pe care, cu metodele din prezent, încă nu le-am detectat”, spune dr. Oberritter, mai în glumă, mai în serios. “În orice caz, sistemul prin care autotrofii umani supravieţuiesc este prea complicat să se fi dezvoltat într-o scurtă perioadă de timp”.

Alăptare până la 7 ani, apoi… soare

Şi în Rusia cea plină de cercetători ai fenomenelor neobişnuite se găsesc autotrofi. Având o ţară greu de hrănit, conducătorii au finanţat multe studii de nutriţie, însă doar filosofii au reuşit să se apropie de “fotosinteza” autotrofilor.

Verdanski, de exemplu, era convins că omul este o fiinţă energetică şi trebuie să fie capabil să se hrănească doar cu energie din spaţiul cosmic. În Rusia, există un grup de autotrofi, care se întâlnesc cu regularitate la Muzeul Konstantin Vasiliev din Moscova. Aceştia cred că au descoperit şi soluţia pentru copiii autotrofi.

“Un copil trebuie alăptat până la vârsta de 7 ani, după care este perfect capabil să devină autotrof”, spune Zinaida Baranova, din Krasnodar, cea mai renumită dintre aceştia. “Mama, chiar dacă nu consumă hrană solidă, are suficient lapte pentru a hrăni copilul până la 7 ani”.

Zinaida a lăsat clar să se înţeleagă că există femei din grupul lor care au făcut acest experiment. Zinaida s-a supus testării sub supraveghere medicală. Cercetătorii de la Institutul Bauman au constatat că vârsta biologică a femeii pare a fi de 20 de ani, deşi e trecută de 65. Explicaţia: ea nu consuma hrană solidă de peste patru ani.

“Organele ei parcă s-au regenerat”, a constatat profesorul Spiridonov. Înainte de a renunţa la mâncare, avea chiar o boală cronică la stomac, plus diverse simptome specifice vârstei. Acum nu mai are nimic. Nu i-a fost uşor să se adapteze la dieta cu aer. A suferit de epuizare, avea crampe şi gura uscată. Starea de bine a început să se instaleze după o lună.

Biologii susţin că orice organism viu are nevoie de energie ca să supravieţuiască. Plantele, prin fotosinteză, procesează energia solară. Mai sunt organisme care îşi procură energia din anumite reacţii chimice proprii, dar ambele procese necesită enzime sofisticate. Omul nu are asemenea enzime, deci ar trebui să nu supravieţuiască fără mâncare. Totuşi, peste 3000 de oameni dovedesc contrariul!

AUTOTROFII (I)

Posted on by racoltapetru6

AUTOTROFII – Oamenii care trăiesc fără mâncare şi fără apă

Zeiţa Amba sau Durga

În lume există peste 3000 de oameni care trăiesc fără să consume hrană solidă, mulţi dintre ei şi fără să consume lichide. Sunt numiţi “autotrofi”, o denumire dată organismelor capabile să transforme energia solară în hrană, prin fotosinteză. Numai că specialiştii nu pot explica mecanismul prin care autotrofii umani supravieţuiesc

Zeiţa Amba şi hrana divină

Indianul Prahlad Jani are 83 de ani, dar nu a mai mâncat şi nu a mai băut nimic de la vârsta de opt ani, când, spune el, a fost binecuvântat de Zeiţa Amba. Jani este numit Mataji- un adept al Zeiţei Mamă a Tuturor, Amba sau Durga, foarte populară în Gujarat, locul lui natal.

Zeiţa este o apărătoare a războinicilor, dar cea mai importantă funcţie a ei este de a aduce şi a menţine fertilitatea terenurilor agricole. Ea aduce ploaia binecuvântată care udă ogoarele, hrănind pământul. De aceea şi Mataji Jani este convins că pe el îl hrăneşte Amba cu apă divină, ţinându-l în viaţă.

În 2010,

Jani a fost supus unei atente supravegheri medicale, la Spitalul Sterlin din Ahmedabad. Timp de zece zile, o echipă formată din 30 de medici specialişti i-au monitorizat funcţiile vitale. Rezultatele i-au năucit, deşi în India sunt mulţi yoghini care fac tot felul de demonstraţii ce anulează legile fizicii, dar şi pe cele fiziologice. Lui Prahlad Jani i s-a interzis să facă baie, ştiut fiind că apa hidratează şi prin piele.

Oamenii normali pot trăi fără apă doar trei, patru zile, dar cu urmări uneori foarte greu de ameliorat. Jani nu a avut nici o complicaţie. În ciuda faptului că nu consuma nici un mililitru de lichide, urina se forma în vezică, dar, cu totul inexplicabil pentru medicii care l-au asistat, era absorbită ulterior de pereţii vezicii. Cât a durat experimentul, Jani nu a mâncat, nu a băut şi nici nu a avut necesităţi fiziologice. Însă funcţiile organelor interne nu s-au modificat în nici un fel şi nu a manifestat nici o afecţiune.

Prahlad Jani este un om sfânt, care trăieşte ca un pustnic, într-o peşteră, de la vârsta de opt ani, când i s-a arătat Zeiţa Amba. El susţine că este hrănit cu apă divină printr-o gaură în bolta peşterii, şi că nu a simţit niciodată nevoia de a mânca, de a urina sau defeca. Nu încearcă să explice în nici un fel condiţia sa, lăsându-se total în grija zeiţei protectoare, pe care o slujeşte cu rugile sale şi meditaţii zilnice.

Dr. G. Ilavazahagan, directorul Institutului Apărării Naţionale din India, care a participat la examinarea lui Jani, nu înţelege cum un om poate supravieţui în întregime ca o plantă. “Pare evident că mai există o sursă de energie care poate fi procesată de corpul uman, în afara caloriei, dar va dura până o vom descoperi”.

“Fenomenul HRM”

Hira Ratan Maneck, în vârstă de 67 de ani, este tot din India. Este inginer şi a renunţat la mâncare în mod deliberat, în urmă cu opt ani, vrând să demonstreze că organismul uman are mai mult de suferit prin consumul de mâncare solidă, decât prin nealimentare. Ratan se hrăneşte cu apă, sucuri şi energie solară.

Invitat de specialiştii NASA pentru un studiu, a trăit doar cu apă şi absorbţie de energie solară, pe toată durata supravegherii, timp de 130 de zile. Neştiind cum să denumească procesul prin care supravieţuia, specialiştii NASA l-au numit “fenomenul HRM”, de la iniţialele subiectului.

Ratan a încetat să consume hrană solidă după un pelerinaj în Himalaia. “În fiecare dimineaţă, stătea la soarele ce răsărea, câte o oră, fără să clipească”, spune soţia sa, Vimla.

“Acesta este meniul principal. Ocazional, mai consumă câte o cafea, ceai sau alte lichide”. Ratan crede că această metodă redă corpului abilitatea naturală de a trăi, fără să fie îngreunat de toxinele generate de hrana solidă. “Şi creierul  se simte mai bine astfel hrănit”, spune Ratan. “Este o metodă străveche, practicată de asceţii Hindu şi Jina. Este chiar demonstrabilă ştiinţific”.

Mic dejun cu soare

Ceea ce s-a şi făcut. În urma unor cercetări efectuate de “British Royal Medical Institution”, s-a constatat că, într-adevăr, energia solară este ideală pentru viaţă. În prezent, se face o publicitate negativă Soarelui, din cauza exploziilor solare, care afectează tehnologia, în primul rând. Dar, din punctul de vedere al vieţuitoarelor, mult mai multe efecte negative sunt cauzate de lipsa expunerii la soare. Dimineaţa, la răsărit, soarele este o adevărată hrană energetică.

“Consumând legumele care sunt dependente de energia solară, ca să se dezvolte, oamenii trăiesc, practic, dintr-o sursă indirectă de energie solară”, este de părere Ratan. “Noi ne hrănim cu ceea ce a fost deja procesat de plante. Trebuie să reinvăţăm să absorbim energia solară din sursă directă”.

Metoda lui Ratan de a “găti” energia solară e simplă: începi prin a privi câteva secunde la soarele care răsare dimineaţa; treptat, se prelungeşte şedinţa până la 30 de minute. Când se ajunge la 15 minute de privit soarele dimineţii, deja se diminuează necesitatea de a mânca. La 30 de minute, creierul dezvoltă capacitatea de a stoca energia solară şi de a o transforma în energia necesară activităţilor umane.

O plimbare de 40 de minute, cu picioarele goale în soarele dimineţii, încarcă “bateriile” umane şi înlătură orice afecţiune psiho-somatică. Cel mai important, spun asceţii indieni, este faptul că se formează în jurul trupului o coroană de energie, care alimentează organismul toată ziua. Cu cât această coroană este mai puternică, riscul de îmbolnăvire scade, până la a fi eliminat definitiv.

Neurofizicianul Sudhir Shah, care i-a monitorizat şi pe Jani, şi pe Ratan, în cursul unui experiment ce a implicat mai mulţi subiecţi, desfăşurat la Health Care International Multitherapy Institute, nu poate da o explicaţie ştiinţifică fenomenului. “I-aş spune, mai degrabă “adaptarea cronică” a unui organism la condiţii vitrege impuse.

Astfel, organismul îşi reduce voluntar necesarul de energie, pentru a procesa reacţiile chimice, fenomen ce intervine cam după a 16-a zi de post a asceţilor. Organismul slăbeşte dramatic, chiar şi 40 de kilograme în 200 de zile, dar, în ciuda aşteptărilor medicilor, nu se va observa nici o dereglare a funcţiilor vitale.

După acest “hop”, organismul se adaptează. Este posibil şi să se activeze acel lob temporal unde credem că s-ar afla sediul celui de-al şaselea simţ, responsabil de proprietăţile parapsihice. Celelalte părţi ale creierului, inclusiv hipotalamusul, glanda pituitara şi medulla oblongata, nu suferă nici o modificare”.

Ratan, practicant jainist, este ferm convins că procentul foarte mare de funcţii ale creierului inhibate la oamenii ce consumă hrana solidă se activează cu hrana solară Şi ceea ce resimte imediat orice subiect care renunţă la hrana solidă este înclinaţia spre sfere spirituale, uitând de grijile materiale.

Organismul uman este dotat ca şi plantele

În condiţii de experiment similare, la unii subiecţi s-a constatat o scădere dramatică a nivelului de zahăr în sânge, până la limita de risc letal maxim, dar asceţii nu prezentau nici un simptom. Ratan nu a mâncat şi a băut doar apă fiartă, în timpul zilei, pe durata experimentului, ce a durat 200 de zile, dar, în viaţa de zi cu zi, consumă nouă tipuri de lichide, pe lângă şedinţele solare.

Un grup de călugări jainişti, care fac parte din Societatea Energiei Solare, s-au supus testărilor medicilor pentru a demonstra că postul ascetic reglează tensiunea, pulsul, sistemul urinar, sistemul digestiv, sistemul circulator, practic, toate funcţiile organismului şi ale creierului în special.

Medicii se străduiesc acum să dezvolte o strategie de vindecare a anumitor boli prin post, o metodă practicată pe animale, care când se îmbolnăvesc renunţă la mâncare şi reduc consumul de energie, dormitând tot timpul.

Un studiu de nutriţie destul de recent arată că vitamina B12, absolut necesară organismului uman, se regăseşte doar în hrana de origine animală, deci vegetarienii n-ar putea să supravieţuiască doar cu legume. Şi totuşi, în organimul autotrofilor se găseşte, inexplicabil, o cantitate suficientă de B12. Continuând cercetările, s-a descoperit că în intestinul uman există o bacterie care generează componentele vitaminei B12.

Un alt studiu a arătat că intestinul uman este capabil să producă o bacterie ce întră în componenţa aminoacizilor, deci omul este dotat cu microflora capabilă să-l întreţină, fără aport din afară. Până la urmă, mitologiile care vorbesc despre cei dintâi oameni, ce nu consumau hrană solidă, se vor dovedi a fi fost adevăruri de mult uitate.