Venirea primăverii trezește la viață natura. Copacii înfloresc, apar florile și animalele își reiau ritualurile de curtare, pregătindu-se să facă pui. Dar și oamenii devin mai binedispuși și mai interesați de dragoste.

Observăm că primăvara oamenii par să fie mai interesați de relațiile intime și tind să flirteze mai mult, dar cum sunt ei de fapt influențați de schimbările anotimpurilor? Oare căldura și zilele mai lungi îi fac să fie mai excitați?

Faptul că anotimpurile au un efect vizibil asupra dispoziției nu este ceva nou. În Statele Unite, 6% din populație suferă de tulburare afectivă sezonieră gravă și 14% de o formă mai ușoară, numită „depresia de iarnă”.

Primăvara chiar este anotimpul iubirii. Un studiu publicat în anul 1990 în The Journal of Reproductive Rhythms arată că lumina soarelui și căldura au un rol esențial în creșterea fertilității. Chiar dacă la oameni această legătură este mai puțin evidentă ca la alte specii, rata natalității urmărește totuși cursul firesc al naturii.

Perioada perfectă pentru a concepe un copil este atunci când temperatura este în jur de 20 de grade și soarele strălucește zilnic timp de 12 ore. Aceste condiții stimulează la femei ovulația și la bărbați producția de spermă.

Tot primăvara, chiar și adolescenții au o dispoziție mai romantică, fără legătură cu dorința de reproducere. Un studiu realizat în 2002 a demonstrat că tinerii sunt mai interesați să-și caute un partener primăvara și iarna, în perioada sărbătorilor.

Și atracția bărbaților față de anumite părți ale corpului feminin este influențată de anotimpuri. O cercetare realizată în anul 2008 pe 114 bărbați polonezi a demonstrat că iarna femeile nu-și expun la fel de mult corpul.

Desigur, și aspectul psihologic este important. Oamenii asociază inconștient căldura și lunile de vară cu sexualitatea, cu distracția, cu socializarea și comportamentul lor se schimbă, devin mai prietenoși.

Sursa: Pacific Standard

Oamenii de știință au descoperit două cuvinte magice capabile să facă oamenii să creadă că o ceașcă obișnuită de cafea este mai gustoasă și că ar trebui să fie mai scumpă: „eco-friendly”.

Într-o serie de experimente, cercetătorii le-au cerut participanților la studiu să guste din două cești identice de cafea făcută din aceleași boabe arabica cu un aparat de cafea obișnuit. Conform studiului publicat în jurnalul PLOS ONE, cercetătorii le-au spus voluntarilor că una dintre cafele a fost făcută din boabe „eco-friendly”, iar cealaltă nu. Oamenii de știință au descoperit că persoanele care afirmau că le pasă de mediu ofereau note mai mari cafelei „eco-friendly”.

„Dacă ai credința corespunzătoare, o etichetă <<eco-friendly>> este suficientă pentru a face un produs să aibă un gust mai bun decât alt produs identic ce nu are această etichetă”, scriu cercetătorii. Oamenii de știință au folosit un chestionar pentru a evalua cât de importante erau pentru voluntari activități precum reciclatul, sustenabilitatea și alte elemente pe teme de mediu. Cu ajutorul răspunsurilor, cercetătorii au împărțit participanții la studiu în două grupuri, „un nivel mare de sustenabilitate” și „un nivel mic de sustenabilitate”.

În primul experiment, 74% dintre membrii grupului cu „un nivel mare de sustenabilitate” spuneau că preferă cafeaua „eco-fiendly”, aceștia dându-i note mai mari la gust. De asemenea, ei erau predispuși să plătească cu 25% mai mult pentru acea cafea. În schimb, voluntarii din cel de-al doilea grup erau împărțiți între cele două cafele și nu erau dispuși să plătească mai mult pentru cea „eco-friendly”.

În următorul experiment, voluntarilor nu li s-a spus care cafea este „eco-friendly” decât după ce au gustat din ambele cești. În acest caz, eticheta nu le-a influențat nota dată gustului. Chiar și așa, persoanele din primul grup erau predispuse să plătească mai mult pentru cafeaua „eco-friendly”, acest lucru fiind valabil chiar și atunci când cafeaua preferată la gust nu era cea „eco-friendly”.

„Acest rezultat sugerează că disponibilitatea de a plăti în plus pentru un produs eco-friendly se datorează – cel puțin parțial – altruismului și nu propriilor preferințe, cum ar fi gustul”, scriu cercetătorii în studiu. Dar oare erau voluntarii cu adevărat altruiști, sau doar se comportau altruist pentru că doreau să-i impresioneze pe cercetători? Pentru a afla răspunsul, oamenii de știință au efectuat un al treilea experiment.

De această dată, cercetătorii le-au spus voluntarilor care cafea este „eco-friendly” și care nu este înainte ca aceștia să le guste. Apoi, unii voluntari au relatat preferințele de gust și de preț direct unui cercetător, iar alții au scris răspunsurile pe o foaie anonimă pe care o introduceau într-o cutie sigilată. Dacă voluntarii ar fi fost motivați de presiunea socială, atunci cei care au oferit feedback în persoană ar fi dat cafelei „eco-friendly” note mai mari decât cei care au dat feedback anonim. Cercetătorii, însă, nu au descoperit vreo diferență între cele două grupuri. „Dezirabilitatea socială nu a influențat efectul etichetei eco-friendly asupra gustului”, notează oamenii de știință.

Acest studiu nu este prima cercetare în care oamenii de știință demonstrează că o minciună referitoare la caracteristicile unui produs pot influența cât de mult este apreciat acesta de oameni. Spre exemplu, o cercetare realizată la Cornell University and Brand Lab a arătat că voluntarii considerau că batoanele nutritive aveau un gust mai neplăcut atunci când li s-a spus că aveau în compoziție soia, deși nu era un ingredient. Într-un alt studiu realizat la Caltech și Stanford, voluntarii considerau mai gustos vinul despre care li se spunea că este mai scump.

Așadar, se pare că Julieta s-a înșelat când i-a spus lui Romeo că „un trandafir, oricum îi spui, exală același scump parfum”. Un trandafir „eco-friendly” ar fi exalat un parfum mai scump.

Sursa: LA Times

De la incapacitatea de a recunoaște vocile familiale la transplantul fetei,  descoperă 10 povești din lumea medicală ce cu siguranță te vor uimi.

1. Phonagnosia

Phonagnosia este o tulburare foarte rară caracterizată prin incapacitatea de a recunoaște oamenii după vocile lor. Persoanele care suferă de această tulburare se pot angaja în conversațiile față în față, dar au dificultăți în comunicarea la telefon, deoarece nu pot identifica persoana cu care vorbesc. Cele mai multe dintre cazurile documentate de phonagnosie au fost înregistrate în cazul persoanelor cu leziuni cerebrale cauzate de lovituri la cap sau accidente vasculare cerebrale. Din ianuarie 2009, revista Neuropsychologia a publicat un studiu de caz al unei femei ce s-a constatat că s-a născut cu această tulburare. Potrivit studiului, o femeie de 60 de ani, cunoscută sub numele de KH, are dificultăți în a recunoaște vocile, atât ale persoanelor familiare cât și ale celebrităților, și, de asemenea, se luptă să învețe să recunoască vocile străine.

Dr. Brad Duchaine de la Colegiul Universitar din Londra, co-autor al studiului, spune: „Recunoașterea vocii poate să nu pară a fi la fel de importantă ca și recunoașterea feței, cu toate acestea ne bazăm pe recunoașterea vocii în viețile noastre de zi cu zi, pentru a identifica oamenii de la telefon sau pe cei de la radio”.

KH a fost conștientă de problema ei de la o vârstă fragedă și se pare că a fost un handicap pentru ea, dar s-a ferit cât mai mult de conversațiile telefonice, răspunzând numai „programat” sau solicitat, astfel știind întotdeauna cu cine vorbește sau cu cine va trebui să vorbească.

Ca și informații suplimentare, în timpul studiului, Duchaine și Lucia Garrido, membri ai Institutului UCL of Cognitive Neuroscience, au folosit o serie de teste pentru a evalua capacitatea lui KH de a recunoaște chipuri, voci, emoții vocale, percepția vorbirii și muzicii. KH a picat testele de recunoaștere a vocii, dar s-a comportat bine la toate celelalte teste. Ea poate identifica emoțiile vocale, poate recunoaște de asemenea o melodie celebră (dar nu poate identifica interpretul) și discerne diferite instrumente muzicale.

2. Pomul din plămân

Când tânărul Artyom Sidorkin, în vârstă de 28 de ani, a suferit o intervenție chirurgicală pentru a elimina o tumoare canceroasă ce îi creea dureri toracice acute, personalul medical din Izhevsk, Urali, Rusia, a fost uimit să vadă un copac mic ce creștea în interiorul plămânilor pacientului lor. Cei cinci centimetri ai ramurilor de brad au fost descoperiți atunci când chirurgul Vladimir Kamashev a luat probă din plămânul omului pentru o biopsie. Dr. Kamashev își amintește: „Am crezut că am halucinație, am rugat asistentul meu să îmi confirme ceea ce văd, i-am spus: <<Vino și vezi asta – am luat un brad de aici>>. El a dat din cap în stare de șoc, am clipit de trei ori să mă asigur că ceea ce văd este real”. Medicii cred că Sidorkin a inhalat o sămânță ce s-a depus în țesutul lui pulmonar. Sămânța a încolțit acolo și a crescut până a început atingerea capilarelor în țesut, provocându-i lui Sidorkin dureri extreme. Ramura a fost în cele din urmă eliminată. „A fost foarte dureros, dar, să fiu sincer, nu am simțit nici un obiect străin în mine”, a declarat Sidorkin în urma bizarei experiențe,  „Sunt atât de ușurat că nu este cancer”.

Un incident asemănător s-a raportat și în 2007 de către medicii chinezi, care, după ce au operat o fetiță în vărstă de zece luni cu probleme de respirație, au găsit un fir de iarbă ce creștea în plămânul ei drept.

3. Situs Inversus

Când Ashok Shivnani din Mumbai, India, în vârstă de 64 de ani, a fost pe cale de a suferi o intervenție chirurgicală pentru a elimina o tumoare de șapte centimetri de-a lungul rinichiului său drept, medicii au descoperit că are o afecțiune congenitală rară, numită „situs inversus”. Organele lui Shivnani sunt poziționate invers (de exemplu dispunerea organelor sale este o imagine în oglindă cu cele ale unui om normal). Ecografiile au arătat că aorta și vena cavă inferioară au fost inversate, la fel ca și celelalte organe ale sale și vasele de sânge. „Când am văzut primele rapoarte și radiografii am crezut, de fapt, că unul dintre colegii mei au greșit când le-a scos”, a declarat Dr. Anoop Ramani, chirurgul care a supravegheat întreaga operațiune de îndepărtare a tumorii lui Shivnani.

Deși medicii care l-au examinat pe Shivnani au crezut că este singura persoană în viață ce suferă de această afecțiune rară, s-a aflat mai târziu că mai există cel puțin două astfel de persoane în lume cu aceeași anomalie. Randy Foye, un jucător de baschet american, la care s-a constatat un situs inversus, și actrița canadiană Catherine O’Hara, care a declarat în mai multe interviuri că poziția organelor ei este inversată. Persoanele cu situs inversus sunt de obicei asimptomatice și nu își p0t da seama de condiția lor medicală până când nu sunt examinate de către medici.

4. Alergia la copii

Joanne Mackie, o mamă de 28 de ani din Erdington, West Midlands, a descoperit, după ce a născut primul ei copil, că are o boală rară de piele, numită Pemphigoid Gestationis, ceea ce face să fie alergică la propriul ei copil. Mackie a dezvoltat erupții cutanate grave și bășici dureroase la scurt timp după nașterea fiului ei, James. Rănile din piele îi erau atât de chinuitoare încât nu a putut rezista și a fost nevoită să își acopere brațele cu prosoape umede pentru a le proteja în timp ce își hrănea copilul. Această boală, ce pare să afecteze o mamă din 50000, apare atunci când anticorpii ce în mod normal protejează placenta devin „confuzi” și atacă pielea.

„La început, când mi s-a spus că sunt alergică la propriul copil am crezut că este un fel de glumă”, a spus Mackie. „Dar atunci când mi s-a explicat mai detaliat am fost complet devastată. Am simțit că s-a terminat lumea, era sfâșietor sentimentul”. După o lună de la naștere și după un tratament cu o serie de steroizi puternici, Mackie a fost în măsură să țină copilul în brațe fără nici o durere. „Am descoperit că o îmbrățișare a propriului copil este cel mai prețios lucru din lume”, a mai declarat aceasta.

Informații suplimentare: Pemphigoid Gestationis apare frecvent în timpul sarcinii în trimestrul al doilea sau al treilea și/sau imediat după naștere. Această alergie dispare de obicei în urma tratamentului cu corticosteroizi, cum ar fi prednison.

5. „Mintea artistică”

Sandy Allen a fost diagnosticată cu tumoare malignă pe creier în lobul temporal stâng, medicii salvându-i viața prin eliminarea tumorii și a părții de creier afectată. În timp ce Sandy era la recuperare, având sesiuni de terapie prin artă, a început să aibă o pasiune intensă pentru aceasta. Deoarece partea stângă a creierului, care este centrul analitic și a logicii, a fost sever afectat din cauza intervenției chirurgicale, partea dreaptă, parte ce este declarată a fi centrul emoțional și creativ, a început să se „dezvolte” mai mult. Experții cred că acesta este motivul pentru schimbarea bruscă de comportament a lui Sandy Allen. Impulsurile ei artistice au dus la transformarea casei sale într-un studio de artă cu zidurile acoperite de colaje colorate pe care ea însăși le-a făcut.

Există unii oameni, printre care și Sandy Allen, care au început să aibă aptitudini artistice uimitoare din cauza unor boli ce le-au afectat creierul. De exemplu, pictorul Alison Silva care a constatat o îmbunătățire semnificativă a abilităților de a picta după ce a descoperit că are o tumoare (una ce nu îi punea în pericol viața) ce începuse să îi crească pe creier. În ciuda migrenelor, a insomniei, a halucinațiilor și a riscului ridicat al unei hemoragii, Silva a decis să își continue cariera și a optat pentru a nu îndepărta tumoarea, în ciuda tuturor îndoielilor medicilor.

6. Sirenomalia

În data de 27 aprilie 2004, în Huancayo, Peru, Milagros Cerron s-a născut cu un defect congenital rar, cunoscut sub numele de „sirenomalie”, ceea ce înseamnă că picioarele ei erau lipite, oferindu-i aspectul de sirenă. Odată cu acest defect, Milagros are și un rinichi deformat, tractul digestiv, urinar și genital împărtășesc același tub. Această malformație este declarată a fi mortală pentru nou-născuți și mor în termen de două zile după naștere din cauza organelor ce nu funcționează normal.

7. Auto-cezariana

Ines Ramirez Perez, o țărancă ce trăiește în Rio Talea, Mexic, este considerată a fi singura femeie din lume care și-a făcut singură operația de cezariană și a supraviețuit. În martie 2000, Ines era singură acasă, însărcinată în luna a opta, când a intrat în travaliu. După 12 ore de durere chinuitoare, copilul încă nu se născuse iar cea mai apropiată moașă era la 80 km distanță, când a decis să își facă singură operația de cezariană, cu toate că nu avea nici un fel de pregătire medicală. După ce a băut o sticlă de alcool pentru a nu simți durerea. Cu ajutorul unui cuțit de bucătărie de 15 cm, Ines și-a făcut o incizie de 17 cm în abdomen pe unde a scos copilul, după care i-a tăiat cordonul ombilical cu o foarfecă. La o oră după această sinistră operație, a leșinat. Când s-a trezit din leșin și-a acoperit abdomenul sângerând cu hainele și și-a trimis fiul de 6 ani după ajutoare. 16 ore mai târziu, Ines a fost internată în spital unde a suferit o serie de intervenții chirurgicale pentru a trata complicațiile apărute în urma „auto-cezarienei”. Uimitor, la zece zile după operație, a fost externată. Băiețelul pe care l-a născut a fost numit Orlando Ruiz Ramirez, a supraviețuit calvarului și este complet sănătos.

În urma experienței avute, Ramirez a declarat: „Nu am putut suporta durerea. În cazul în care copilul meu murea aveam de gând să mor și eu, dar totuși m-am gândit că Dumnezeu ne va salva viețile amândurora”.

8. Bărbatul însărcinat

Thomas Beatie, un bărbat transexual din Oregon, Statele Unite ale Americii, a atras atenția mass-mediei din întreaga lume când a decis să facă al doilea copil al său, în pântecele încă funcțional ale femeii ce a fost, atunci când soția sa, Nancy, a devenit infertilă din cauza unei histerectomii. Beatie, care fusese înainte femeie cu numele de Tracy Lagondino, a suferit o intervenție chirurgicală de schimbare a sexului și a devenit din punct de vedere fizic bărbat, dar organele feminine și le-a păstrat, în caz că vroia vreodată să mai facă un copil. Beatie a scris un articol despre sarcină în publicația „The Advocate”, în care spunea: „Sterilizarea nu este o cerință pentru schimbarea de sex, așa că am decis doar la reconstrucția pieptului cu ajutorul unei terapii de testosteron, dar am păstrat drepturile mele de reproducere. Dorința de a avea un copil biologic nu este o dorință a sexului bărbătesc sau femeiesc, ci este o dorință umană”. Sarcina a fost un succes și Beatie a născut o fetiță pe 29 iunie 2008. După aceasta au urmat alte două sarcini la fel de reușite, în urma cărora s-au născut doi băieți.

9. Omul copac

Dede Koswara, un bărbat indonezian în vârstă de peste treizeci de ani, a obținut foarte multă expunere media când a fost descoperit a avea o afecțiune ereditară rară a pielii, cunoscută sub numele de displazie Lewandowsky-Lutz. Această afecțiune constă în creșterea incontrolabilă a negilor pe piele, devenind noduroși, solzoși și acoperind o mare parte a corpului, mai ales în jurul mâinilor și picioarelor, prin urmare, a căpătat porecla de „omul copac”. Pentru Koswara tot calvarul a început atunci când s-a tăiat la genunchi la vârsta de 15 ani. Atunci a fost infectat cu tulpina virusului uman papilomavirus (HPV).

Din cauza bolii sale a fost nevoit să renunțe la slujbele sale de constructor și pescar și a început să lucreze cu o trupă de „ciudați”, călătorind prin țară. În cele din urmă, soția sa de zece ani l-a părăsit, invocând probleme financiare. Din fericire pentru el, cazul său a atras atenția publică, iar donațiile și banii ce au venit de la guvern l-au ajutat să primească tratamentul necesar. După nu mai puțin de nouă operații și mai mult de opt kilograme de condiloame ce au fost eliminate de pe corpul lui, Koswara a putut să îți vadă iarăși conturul mâinilor și picioarelor, pentru prima dată după aproximativ 20 de ani.

Displazia Lewandowsky-Lutz ( de asemenea cunoscută și ca Epidermodysplasia Verruciformis) este o tulburare ereditară strâns legată de riscul ridicat de cancer de piele. Deși, de obicei, se manifestă la bolnavii cu vârsta cuprinsă între 12 luni și 20 de ani, ca în cazul lui Dede Koswara, ea poate apărea uneori și în afara acestui interval.

10. Transplantul de față

Isabelle Dinoire din Valenciennes, Franța, a fost prima persoană din lume ce a suferit o operație plastică de transplant parțial de față. Chirurgii i-au reparat fața femeii în vârstă de 38 de ani, după ce a fost desfigurată în urma atacului unui câine. O echipă de medici, condusă de Dr. Bernard Devauchelle, a efectuat operația pe data de 27 noiembrie 2005, la Centrul Universitar din Amiens, Franța. Operația a implicat prelevarea unei bucăți triunghiulare, ce urma să îi fie transplantată în zona nasului și a gurii, de la o donatoare aflată în moarte cerebrală, și reconstruirea feței deteriorate a pacientei Dinoire. Câțiva ani mai târziu, pe lângă faptul că aspectul feței s-a îmbunătățit considerabil, Dinoire a reușit să își recâștige complet controlul asupra mușchilor faciali.

Isabelle Dinoire, în conformitate cu majoritatea rapoartelor, se pare că a fost mutilată de labradorul ei, după ce a luat o supradoză de somnifere, iar câinele, încercând să o trezească și să o readucă în simțuri, a început să zgârie și să sfâșie cu unghiile fața acesteia. Mai târziu câinele a fost eutanasiat din ordinul familiei lui Dinoire.

Efectele traumelor se transmit de-a lungul generațiilor

Copiii și nepoții unor oameni care au suferit evenimente traumatizante au un risc mai mare de a suferi probleme mentale, precum depresie ori schizofrenie, iar oamenii de știință nu au reușit să explice pe deplin acest fenomen. Un studiu recent pe animale de laborator sugerează că efectele traumei se pot transmite de la părinți la urmași prin faptul că trauma modifică expresia unor gene în spermatozoizi, iar această modificare este transmisă la urmași.

Descendenții unor șoareci traumatizați și deveniți, din această cauză, depresivi, prezintă și ei comportamente depresive asemănătoare cu cele ale părinților, iar aceste modificări psihice și comportamentale sunt transmise de la tați la urmași prin intermediul spermatozoizilor, arată studiul, publicat în Nature Neuroscience.

Se observase de mult timp că oamenii care au suferit din copilărie traume, precum abuzuri sau război, prezintă adesea diferite dezechilibre hormonale, produse, cred oamenii de știință, de modificarea expresiei unor gene, a modului în care funcționează acestea în reglarea proceselor biologice.

Dacă aceste modificări pot fi transmise generațiilor următoare, era o chestiune controversată, deoarece nu era vorba de anumite gene asociate în mod specific cu trauma și tulburările psihice aferente (nu sunt cunoscute gene specifice asociate cu depresia, de pildă), ci de expresia unor gene, de modul în care funcționează unele gene prezente în mod obișnuit în orice organism uman.

Factorii externi ce modifică genele ar putea explica de ce anumite tulburări psihice sunt mai frecvent întâlnite în unele familii: ele pot fi moștenite, de-a lungul mai multor generații, de la descendenți care au suferit în viață traume ce au modificat expresia unor gene.

Autorii studiului au supus pui de șoareci masculi și pe mamele lor unor perioade prelungite de stres intens, luându-i pe pui de la mamele lor, pentru mai multe ore, fără un orar prestabilit. Șoarecii masculi traumatizați au prezentat comportamente modificate, inclusiv reducerea fricii de spații deschise și de lumina puternică, precum și simptome de depresie.

Aceste schimbări, cred cercetătorii, ar fi urmarea unor modificări în așa-numitul micro-ARN non-codant fragmente de acid nucleic care nu codifică sinteza de proteine – din sângele și creierul șoarecilor. În împrejurări normale, micro-ARN reglează expresia genelor. Dar trauma la care au fost supuși acești șoareci determină o supra-expresie a microArn în creier și o reducere a sintezei anumitor proteine, iar acest fenomen duce la modificarea comportamentului animalelor.

După ce șoarecii masculi traumatizați au avut și ei urmași, cercetătorii au monitorizat și comportamentul acestora din urmă. Au constatat că puii manifestau și ei aceleași simptome ale traumei ca și tații lor, deși ei nu fuseseră supuși unor experiențe traumatizante. Simptomele au apărut ulterior și la a treia generație de șoareci.

Oamenii de știință au constatat că, la șoarecii traumatizați, secvențele de microARN apăreau în număr neobișnuit de mare în spermatozoizi, nu numai în creier, și acest lucru ar putea explica de ce aceste efecte ale traumei sunt transmise la urmași. Dar aceste modificări nu apar și la a doua generație, deci mecanismul transmiterii la generația a treia este enigmatic. Nu se știe încă în ce mod se ajunge de la modificarea secvențelor de microARN din creier la modificarea microARN din spermatozoizi.

Ca ipoteze, ar fi posibil să fie implicate în apariția acestor efecte multiple fie un hormon de stres, fie o neuropeptidă, fie molecule numite citokine, dar nu se știe cu precizie, iar descifrarea acestui mister va necesita cercetări ample. Comunitatea medicală începe abia acum să devină conștientă de aceste efecte transgeneraționale, iar acest studiu ar putea contribui la schimbarea opticii privind tratamentul traumelor: tratarea primei generații afectate nu este suficientă pentru a asigura și sănătatea optimă a generațiilor următoare.

Sursa: The Verge

Uluitoare descoperire despre tabloul Mona Lisa

Istoricul de artă, Gianfranco Salvatori, susține că poate dovedi fără urmă de îndoială că adevăratul autor al celebrului tablou „Mona Lisa” este Michelangelo. El argumentează în recenta carte publicată, „Leonardo, no: Michelangelo, si!”, că da Vinci și Michelangelo sunt autorii unei fraude ce are să dea peste cap lumea artei.

Dovada afirmației lui Salvatori a fost la îndemâna tuturor, în Biblioteca Națională a Franței, sub forma unei confesiuni scrise de mână, ascunsă între volume. Autorul, da Vinci însuși, povestește cum aflat în Florența, într-un bar, își pierdea timpul liber jucând cărți cu… Ghici cine?: Michelangelo. De precizat este și faptul că amândoi băuseră mai multe pahare decât trebuia. La un moment dat, cei doi au pus pariu că învingătorul îi va da o sarcină de îndeplinit celuilalt. Câștigând, lui da Vinci i-a venit magnifica idee de a dori ca Michelangelo să picteze un  tablou. Nimic ciudat, până la ultimul detaliu: pictura va purta numele lui da Vinci. Zis și făcut. Da Vinci l-a învățat timp de o lună tehnica lui de sfumato, pentru ca falsul să fie perfect. Totul a culminat cu portretul asistentului lui da Vinci, Gian Giacomo Caproti, cunoscut ca și Salai, deghizat în haine de femeie.

După această întâmplare, fiecare s-a dus pe drumul său: Michelangelo la Roma pentru a sculpta mormântul papei Iulius al II-lea, iar da Vinci la Milano. După o perioadă, celui din urmă i-au fost solicitate serviciile la curtea regelui Francisc I. Pe durata șederii sale în Franța, da Vinci a scris întreaga poveste într-un carnețel, pe care avea să îl publice, recunoscându-i meritele și admirându-i talentul prietenului său, Michelangelo. Dar, când regele i-a spus că „Mona Lisa” este cea mai frumoasă pictură pe care a văzut-o, italianul a devenit așa de gelos pe colegul său de breaslă, încât s-a hotărât să nu mai spună adevărul. Atât da Vinci, cât și Michelangelo au luat cu ei acest secret în mormânt.

În urmă cu doi ani, Salvatori, analizând o fotografie macro a tabloului, a realizat că pe gene, ascunse în strălucirea vopselei, erau vizibile literele MBDRMF, care sunt inițialele propoziției: „Michelangelo Buonarroti Di Roma Me Fecit (Michelangelo Buonaroti, la Roma, m-a creat). Descoperirea i-a fost întărită de către jurnalul găsit în biblioteca franceză.

Sursa: thearttribune.com/historia.ro

 

Bărbații nu mai sunt cum erau odată: ce eveniment din important din istoria omenirii i-a făcut mai firavi?

Acum 7.000 de ani, în Europa Centrală, trecerea la agricultură sistematică și inventarea plugului au modificat scheletul bărbaților: dacă înainte de această tranziție, oasele picioarelor erau foarte puternice, similare cu cele ale atleților de azi, după trecerea la agricultură, când viața a devenit mai ușoară, aceleași oase au devenit mai asemănătoare cu cele ale persoanelor cu vieți sedentare de azi.

Un studiu realizat la Universitatea Cambridge a arătat că, în urmă cu cca. 7.300 de ani, bărbații din populațiile ce trăiau de-a lungul Dunării, în regiunea ocupată azi de Germania, Ungaria, Republica Cehă și Serbia, aveau femure și tibii mai solide, asemănătoare cu cele ale alergătorilor de cursă lungă; în schimb, 3.000 de ani mai târziu, bărbații aveau picioare mai puțin puternice: aceleași oase deveniseră mai puțin robuste, mai asemănătoare cu cele ale persoanelor sedentare de azi.

Cercetătorii explică schimbarea prin faptul că, pe măsură ce oamenii au început să practice agricultura, renunțând la viața de vânători-culegători, oasele au devenit mai puțin zdravene, deoarece progresul tehnologiilor și specializarea oamenilor în diferite meserii a făcut ca aceștia să parcurgă distanțe tot mai mici pe jos și să care poveri mai puțin grele.

Cercetătorii au descoperit aceste modificări scanând în 3-D oase ale piciorului (femure și tibii) provenite de la schelete găsite în morminte; cel mai vechi dintre schelete datează din jurul anului 5.300 î.e.n., iar cel mai recent – din 850 e.n.

Bărbații au fost afectați în mai mare măsură decât femeile, la ei micșorarea forței piciorului (ilustrată prin modificările vizibile la nivelul oaselor) fiind mult mai evidentă.

Sursa: Mail Online

„Selfita, o boală psihică? Adevărul despre persoanele care sunt obsedate de acest tip de poze

În ultima vreme, pe rețelele de socializare circulă o știre potrivit căreia Asociația Americană de Psihiatrie a clasificat drept boală psihică obsesia unor persoane de a-și face selfie-uri.

Potrivit unei știri publicate inițial de The Adobo Chronicles, această boală nu are tratament, dar este necesară o terapie comportamentală pentru ameliorarea simptomelor. Afecțiunea numită „selfită”, se manifestă sub trei forme:

– selfita bordeline: atunci când o persoană își face multe poze (cel puțin 3 pe zi), dar nu le publică pe rețelele sociale;

– selfita acută: când o persoană își face și publică online cel puțin trei selfi-uri zilnic;

– selfita cronică: atunci când cineva își face mereu poze și publică cel puțin 6 poze zilnic pe rețelele de socializare.

Poate o să vi se pară greu de crezut această știre. Ei bine, chiar este! Informația este de fapt inventată de redactorii de la The Adobo Chronicles, un site cunoscut pentru știrile false pe care le publică. Chiar dacă „selfita” este doar o glumă, psihologii atrag atenția că obsesia pentru aceste poze poate ascunde tulburări psihice reale și grave.

Persoanele care își fac frecvent selfie-uri sunt mai neîncrezătoare în propriile forțe, au o părere proastă despre propriul corp și nu sunt comunicative, se arată într-un studiu recent, realizat de psihiatrul David Veal. El a studiat cazul unui adolescent, Danny Bowman, care pierdea zilnic câte 10 ore în încercarea de a realiza un selfie perfect. De aceea slăbise foarte mult și nu mai mergea la școală, stătea în casă, nu mai comunica cu prietenii și în cele din urmă a încercat să se sinucidă.

„Acesta a fost un caz extrem. Dar problema este serioasă, nu este vorba de vanitate aici, este o problemă de sănătate psihică și poate duce la sinucidere în foarte multe cazuri”, a precizat Veal.

Sursa: Policy Mic

Ce fel de părinți au parte de copii dependenți de internet

Un studiu nou, efectuat în Grecia, arată că adulții tineri cu un „atașament nesănătos” față de folosirea de internet spuneau în mai mare proporție decât alți tineri că părinții lor erau stricți și lipsiți de afecțiune.

Cercetătorii spun că tinerii care au parte de părinți duri, solicitanți, care nu dau semne de afecțiune, tind să fie triști și să aibă probleme în a-și face prieteni, iar aceste trăsături ale personalității amplifică riscul de dependență de Internet. „Pe scurt, a fi un părinte bun, ceea ce include căldura parentală și afecțiune, este asociat unui risc mic de dependență de Internet în rândul copiilor”, explică autorul studiului, Argyroula E. Kalaitzaki de la Institutul de Educație Tehnologică din Heraklion. „În schimb, a fi un părinte rău, autoritar, neglijent și excesiv de intruziv este asociat cu un risc mai mare al dependenței de Internet”, a adăugat cercetătorul.

Studiile asupra dependenței de Internet sunt relative, iar unele dintre ele sugerează că acei copii care au probleme în a relaționa cu alte persoane în realitate ar putea fi mai predispuși la un nivel mare al utilizării Internetului. De asemenea, cei retrași și singuratici ar putea fi la rândul lor mai predispuși să petreacă perioade excesive de timp pe Internet.

Studiul efectuat de echipa lui Kalaitzaki a implicat 700 de adulți tineri, în vârstă de aproximativ 20 de ani. Aceștia au completat un chestionar în care au răspuns la întrebări despre sentimentele de singurătate, tristețe și anxietate și despre nivelul de timp pe care îl petrec pe Internet. De asemenea, participanții la studiu au răspuns la câteva întrebări care doreau să identifice cum au fost crescuți în primii 16 ani de viață.

Copiii care își aminteau tații drept lipsiți de afecțiune și dornici de control tindeau să aibă mai multe probleme în a relaționa cu alte persoane, iar cei ce aveau probleme în a relaționa cu alte persoane erau mai predispuși să fie dependenți de Internet. De asemenea, cei ce își aminteau mamele ca fiind un părinte nu foarte bun tindeau să raporteze un nivel mai mare al tristeții, ceea ce era la rândul său asociat dependenței de Internet. „Părinții ar trebui să fie conștienți de impactul negativ pe care îl poate avea acest stil parental ulterior în viața copilului”, a comentat Kalaitzaki.

Alte studii internaționale sugerează că dependența de Internet poate afecta sănătatea fizică și mentală a unei persoane, explică specialistul. Cei care petrec excesiv de mult timp online tind să fie distrați, tensionați, nervoși și iritabili, și să fie afectați de tulburări de somn și oboseală. „Discuția este de mare interes pentru întreaga societate, deoarece dependența de Internet are legătură cu un mediu prezent în aproape toate casele și care nu este reglementat, precum drogurile”, spune George Floros, un cercetător specializat în dependențe, de la Universitatea Aristotel din Thessaloniki, Grecia.

„Părinții ar face mai bine să examineze ce fel de model prezintă copiilor. Tot mai mulți părinți par să fie preocupați cu tehnologia în dauna contactelor sociale, iar asta oferă un model negativ copiilor lor”, spune Floros.

Floros mai spune că părinții pot greși în două moduri diferite, ambele având potențialul de a amplifica riscul dependenței de Internet. Pe de o parte, părinții excesiv de permisivi ar putea permite copiilor să folosească Internetul pentru a scăpa de responsabilități (căci un copil nesupravegheat în fața computerului necesită mai puțin efort din partea părinților decât un copil prezent și activ). Pe de altă parte, părinții care vor să controleze totul riscă să aibă copii care comit acte de „rebeliune” sau care se închid în ei, ceea ce poate duce la rândul său la folosirea excesivă a Internetului.

„Părinții care identifică în copiii lor simptome ale dependenței, cum ar fi timpul excesiv petrecut online, nevoia de a petrece tot mai mult timp în fața calculatorului, somnul insuficient, oboseala, apatia, nervozitatea sau iritabilitatea când nu sunt pe Internet, afectarea relațiilor și a performanțelor școlare, ar trebui să contacteze un medic”, a concluzionat Kalaitzaki.

Sursa: Reuters

Statul cu cea mai scurtă perioadă de viață din istorie – 24 de ore

Carpato- Ucraina a fost o regiune autonomă în cadrul Cehoslovaciei, de la sfărșitul anului 1939 până în 15 martie 1939. S-a declarat republică independentă în data de 15 martie 1939, dar a fost ocupată de Ungaria între 15 martie și 18 martie 1939, rămânând sub control maghiar până la ocupația nazistă a Ungariei, în 1944.

Primul și singurul președinte al „Republicii Carpato-Ucraina” a fost Avhustyn Voloshyn. „Prima Legea Constituțională din Carpato-Ucraina” din 15 martie 1939 a definit noul stat al țării, după cum urmează:

1. Carpato-Ucraina este un stat independent.

2. Numele statului este: Carpato-Ucraina.

3. Carpato-Ucraina este o republică, condusă de un președinte ales de Sojm – Carpato-Ucraina.

4. Limba de stat a Carpato-Ucraina este limba ucraineană.

5. Culorile drapelului național al Carpato-Ucraina sunt albastru și galben, albastru în partea de sus și galben în partea de jos.

6. Emblema de stat a Carpato-Ucrainei este, după cum urmează: un urs pe un câmp roșu pe partea dreaptă, patru dungi albastre și trei dungi galbene pe partea stângă, precum și tridentul Sfântului Volodymyr cel Mare.

7. Imnul național al Carpato-Ucrainei este „vmerla Sche ne Ukraina” („Ucraina nu a pierit”).

8. Acest act vine valabil imediat după promulgarea sa.

Acest stat a existat doar 24 de ore, și-a declarat independența de Cehoslovacia în data de 15 Martie 1939, dar imediat a fost anexat de Ungaria.