ŞTIŢI CEVA DESPRE METROUL DIN DUBAI?

.

Oraşul Dubai, capitala Emiratului Dubai, este un loc cu excepţii particulare. Datorită bogăţiilor în petrol, străzile sunt aglomerate de automobile.

Pentru a soluţiona problema, şeicul Mohammed bin Rashid Al Maktoum a ordonat construirea unei căi ferate cu cinci linii, care să traverseze oraşul.

Această reţea are şi ea anumite particularităţi: este una din cele mai moderne din lume, operează numai cu curent electric şi este complet automatizată, adică trenurile nu au nevoie de mecanici pentru a circula.

Până în prezent s-au construit două linii cu 10 staţii, iar a treia linie este în curs de construcţie. Staţiile de metrou sunt subterane şi sunt climatizate la fel ca vagoanele trenului. Nu se ştie încă nimic despre costuri. DAR…

… METROUL ESTE COMPLET GRATUIT!!!

8 oraşe spectaculoase vopsite într-o singură culoare

Există locuri pe pământ care stârnesc admiraţia turiştilor prin coloritul lor. Nu e nevoie să spui decât Santorini – sau să arăţi o imagine a locuinţelor albe cu acoperiş albastru – şi imediat ştii despre ce e vorba. În afară de acest loc foarte cunoscut am ales de această dată să prezentăm alte oraşe ale căror clădiri sunt vopsite într-o singură culoare. Ele sunt foarte rare, dar se află în topul destinaţiilor turistice neobişnuite. Chiar dacă nu sunt atât de cunoscute merită din plin să fie vizitate.

8. Chefchaoen (Maroc)

Chefchaouen sau Chaouen este un oraş din nord-vestul statului Maroc. Este capitala provinciei cu acelaşi nume şi se remarcă prin clădirile sale vopsite în nuanţe de albastru. Străvechiul oraş a servit ca refugiu pentru evrei, în timpul Reconquistei spaniole din Evul Mediu. De asemenea, aici s-au refugiat mulţi evrei în anii “30, iar în renovarea locuinţelor au folosit lapte de var, de nuanţă albătruie. Astăzi culoarea a devenit reprezentativă pentru acest oraş, majoritatea caselor adoptând acest colorit.

7. Ubrique (Spania)

Este unul din celebrele Oraşe Albe ale Andaluziei. Sunt peste 1500 de oraşe şi sate albe în Spania. Alegerea acestei culori nu este una întâmplătoare, dimpotrivă temperatura aici este extrem de mare în verile lungi şi secetoase, iar albul acţionează ca un strat reflectorizant al razelor solare, păstrând răcoarea în interior. Localitatea este situată în provincia Cadiz şi are peste 17.000 de locuitori. O plimbare prin aceste locuri, în zilele cu soare din belşug, îţi poate lua ochii la propriu.

6. Piodao (Portugalia)

Piodao este o localitate istorică, aşezată pe pantele Serra do Acor, un munte din centrul Portugaliei. Din cauza materialului de construcţie existent în zonă, aproape toate casele sunt de culoare maro. Era considerat prin anii “80 modelul tipic al satului lusitan.

5. Collonges-la-Rouge (Franţa)

Această localitate este situată la 23 km sud-est de oraşul Brive, iar caracteristica sa este că toate satele sunt construite din gresie locală, care este foarte roşie. Oraşul este unul extrem de frecventat de turişti, care sunt miraţi de coloritul monocolor al acestuia. Localitatea face parte din Asociaţia celor Mai Frumoase Locuri din Franţa, fiind chiar locul de baştină al acestei organizaţii.

4. Jodhpur (India)

Jodhpur este o pată albastră în mijlocul Deşertului Thar, motiv pentru care este şi numit Oraşul Albastru. Fiecare faţadă în parte este văruită în albastru, fără ca cineva să impună acest lucru. Nu se ştie de unde le-a venit această idee locuitorilor, dar se presupune că are legătură cu sistemul de caste existent în India. Acest oraş are şi un centru istoric extrem de bogat în forturi, palate şi temple.

3. Jaipur (India)

Supranumit “Oraşul roz”, Jaipur este capitala regiunii Rajasthan. Toate clădirile de aici sunt placate cu marmură roz. Ca lucrurile să capete o nuanţă suprarealistă, pe lângă clădirile în roz întâlneşti elefanţi, cămile şi vaci. Oraşul a fost fondat în 1727 de Sawai Jai Singh II şi a fost denumit după acesta. Culoarea roz are o altă poveste: urbea s-a “îmbrăcat” aşa în 1863, în onoarea unei vizite a Prinţului Albert, soţul reginei Victoria.

2. Izamal (Mexic)

Izamal este un oraş din statul mexican Yucatan, aflat la 72 km de capitala acestui stat, Merida. Oraşul a fost locuit din cele mai vechi timpuri, având o istorie îndelungată. Are 15.000 de locuitori şi este cunoscut sub numele de Oraşul Galben. În fapt, este vorba de un galben muştariu cu care sunt pictate faţadele tuturor clădirilor. Este un oraş care merită să-l faci la picior. Surprize te pândesc la fiecare pas. Rătăcind printre străzile înguste şi casele galbene poţi da peste biserici vechi sau chiar piramide Maya.

1. Juzcar (Spania)

Juzcar (220 locuitori) este un oraş în provincia Malaga, parte a comunităţii autonome Andaluzia, din sudul Spaniei. În primăvara lui 2011, toate clădirile de aici, inclusiv biserica şi pietrele funerare, au fost vopsite în albastru, pentru a celebra premiera filmului Ştrumfii. S-au folosit peste 4000 de litri de vopsea.

În decembrie 2011, Sony Pictures s-a oferit să-i redea oraşului culorile originale, dar locuitorii au votat ca el să rămână pictat albastru. În şase luni a atras 80.000 de turişti, faţă de 300 câţi se strângeau în 12 luni, înainte de vopsirea caselor.

Părerea românilor care lucrează în China despre această ţară

FOARTE INTERESANT!

Povestea românilor care trăiesc visul chinezesc: mărurisiri din interiorul CELEI MAI EFICIENTE ORGANIZAŢII DIN LUME. Devenită a doua putere economică a lumii, China are toate şansele să întreacă Statele Unite în viitorul apropiat. Cum a reuşit această performanţă – citiţi confesiunile “din interior” ale unor români care muncesc în companiile chinezeşti.

“M-am speriat când am intrat în camera aceea, era întuneric şi trebuia să păşesc foarte atent, ca să nu calc pe chinezi. Erau întinşi pe saltele şi dormeau, era somnul lor de o oră de la serviciu. Apoi se trezeau singuri, la comandă şi se aşezau la birou să muncească”, ne povesteşte bucureşteanul Liviu Candet, specialist în telecomunicaţii. Scena asta a trăit-o în China, la Shenzhen, chiar la sediul firmei unde fusese trimis în training. Nu-şi imagina el că din cele două ore de pauză de masă de la serviciu, toţi chinezii dorm o oră, ca să fie productivi după. Sunt dotaţi, ţin saltelele sub birou, apoi se retrag în camera de odihnă. După somn sunt atât de energici, încât lucrează ore bune după program, fără să le impună nimeni.

Istoria oraşului Shenzhen este incredibilă, fiind oraşul care a crescut cel mai repede din toată China. Prin anii ’80 era un sătuc de pescari, iar apoi l-au transformat într-o zonă economică liberă, adunând acolo foarte multe companii, până a ajuns un oraş supermodern.

Chinezii obişnuiţi ştiu mai multe despre România decât despre piramidele egiptene.

“Despre România generaţiile mai în vârstă ştiu foarte multe. Îi spun Lomania şi ştiu de Ceauşescu, îşi amintesc de filmele româneşti care se difuzau la ei înainte de ’89 şi îşi imaginează România ca pe un paradis. Eram cu o colegă din Egipt şi încercam să le amintim de piramide. Dar nu ştiau nimic, în schimb vorbeau despre frumuseţile României”, mai zice Liviu. Dincolo de zâmbetul pentru turişti, chinezii sunt puţin trişti, crede el – o dată fiindcă trebuie să muncească foarte mult, apoi fiindcă statul nu le dă voie să facă mai mult de un copil, cu unele excepţii. Pentru al doilea copil au de plătit taxe peste taxe şi multe impozite, iar statul nici măcar nu îi asigură studiile. De asta nu trebuie să întrebi niciodată un chinez câţi copii are, e o mare jignire.

“Fiindcă în mod normal au dreptul la un singur copil, chinezii investesc cât de mult pot în el, pe ideea să fie cât mai bun. Şi aici sunt foarte organizaţi. De pildă, înainte de a-l concepe, se apucă şi tatăl de sport, începe să mănânce sănătos, dacă înainte nu mânca, se lasă de fumat”, mai spune Liviu. În China, familia este atât de importantă, încât dacă spui la serviciu că astăzi nu vii fiindcă ai o problemă de familie, eşti lăsat imediat să pleci acasă, fără probleme. Dacă ai spune, în schimb, că eşti bolnav, s-ar putea să fii chemat la lucru.

“Nu le e ruşine să spargă pietre sau să adune gunoaie. Dacă un lucru iese prost, îl refac”.

Roxana Ciceoi, inginer horticultor şi doctor în agronomie, locuieşte din 2009 în oraşul Taiyuan cu 3,4 milioane de locuitori. A sosit aici printr-un program de cercetare care cuprinde 12 ţări europene, ea fiind singura din România. Acum lucrează la Academia de Studii Forestiere Shanxi din Taiyuan. Înainte să ajungă aici, a făcut un curs de… “chineză de supravieţuire”, chiar aşa se numea manualul. Aproape jumătate de an a făcut patru ore de chineză zilnic. “Dar adevăratul profesor a fost viaţa mea în Taiyuan. Un oraş în care poţi comunica în engleză, te forţează să îţi ascuţi auzul, să îţi refaci reţelele neuronale, în aşa fel încât să înţelegi ce vrea de la tine şi să poţi transmite”, zice ea. Doar când mai merge prin Beijing mai vede faţă de european.

Pentru specialistul IT Liviu Candet eficienţa chinezilor este copleşitoare.

La chinezi, munca e sfântă – nu există “nu pot” sau “n-am chef azi”. Uneori, Roxanei îi sună telefonul pe la ora 7 dimineaţa: este profesorul ei, care îi spune să fie gata de mers pe plantaţie în fix 30 de minute. Dar care să fie cheia succesului chinezesc? “Nu le e ruşine să spargă pietre sau să adune gunoaie şi când se apucă de un lucru, îl fac. Dacă iese prost, îl refac. Nu stau să discute, să analizeze, să planifice. În general, este o cultură bazată pe cât, nu pe cum şi în ce fel (…). Cheia succesului lor este că sunt mulţi. Cel mai important lucru este că trebuie să mănânce şi să aibă grijă de familia lor. Sunt mai puţin preocupaţi de capra vecinului, dar sunt foarte preocupaţi că dacă vecinul are o capră, ei trebuie să aibă două”, mai zice Roxana. De aceea, în unele părţi, nici măcar nu se salută cu “bună, ci cu “ai mâncat?”.

Cât te-ar costa mâncarea şi chiria, dacă ai vrea să emigrezi în China

Ce o uimeşte în China: cât de repede au crescut supermarketurile aflate la orice colţ de stradă, precum şi mallurile de peste tot, multiplexurile, palatele şi zgârie-norii, autostrăzile ca cele din Germania, sau trenurile mai rapide decât cele din Franţa. “Este uimitor să vezi cum fiecare petec de pământ este cultivat, cum mii de kilometri de cale ferată au gard din plasă şi metal şi nu fură nimeni o bucăţică şi cum dincolo de gard încep direct culturile agricole”, mai zice cercetătoarea.

Chinezii sunt dispuşi să plătească sume imense pentru un apartament care va fi a lor doar peste 30 sau chiar 50 de ani. În afară de guvern, în China nimeni nu are pământ, iar terenul agricol se închiriază pe zeci de ani.

Facebook-ul, youtube-ul, blogspot-ul, wordpress-ul sau alte reţele sociale sunt cenzurate de regim, dar chinezii se împacă destul de bine cu ideea. De multe ori e-mailurile sunt citite şi conversaţiile înregistrate, dar foarte rar asta deranjează pe cineva. Viaţă socială nu prea au, ci după serviciu se pun în faţa televizorului şi a calculatorului. Statutul social se cântăreşte, printre altele, în funcţie de cât de scump ai televizorul.

Pentru un expat care vrea să mănânce din import, China este foarte scumpă. O bere poate costa, convertit în lei, între 2 şi 50 de lei. Pâinea este dulce, un fel de cozonac, şi costă între 2,5 şi 4 lei. În Taiyuan, chiria variază între 250 lei pentru o cameră şi 1500 lei pentru un apartament mare, complet utilat. Bursa Roxanei vine din UE, nu are nici o legătură cu China şi este de 1800 de euro pe lună. Însă pe acelaşi post, chinezii ar plăti-o circa 1000 de lei. Doctorul în agronomie, Roxana Ciceoi, lucrează, la propriu, pe “plantaţiile chinezeşti”.

“Ai multe oportunităţi în China. Poţi să faci bani, să îţi asiguri ziua de mâine. Întrebarea este, dacă eşti capabil să faci asta în China, de ce să nu o faci în România, să zicem?”, mai spune tânăra.

Cartea recordurilor în varianta Chinei, ţara cu cei mai mulţi miliardari din lume: de la avionul invizibil la noul Hawaii. Tărâmul centralelor nucleare: câte una la “orice colţişor de Chină. Se ştie că ascensiunea rapidă a Chinei a transformat-o în cel mai mare poluator al lumii. “Se face mult pentru a reduce poluarea, dar nu pentru că sunt interesaţi de mediu, ci fiindcă ştiu că există străini care stau departe de China din motivul ăsta. Şi, cum au nevoie de banii lor, trebuie să le creeze condiţii prielnice”, mai spune cercetătoarea.

Standardele de poluare nu prea le respectă, iar acum au ajuns să taie curentul electric în localităţile mici de la 5 după amiază până dimineaţa, ca să reducă emisiile de dioxid de carbon.

“Cum energia nucleară este considerată resursa cea mai viabilă, au făcut foarte multe centrale nucleare. La orice colţişor de Chină dai de o centrală nucleară. Nu au oameni instruiţi, însă le fac. Cea mai mare somitate în energia nucleară a fost întrebată ce vor face cu deşeurile nucleare şi a răspuns că soluţia vine întotdeauna după problemă”.

Diferenţele culturale sunt fascinante, dar ne-ar putea releva o Chină care pe europeni, poate, i-ar scandaliza: cumpărarea miresei, de pildă, încă se mai practică. Sau, la nuntă, semnezi la intrare într-un catastif câţi bani ai dat. Cine vede că ar fi dat prea puţin, de ruşinea celor din jur se scormoneşte prin buzunare să mai crească suma. De regulă, chinezii nu spun nici “mulţumesc”, nici “te rog”.

Se pare că într-adevăr China e ţara contrastelor – pe de o parte ambiţioasă să crească tot mai mult, pe de altă parte încă se aruncă mizerii pe stradă sau se fumează în autobuze sau chiar în tren. “Chinezii au standarde de curăţenie. Dacă aterizezi direct într-un oraş mic, probabil că după două ore îţi vine să vomiţi. În Beijing, Shanghai, pe unde umblă turiştii, se curăţă des. Fac mari eforturi să educe populaţia să nu mai arunce gunoaie pe unde le vine. M-am întrebat de multe ori dacă am vreun drept să le zic despre curăţenie, când cultura lor aşa s-a dezvoltat. Când le-am zis să nu mai arunce pe stradă, mi-au răspuns că sunt oameni care vin să strângă după ei, şi primesc bani pentru asta. Dacă ei ar înceta să mai arunce, acei măturători ar muri de foame. Deci, China este o altă cultură şi trebuie înţeleasă ca atare”, ne mai spune Roxana Ciceoi.

La urcarea într-un autobuz, chinezul obişnuit îşi dă coate, se împinge şi nu te lasă nici să cobori, ca să urce el primul.Dacă le eşti oaspete, în schimb, te tratează ca pe un rege şi te obligă să mănânci şi să bei tot. Nu obişnuiesc să salute şi, fiindcă străinii s-au plâns de asta, acun, când intri într-un magazin toţi angajaţii zic în cor “Bine ai venit la magazinul X!”

Tătic la 80 de ani

Dacă în orice altă provincie a Pakistanului, speranţa de viaţă atinge circa 50-60 de ani, tipic de altfel pentru o ţară din lumea a treia, se pare că în Valea Hunza oamenii de ştiinţă sunt martori direcţi ai unui fenomen incredibil. Conform studiilor derulate sub egida a numeroşi cercetători, în Valea Hunza trăiesc probabil cei mai longevivi oameni din lume. Primul dintre cercetătorii care şi-au dedicat viaţa analizei amănunţite a aşa numitului “Mit Hunza” a fost americanul Jaz Milton Hoffman, care în anul 1960 a fost delegat de către U.S. National Geriatric Society să studieze cauzele şi factorii care determină starea de sănătate şi longevitatea proverbială a hunzakuţilor. Dr. Hoffman şi-a notat observaţiile într-o lucrare care avea să facă multe valuri în medicina modernă. Volumul ”Hunza: Secrets of the Word’s Healthiest and Oldest Living People” relatează despre un ţinut îndepărtat unde oamenii nu suferă de bolile comune populaţiilor occidentale sedentarizate şi consumatoare de alimente nocive. În Hunya, nici măcar cei mai bătrâni oameni nu sufereau de Parkinson, colesterol mărit, boli de inimă, cancer (cancerul este totalmente necunoscut în rândul lor), artită, carii dentare, afecţiuni ale vezicii urinare, diabet, tuberculoză, hipertensiune arterială, alergii, astm, boli de ficat, constipaţie, hemoroizi sau alte sute de afecţiuni care vin ca o ironică notă de plată pentru noi, cei ”civilizaţi, avansaţi tehnologic şi atotştiutori în ignoranţa noastră educată”.

În Hunza nu există spital, farmacie, azil de nebuni, secţie de poliţie, închisori, crime sau cerşetori. Iar asta nu din cauză că aceşti oameni sunt prea “barbari” sau săraci să le construiască, ci pentru că nu au existat niciodată, iar societatea hunzakuţilor nu are pur şi simplu nevoie de aceste avanposturi ale “omului civilizat”. Credeţi sau nu, dar aici se întâlnesc la tot pasul bătrânei şi bătrânici simpatici care nu mai ţin minte când anume s-au născut, dar care au vârste de 120-140 (!) de ani, conform măsurătorilor şi analizelor de ultimă oră.

În Hunza, oamenii mor fie în urma accidentelor, fie de bătrâneţe, la vârste matusalemice. În niciun caz nu sunt seceraţi de boli degenerative, precum bătrânii din Occident. Dar cea mai mare surpriză a medicinei moderne a avut loc în urma investigării cazurilor des întâlnite în care “mamele” aveau 60-70 de ani şi taţii 70-90 de ani. Pare incredibil, nu?

Unul din avantajele combinaţiei de factori precum alimentaţia specifică, calitatea superioară a aerului şi a apei, alături de munca fizică neostoită, a dus la acest miracol al vieţii. La vârste la care alţi oameni sunt deja în sicrie sau au rolul unor bunici ramoliţi care se târâie cu ajutorul bastoanelor sau al scaunului cu rotile, lichidul seminal al bătrânilor din Hunza are încă capacitatea de a procrea. La început, autorităţile pakistaneze au refuzat să recunoască această neobişnuită situaţie, comentând ironic că odraslele nou născute ale bătrânilor de 80 de ani, aparţineau, de fapt, altor tineri din sate. Dar testele de paternitate efectuate în laboratoare din Marea Britanie şi S.U.A. au certificat că miturile şi zvonurile erau adevărate, iar bătrânii octogenari sunt, într-adevăr, taţii nou născuţilor.

Bucate pentru viaţă îndelungată

Populaţiile umane care au beneficiat de-a lungul timpului de câmpii mănoase, bune de cultivat şi de păşuni abundente, potrivite pentru creşterea turmelor de animale, s-au bucurat dintotdeauna de o viaţă uşoară, în care găsirea şi prepararea hranei a devenit treptat o artă, nu o chestiune de viaţă şi de moarte. Nu a fost cazul hunzakuţilor. Păşunile erau aproape inaccesibile, animalele lor erau ţinute în cea mai mare parte a anului în grajduri şi hrănite cu sărăcăcioase resturi vegetale. Contrar modei vegetariene din prezent, care dictează cu literă de lege că mâncatul cărnii duce la toate bolile posibile şi scurtează viaţa, hunzakuţii nu s-au dat niciodată înapoi de la consumul cărnii de oaie, capră şi iac, găinile fiind foarte rare în Vale.

Goniţi de asprimea zilelor de iarnă, când frigul tăios amplifică foamea, vânătorii locali escaladau stâncile la vânătoare de capre sălbatice Markhor, mufloni, gâşte, cocori, raţe şi fazani. De la un animal mâncau totul, nu doar carnea. Pielea, creierul, organele interne – tot era consumat, până şi oasele erau sparte pentru recoltarea măduvei. Carnea era foarte căutată în aşanumita “Dietă de iarnă” Hunza. În anotimpul rece, nevoia de calorii era stringentă, iar localnicii o suplineau prin consumul intensiv de lapte, brânzeturi şi unt.

Cu totul alta este “Dieta de vară”, când băştinaşii se hrănesc după o tradiţie foarte veche pe care o respectă cu stricteţe. Dacă în anotimpul rece aveau o dietă foarte bogată în grăsimi animale, odată cu venirea primăverii, alimentaţia lor se schimbă în mod radical. În primul rând, o mare parte a alimentelor sunt consumate crude, fără a fi gătite sau prelucrate în foc. De fapt, în anotimpul cald, masa zilnică se compune din 80% legume şi fructe consumate crude. La o analiză ştiinţifică a reieşit că hunzakuţii beneficiază de 40% calorii din cereale nedecorticate, 30% calorii din legume, 15% calorii din fructe, 10% din leguminoase şi doar 1% din alimente de provenienţă animală.

Cazurile de obezitate provocată de exces de calorii sunt necunoscute aici, mai dese fiind cele de malnutriţie. Copiii sunt alăptaţi până la 6-7 ani, fapt care le aduce un sistem imunitar de fier şi un aport de calciu neegalat, comparativ cu copiii occidentalilor. Aerul rece şi altitudinea ridicată fac ca microbii şi bacteriile să fie aproape inexistenţi. Rozătoarele şi insectele care transmit diverse boli sunt necunoscute în Vale. Alimentele nu sunt niciodată procesate sau rafinate. Aici nimeni nu consumă zahăr, foarte preţuită este în schimb mierea.

Unul dintre secretele longevităţii de invidiat a băştinaşilor constă în consumarea în cantităţi imense a caiselor. Caisul este unul dintre puţinii pomi fructiferi care s-au putut adapta la asprimea climei din regiune. Caisele sunt mâncate crude în anotimpul cald, iar cantităţile care nu pot fi consumate sunt pregătite pentru iarnă într-un mod original. Caisele rămase sunt tăiate în două şi puse la uscat pe tăvi uriaşe de lemn, care sunt urcate apoi pe acoperişul caselor pentru ca soarele timid de vară să conserve principiile active, vitaminele şi mineralele din valoroasele fructe. La fel sunt preparate şi cireşele sau prunele. Sâmburii de caise sunt sparţi, iar miezul este strâns cu mare grijă. După ce este uscat tot la soare, miezul sâmburilor este măcinat într-o făină din care femeile Hunza pregătesc aluat pentru pâine şi prăjituri tradiţionale. Caisele conţin mari cantităţi de vitamina B-17 un excelent element natural împotriva cancerului.

Un alt secret al longevităţii rezidă, probabil, în modalitatea “neortodoxă” prin care localnicii îşi gătesc tradiţionala “Pâine Hunza”. Pentru realizarea acestui aliment miraculos, băştinaşii macină în piatră boabe de grâu, orz şi hrişcă. Făina rezultată este amestecată cu ulei de canola, miere, melasă, lapte de soia, sare de mare, scorţişoară, nucşoară, suc proaspăt de lămâie şi portocală, ouă, ulei de măsline, praf de curry, pătrunjel, ghimbir şi banane uscate, multe dintre aceste ingrediente fiind obţinute de băştinaşi în urma trocului. Pâinea rezultată este coaptă pe jumătate în tipsii mari de metal. Tradiţia cere să fie coaptă doar pe jumătate, astfel încât principiile active, vitaminele şi nutrienţii să nu fie distruşi de temperaturile mari din cuptor.

Poate că întreg secretul sănătăţii şi longevităţii acestor oameni stă, de fapt, în simpla şi banala apă. Cu un singur amendament necesar: apa băută de hunzakuţi provine din izvoarele care o aduc din gheţarul Ultar. Analizele de laborator au arătat că apa din gheţarul Văii Hunza este foarte bogată în potasiu şi cesiu, din acest motiv apa pură băută de băştinaşi este o apă foarte bogată în metale active/alcaline care, în ultimă instanţă, previn apariţia cancerului.

Până când ştiinţa va dezlega cu adevărat misterul longevităţii acestor oameni, într-o vale ascunsă din Himalaya, boala şi bătrâneţea vor fi sfidate în continuare. Atâta timp cât vor fi respectate tradiţiile şi obiceiurile străvechi din acest colţ uitat de lume.

Tărâmul nemuritorilor: Hunza – Valea Vieţii

 

În anul 1870, un general britanic, împreună cu garnizoana sa, urca pentru prima dată pe valea râului Hunza, o zonă uitată de timp, ascunsă în ungherele muntoase din nord-estul Indiei de atunci. Întreaga omenire se afla în faţa unui miracol care sfida regulile ştiinţei oficiale. Oamenii care trăiau de milenii în acest loc uitat de boală, suferinţă, tristeţe şi stres, atingeau vârste incredibile, se bucurau de o stare a sănătăţii nemaiîntâlnită nicăieri în lume şi puteau procrea la vârste la care cei mai mulţi occidentali zăceau deja în sicrie. Astăzi, misterul Văii Hunza şi al locuitorilor este la fel de mare, în ciuda sutelor de investigaţii şi cercetări ştiinţifice. Beatitudinea uluitoare a acestui loc, suprapusă longevităţii deja proverbiale a locuitorilor săi, pare să ascundă, în continuare, secretul Frumuseţîî fără Bătrâneţe şi al Vieţii fără de Moarte…

Undeva în Pakistan…

Dacă o căutăm strict după coordonate geografice, Hunza este o mică vale muntoasă din regiunea Gigit-Baltistan, provincia autonomă de nord-vest din Pakistan. Întreaga vale este situată la înălţimea de 2.500 de metri, având o suprafaţă de 7.900 kilometri pătraţi. Fostul oraş Baltit, actualmente Karimbad, este principalul orăşel al regiunii, astăzi – o populară destinaţie turistică, datorită priveliştilor spectaculoase din împrejurimi. Zona este mărginită de munţi maiestuoşi, precum Utar Sar, Rakaposhi, Bojahagur Duanasir II, precum şi piscurile Hunza, Ghenta, Diran şi Bublimating: toţi munţii enumeraţi străpungând cerul cu înălţimi de peste 6.000 de metri.

Istoria locului este interesantă, Hunza fiind la începuturile sale un mic stat izolat, mărginit de Tibet la nord-est, şi Munţii Pamir la nord-vest. Principatul, condus în mod tradiţional de prinţi denumiţi pe aceste meleaguri Thum, a fost dizolvat în anul 1974, când a fost inclus în frontierele Pakistanului actual de către Zulfikar Ali Bhutto.

 

 

Schimbarea politică nu a deranjat prea mult cursul vieţii de aici, locuitorii continuând să trăiască îń aceeaşi stare de libertate cum vieţuiseră în ultimii 900 de ani, sub conducerea Thum-ilor locali. Britanicii încercaseră şi ei, fără prea mult succes, să stăpânească cu pumn de fier valea. Întreaga perioadă de dominaţie britanică s-a întins doar între anii 1889-1892. Ultimul prinţ, Thum Mir Safdar Ali Khan Hunza, a fugit în Kashgar-ul chinez, cerând azil politic. Băştinaşilor nu le-a fost deloc greu să îşi apere valea în timpul invaziilor, deoarece trecătorilor prin care se făcea pe vremuri accesul în zonă, aveau o lăţime de doar 50 de centimetri!

Temperatura aerului în vale oscilează între +27 de grade Celsius şi -10 grade Celsius pe timp de iarnă, când întregul complex al Trecătorii Karakoram este blocat de zăpezi. Districtul Hunza-Nagar a devenit cea mai nouă diviziune din teritoriul Gilgit-Baltistan, fiind inclus de-abia în luna iulie a anului 2009.

 

 

La marginea Raiului

Valea Hunza este o frumuseţe absolută, ireală. Toţi marii călători care au venit şi aici, atraşi de faima locului şi de longevitatea extremă a băştinaşilor, declară cu mâna pe inimă că nu au mai întâlnit nicăieri o asemenea alăturare armonioasă de minuni naturale. TRecătoarea prin care se intră din Gilgit în Hunza este foarte dificil de parcurs, fiind situată la înălţimea de 4.176 metri.Odată intrat în vale, trecătorului i se dezvăluie în faţa ochilor un peisaj edenic, iar dacă soarele scaldă piscurile înzăpezite şi valea multicoloră, senzaţiile sunt indescriptibile şi puternic amplificate de aerul tare şi nefiresc de curat al înălţimilor.

Văile de piatră albăstruie ale munţilor mărginesc de o parte şi de alta grădini şi terase cultivate cu pomi fructiferi şi orz, alături de păşuni netede, unde pasc turme de animale crescute pentru lâna, laptele şi carnea lor. Deoarece în valea Hunza plouă rar, localnicii au dezvoltat în timp un ingenios sistem de irigaţii prin care apa cristalină, provenită din topirea periodică a gheţarilor, se scurge către grădinile, păşunile şi locuinţele lor. Originalul sistem de apeducte are o lungime totală de peste 80 de km şi preia în mare parte apa scursă de geţarul Ultar, situat la înălţimea de 7.788 metri, în Muntele Rakaposhi. Apeductul, alcătuit din lemn, este ancorat în stâncă cu piroane lungi de oţel.

 

 

Inaccesibilitatea văii, combinată cu relieful extrem de accidentat a dus la secole de izolare faţă de influenţa venită din exterior. Spre exemplu, nu mai devreme de anii ’50 ai secolului trecut, locuitorii din Hunza nu văzuseră nici măcar un singur Jeep sau avion în zbor, în ciuda faptului că armata pakistaneză amenajase deja un aeroport în Gilgit, la doar 70 de km distanţă.

Sursele istorice ne spun că hunzakutii, cum sunt denumiţi băştinaşii, se bucurau de un renume de păstori turbulenţi şi agresivi. Cu toate acestea, cu doar 10 ani înaintea sosirii britanicilor în zonă, oamenii semnaseră un tratat de prietenie şi neagresiune cu comunităţile cu care se învecinau. Le-a fost destul de greu, ţinând cont că timp de sute de ani se ocupaseră în principal cu jefuirea caravanelor chineze care traversau trecătorile muntoase ce leagă Tibetul de Kashmir. Conform folclorului local, tratatul de pace şi bună vecinătate a fost semnat numai în urma deselor insistenţe ale fiului Thum-ului faţă de acesta. Juniorul ajunsese atăt de oripilat de torturile şi crimele săvârşite de părintele său, încât l-a convins în cele din urmă să renunţe la banditismul oficial şi să îşi cruţe vecinii.

 

 

 

 

Limba băştinaşilor nu are cuvinte de împrumut din dialecte hinduse, urdu sau lepcha, vorbite în zonă. Pentru a compensa eventuala izolare a hunzakuţilor în rândul cetăţenilor pakistanezi, autorităţile de la Islamabad au deschis totuşi scoli de limba urdu. Culturile terasate din Vale se întind ca un puzzle multicolor până la 50 de nivele de înălţime. La bază se află casele oamenilor, iar deasupra culturile agricole. Zona a fost sărăcăcioasă în mod tradiţional. Locuitorii au pentru propria vale o vorbă edificatoare: “Aici este ţara unde nimic nu este îndeajuns…” Poate doar vieţile matusalemice şi pietrele. Adevărul este că aici, vitregia Naturii a făcut ca oamenii să se mulţumească dintotdeauna cu puţin. Pământul este deosebit de sărac, tot bălegarul strâns de la animale este folosit la îngrăşarea stratului superficial de sol care acoperă stâncile. Sol care a fost adus aici doar sub forma prafului transportat de vânturi reci. Numărul animalelor este limitat de lipsa păşunilor. Turmele de capre, oi şi iaci sunt duse vara pe culmile înalte ale munţilor, unde se mai găsesc petice de verdeaţă. Astăzi, localnicii din Hunza şi-au pierdut din reputaţia de brianzi din trecut, fiind faimoşi pentru ospitalitatea arătată turiştilor.

Rata alfabetizării din Vale este printre cele mai ridicate din Pakistan, atingând o cifră de peste 90% în rândul copiilor hunzakuţi. Practic, orice copil din generaţiile recente urmează şcoala până la nivelul liceului. Mulţi aleg să meargă mai departe şi studiază în universităţi din Pakistan sau Occident. Majoritatea hunzakuţilor din zilele noastre sunt musulmani aparţinând sectei ismailiţilor, venerându-l pe Înălţimea Sa, Prinţul Karim Aga Khan IV. În satul Ganish, peste 90% din locuitori sunt musulmani şiiţi.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Am lipsit aproape doua saptamani de pe blog,fiind plecat la statiunea Ocna Sugatag,pentru a-mi “reancarca bateriile”,cum se obisnuieste a spune de cand ,cu tehnologia asta: tot mai multe dotari functioneaza pe baterii.Trebuie sa recunosc ca am ramas impresionat de cum am coborat Gutaiul si am intrat in satul Mara.Pe stanga soselei iti desfata privirile o cascada artificiala,de 25 de metri inaltime,care isi aduce contributia esentiala la existenta mirificei pastravarii de la poalelele ei.E proprietatea lui Alex Vancea,un indragostit de natura,care are alaturi un restaurant cu specific si casute primitoare.Nu ratati ocazia de a manca un pastrav prins chiar de voi si pregatit pe loc,dupa preferinte!

Am purces mai departe si am ajuns in Ocna Sugatag,la hotelul Salina,unde aveam rezervare.Camera e de doua stele,dar restaurantul si felurile de mancare merita trei stele.Va recomand ciorba de fasole cu sunca afumata care e ca la mama acasa.De asemenea au fost delicioase:ciorba de burta,ciorba de perisoare,pastravul la gratar,snitelul cu un pireu savuros,inghetata asortata cu frisca si clatitele cu ciocolata si frisca.Ospataritele sunt morosence dragute si foarte amabile.Sa nu uit insa pentru ce am venit:piscina cu apa termala sarata,de fapt foarte sarata,care este un izvor de sanatate pentru toate categoriile de varsta.Apa este foarte buna,curata,dar e bine sa nu aveti rani deschise sau sa va stropiti in ochi,ustura rau.Eu m-am dus sa-mi mai tratez reumatismul si problemele cu aparatul locomotor dar e recomandata si pentru alte boli,printre care cele ginecologice.Efectul se simte in cateva zile printr-o usoara oboseala fizica,semn ca terapia are succes.In plus,fiecare scalda iti provoaca o mare pofta de mancare.In timpul liber am strabatut cu pasul imprejurimile,care sunt minunate.M-a impresionat lacul din apropiere,copacii batrani si linistea benefica ce ma inconjura.La intoarcere am vizitat tarabele cu obiecte de arta ,confectionate din lemn.M-a atras un car cu boi negrii,foarte reusit si la un pret convenabil.Nu se poate sa nu gasesti ceva care sa-ti placa.

Mi-a placut mult zabava in aceasta localitate straveche si primitoare.Simt ca am intinerit cu cativa ani si sper sa revin pentru a vizita si alte bazine,hoteluri,pensiuni si a cunoaste alte persoane amiabile,din zona sau din alte regiuni, fiindca vin turisti din toata tara si din strainatate.Fara regrete si cu multe cuvinte de lauda.Merita!