Banii (VII): Țeapa

Posted on by racoltapetru6

Cafeaua de dimineață și țigara. Doar cu astea a mai rămas? Ah, să nu uite că e sănătoasă, asta pentru a vedea jumătatea plină a paharului. Dar banii au ajuns în posesia studentului Victor, care i-a dorit cash. Pentru asta a venit cu o geantă potrivită și un haidamac pe post de bodyguard. Nici de Virgil nu mai avea parte: relația s-a răcit brusc și ea a trebuit să se mute înapoi, în camera devenită atât de rece și apăsătoare. Noroc, totuși, că nu o înstrăinase. Nu ar fi suportat să stea cu părinții nici măcar o zi, tocmai pentru că nu voia compătimire. Nici cu serviciu nu a avut prea mult succes. Obținuse doar promisiunea șefului că o va anunța când se eliberează un loc. Însă masa de la cafenea era liberă și mereu primitoare. La asta s-a adăugat și privirea bucuroasă a Verei, o picoliță drăguță și mereu zâmbitoare.

– Bună dimineața!, a întâmpinat-o vioi tânăra, la doar un minut după ce s-a așezat la masă. Mă bucur să te revăd, domnișoară elegantă.

Deși diferența de vârstă era de aproape zece ani, Rodicăi nu-i plăcea să i se spună „dumneavoastră”.

– Bucuria e reciprocă, Vera! Chiar m-aș bucura să-mi ții companie la o cafea, mai ales că nu am mai pălăvrăgit de mult.

– Vin imediat, numai să-mi fac un pic de timp, răspunse fata și se roti ca un titirez spre câțiva clienți proaspăt veniți.

Nu a durat mult și a revenit cu cafelele aburinde și cu două țigări.

– Din partea casei, cum s-ar spune, zise ea chicotind.

– Ooo, mulțumesc, dar chiar nu era cazul. Doar eu te-am invitat!

– Nu, nu! De data asta fac eu cinste. Am servit două luni la mare și am făcut bani frumoși. E drept că a fost obositor…

– Mă întrebam eu de ce nu te-am mai văzut în ultima vreme.

– Din ziua în care ți-a fost pătată rochia. Dar văd că o porți chiar acum și nu se observă nici urmă de cafea. Extraordinar! A plătit tipul curățarea sau ți-a luat alta identică?

Rodica oftă și aprinse pe rând țigările amândurora.

– A plătit destul, săracul. Poate am făcut o scenă de isterie, dar cred că eram foarte supărată.

– Eee… de parcă eu n-aș fi făcut la fel. Mă mir că nu a intervenit și doamna Stela, doar era la masa din colț și a văzut tot.

– Ești sigură? Nu țin minte să-mi fi spus… Probabil n-a vrut să mă supere cu asta, din jenă.

Vera chicoti complice și îi trase cu ochiul, semn că se gândea la altceva.

– Dar ia spune-mi, nu ți-a căzut cu tronc tipul? Deduc că v-ați mai întâlnit.

– Care tip?… Aaaa, roșcatul…

– Eu mă refeream la cel care ți-a pătat rochia. Ai cunoscut și un roșcat?

– Nu, nu. Despre el vorbeam și eu…

– Atunci de ce-i zici roșcat?

– Păi nu are părul roșcat? Plus că-i și mai scund decât mine, deci nu-i genul meu.

Fata o privi contrariată.

– Ce tot vorbești acolo? Băiatul ăla avea un păr negru, precum al tău, și era mai înalt cu o palmă decât tine. Doar eu i-am dat cafeaua și l-am cântărit bine. Cam aiurit, dar drăguț.

Imagine similară

Era rândul Rodicăi să rămână ca la dentist, după care să-și acopere gura cu mâna, într-un gest disperat de a-și înăbuși o exclamație zgomotoasă, și nu de durere fizică. A fost un moment din acelea în care simți că atmosfera care te înconjoară se sparge în capul tău, rănindu-te cu mii de cioburi. Momentul în care realizezi că ești un pion insignifiant care tocmai a fost sacrificat pentru mofturile unui rege tiranic. Clipa când îți dai seama că ai fost jucat pe degete, ca un copil inocent ce se credea matur, că ai fost păcălit atât de amarnic, încât îți pierzi de tot încrederea în tine, în oameni, în viață…

– Iartă-mă, Vera… Se vede că eram prea supărată pentru a reține astfel de detalii. Poți, te rog, să-mi descrii cât mai exact persoana în cauză, dar și întâmplarea?

Picolița inspectă cu privirea mesele și se scuză puțin. Se întoarse după câteva minute și îi îndeplini dorința, deși se arătă mirată de solicitare. Cuvintele ei cădeau ca niște pietre în hăul adânc al disperării, resimțit de Rodica până în stomac. Acolo unde ar fi fost de așteptat să simtă fluturii iubirii, acum se zbăteau lilieci cu gheare, ce încercau să-i ajungă până în gât și să o sugrume. Era din ce în ce mai clar că fusese înșelată copios de Stela, de studentul cel roșcat și poate chiar de Virgil. În jurul ei se țesuse un complot în care toți și-au jucat perfect rolul, iar ea a picat ca o muscă cretină în plasă. Se dovedea că Stela văzuse scena cu biletul de loto, iar pentru a pune mâna pe el îl racolase pe Victor, pe care l-o fi plătit să mintă cum că el ar fi fost cel ce și-a uitat biletul. Condiția era să aibă drumuri prin zona în care s-au jucat numerele câștigătoare.

Cum a putut fi atât de naivă și să dea banii fără o cât de mică investigație? Și acum ce trebuia să facă? Să plece capul și să înghită gălușca rușinii sau să încerce recuperarea banilor? Ceea ce însemna și reabilitarea în fața celor care au umilit-o, dar mai mult în sinea ei.

Banii (VI): Dezamăgiri

Posted on by racoltapetru6

continuare

Parcă numele îi era predestinat Stelei. Era cu adevărat o stea în tot ce făcea, deși nu făcea multe, fiind secretara șefului. Doar colegii șoșoteau discret precum că ar avea și alte atribuții, nefiind căsătorită, cu toate că arăta foarte bine. Altfel nu s-ar fi explicat bijuteriile scumpe pe care le afișa, hainele mereu noi și la modă, îngrijirea în cele mai mici detalii pe care o acorda corpului, șoferii care o duceau și o aduceau de la serviciu sau din restaurante. Nimeni nu îndrăznea, însă, să facă vreo aluzie directă, mai ales pentru că Stela era cunoscută ca maestră în ale bârfelor. Era unul din motivele pentru care toți îi căutau compania, încercând să afle ce e nou sau ce e pe cale să se întâmple. Doar despre ea nu prea vorbea, în rest nu scăpa nimeni, iar lumea adora să audă critici la adresa celorlalți, chiar dacă știau că nici ei nu vor fi scutiți. Nu se știa câți ani are, dar circula mitul că e cu vreo zece ani mai bătrână decât arată.

O astfel de companie era foarte potrivită acum, se gândea Rodica în drumul spre cafenea. Aproape sigur că o să afle câte ceva din zilele pe care le pierduse, cu riscul de a reintra în circuitul celor mai proaspete bârfe. Stela o întâmpină cu bucuria bine simulată, zâmbindu-i și făcându-i complimente pe care așteptă să le primească îndoit înapoi. După șarja de politețuri și cafeaua mare comandată, discuția a intrat în normalitatea cu care erau obișnuite. Prietena îi reproșa că s-a distanțat prea mult de colege, că nu a mai încercat să-și recâștige postul, deși șeful ar fi dispus să-i ierte ieșirile nervoase. Vestea din urmă o bucură pe Rodica, deși nu știa sigur dacă-i reală sau era un mod de a o trage de limbă.

Imagini pentru poze cu cafele

– De mult nu am mai băut cafeaua împreună la această masă, îi reproșă Stela. Te purtai ciudat și am crezut că ești supărată pe mine. Chiar m-am mirat, doar am fost și-ți sunt cea mai apropiată prietenă.

– Nici nu încape vorbă, Stela! Te rog să mă ierți, dar boala mi-a întunecat judecata, se scuză Rodica, aprinzând pentru amândouă câte o țigară.

– Aaa, boala… Am auzit câte ceva, îmi pare tare rău! Bine că ai scăpat, pentru că era mare păcat să te pierdem. Ești bine acum, nu?

– Da, mă simt bine, doar că nu-mi amintesc anumite lucruri. Poate mă ajuți tu…

– Fac tot ce pot, dar nu-ți pune mari speranțe. După cum ți-am spus, m-ai ocolit și pe mine. Chiar și când veneam aici, în același timp, beam cafeaua la mese separate. Erai cu totul alta, fată dragă!

În acel moment, Rodica simți o mână pe umăr, urmând o voce surprinsă:

– Domnișoară! Dumneavoastră sunteți!!!

Era un tânăr necunoscut, cam pirpiriu, cu un păr roșcat ce cădea neglijent pe umeri și cu o figură extrem de surprinsă.

– Poftim?, se ridică uimită Rodica, îndepărtând implicit mâna străină. Vă cunosc?

– Ar trebui! Eu vă recunosc și după voce. Nu mă mai țineți minte?, se arătă dezamăgit tânărul.

– Îmi pare rău, dar nu-mi amintesc…

Stela privea scena de pe scaun, cu vădită curiozitate.

– Sunt Victor! Pamfil Victor!

– Șiii…

– Ne-am întâlnit aici, acum vreo două luni. Eu v-am pătat rochia cu cafea și apoi am fugit rușinat.

– Se poate, domnule Pamfil… dar nu-mi amintesc. Nu-i nimic… oricum vă iert.

Tânărul puse din nou mâna pe umărul Rodicăi, sugerând-i astfel să-și reia locul. Apoi se așeză și el, aplecându-și capul peste masă și vorbind mai încet.

– Dar e musai să vă amintiți, domnișoară! Pentru că, în zăpăceala mea, v-am lăsat un bilet de loterie câștigător, pe care am auzit că l-ați fructificat.

– Cuuum?!!! Era biletul dumneavoastră?!, rosti cu glasul stins femeia, simțind că-i vine să leșine.

– Firește. Pot să și dovedesc: biletul a fost jucat de mine la o agenție din Baia Mare. Sunt din Maramureș și merg aproape săptămânal acasă.

Se auzi un „oau”, din gura Stelei, care probabil savura spectacolul trăgând câte un fum de țigară și neuitând să guste din cafeaua călduță.

– Deci… nu eu am jucat la loto…

Rosti ca pentru sine Rodica.

– Îmi pare rău pentru dumneavoastră. Vă caut de multă vreme pe aici și prin împrejurimi. E vorba, totuși, de patru milioane de euro, iar eu sunt un student sărac. Doar n-ați crezut că o să vă las o sumă atât de mare pentru o rochie?

– Nu am crezut nimic, domnule!, se răsti femeia jignită. Am avut o amnezie severă, care persistă oricât de mult încerc să-mi amintesc anumite lucruri. O parte din bani i-am cheltuit pe operație și tratament, restul e în bancă.

– Mda, înțeleg, răspunse împăcat Victor. Nu vă cer să-mi dați banii care i-ați folosit deja. Mă bucur că v-am găsit și mă mulțumesc cu cât a mai rămas. Despre ce sumă e vorba?

– Mai sunt peste două milioane și jumătate. Nu uitați de impozit.

– OK! Când puteți să mi-i restituiți?

Rodica își prinse capul între mâini, încercând să-și stăpânească gândurile. Erau prea multe dezamăgiri dintr-o dată și se temea să nu clacheze. Avea nevoie de timp pentru a-și număra pierderile și a găsi resurse să meargă mai departe. La asta se mai adăuga și jena cumplită pentru situația în care se afla, sentiment care o obliga să se retragă.

– Nu știu precis. Curând… Vă las numărul meu de telefon și stabilim o întâlnire. Acum mă grăbesc.

Tânărul nu păru încântat de amânare, dar a trebuit să accepte. Rodica se scuză scurt față de amândoi și ieși precipitat.

Banii (VI): Dezamăgiri

Posted on by racoltapetru6

Vestea cea mare a fost împărtășită cu o explozie de bucurie și entuziasm, în care Virgil o îmbrățișa ridicând-o în aer și rotind-o într-un carusel al iubirii. Se oprea doar ca să o sărute cu migală, pornind de la gură și urmând o linie cunoscută până la lobul urechilor, după care o strângea din nou puternic și continua să o învârtă ca pe o păpușă delicată. În cele din urmă s-au oprit să-și tragă sufletul, iar bărbatul ținu să vadă încă o dată hârtia care le provocase această izbucnire.

– Două milioane și jumătate!, citi el cu mirare. E o adevărată avere, care pică într-un moment cum nu se poate mai potrivit. Ești o fată norocoasă, iar eu sunt norocos că te-am întâlnit. Oare cu cât ți-au impozitat ăștia câștigul?

– Nu știu, dragule. Bănuiesc că au reținut vreo 30%, plus ce am scos și eu pentru operație.

– Da, da… Or fi fost vreo patru milioane. Oricum, ne ajunge să trăim pe picior mare.

– Ooo, de parcă se poate și mai bine!, râse Rodica în timp ce-și trecu brațul din nou pe după gâtul lui. Promit că o să-mi găsesc un serviciu, imediat după luna de miere. La ce ne-ar mai ajuta banii ăștia?

– Ce vrei să spui?, întrebă Virgil făcând un pas înapoi.

– Vreau să zic că avem tot ce ne trebuie, iar iubirea e cea mai importantă, nu?

– E adevărat, dar întotdeauna se poate și mai bine. O cabană la munte, un apartament la mare, un mic iaht, vacanțe în cele mai exotice locuri…

– Nu cred că ar fi drept, iubitule. Banii ăștia au picat ca din cer. Poate există un Dumnezeu sau așa mi-a fost soarta: să fiu salvată în ultima clipă. Ei bine, am supraviețuit datorită acestui câștig. Ce fac eu pentru a fi recunoscătoare?

– Te rogi și pui în cutia milei câte o bancnotă mare. E tot ce trebuie să faci.

– Rugăciunile mamei nu m-au ajutat, nici suma pe care o avea tata în bancă nu era suficientă. Știu că ar fi rămas pe drumuri, dacă nu-i era ipotecat apartamentul. Pentru a ajuta cu adevărat, e nevoie de ceva concret, pe lângă rugăciuni și bunăvoință. Trebuie să mă revanșez față de soartă, să dau mai departe așa cum am primit. Până azi nu am dat nimănui nimic și nici nu am așteptat să primesc, dar acum nu vreau să rămân datoare.

– Și cât ai vrea să donezi?, se interesă Virgil.

– Tot.

– Tot?! Cred că operația ți-a afectat luciditatea. Ar fi bine să te consulte un psihiatru, fără supărare.

– Poate că boala mi-a afectat modul de a gândi, deși mi-e străin zbuciumul din acea perioadă. Dar, știind cât de aproape am fost de moarte, am ajuns să apreciez mai mult viața. A mea și a altora care trec prin așa ceva. Ce poate fi rău în asta?

– Viața ta e mai importantă pentru mine, ar trebui să fie și pentru tine. La naiba cu ceilalți! Nu-i poți salva pe toți, nu ești Dumnezeu să alegi care merită sau nu să trăiască. Ești un simplu om, care a avut șansa să scape de moarte, iar pentru suferința ta ai primit un bonus. Așa trebuie să gândești, iubito.

Cu aceasta, Virgil o trase din nou în brațele lui și o sărută pătimaș.

– Promiți că nu vei face vreo nebunie?, o alintă el drăgăstos.

– Nu pot promite nimic, Virgil. Trebuie să-mi urmez inima, altfel aș avea mereu remușcări. Te rog să mă înțelegi!

Bărbatul oftă și o împinse ușor, după care se îndreptă spre garderobă. Rodica rămase cu hârtia cu extractul de cont în mână și cu chipul întristat.

– Am plecat la o întâlnire de afaceri, îi spuse înainte de a ieși. O să mai discutăm problema, dar nu exclude câteva consultații la psiholog. Putem merge împreună, dacă vrei.

– Desigur, dacă vrei tu…, murmură ea privindu-i ținuta elegantă.

Imagini pentru poze cu oameni ingandurati

Singurătatea care s-a lăsat în jur era dintr-o dată prea sufocantă. Permitea gândurilor negre să-i invadeze mintea, generând noi întrebări și îndoieli. Oare a făcut bine să-i pună iubirea la încercare, tocmai când trebuiau să se preocupe de pregătirile pentru cununie? Poate chiar era paranoică și avea nevoie de ajutor. Simțea că o cuprinde un atac de panică, o durere de cap și o transpirație rece. Trebuia să găsească o preocupare care să întrerupă acest dialog cu sine. O comandă pentru mâncare chinezească părea o idee bună. Virgil era mare amator al acestor preparate. Până când venea curierul, o să bea o cafea tare și o să fumeze câteva țigări. De mult nu mai aprinsese, sperând că se va lăsa complet, dar acum era o situație de forță majoră. Mâncarea sosi relativ repede, doar că băiatul nu putu accepta să-i țină companie la masă. Păcat, pentru că ar fi avut nevoie de un suflet care să-i țină de urât.

Virgil nu a venit nici până dimineață, iar ea s-a perpelit, nereușind să închidă ochii. Degeaba l-a apelat, mobilul era închis. La ivirea zorilor, Rodica simțea că-i epuizată, având nevoie de o încărcare dacă voia să funcționeze. Tocmai când căuta modalitatea, a sunat telefonul. Era Stela, o fostă colegă de muncă și confidentă, care o invita la cafeneaua lor obișnuită. Părea ideea cea mai potrivită.

Va urma

Banii (V): Un răspuns și mai multe întrebări

Posted on by racoltapetru6

Niciunul din medici nu a reușit să-i dea vreo lămurire în ceea ce privește sursa banilor pentru intervenția chirurgicală. Probabil că nu le-a divulgat nici lor mai mult decât era necesar. În schimb, avea un motiv de bucurie aflând că testele și tomografia au ieșit excelent, iar doctorului neurolog nici nu-i venea să creadă că tumoarea a dispărut complet. Și totuși, gândurile o atrăgeau mereu spre zona întunecată, ca un tărâm ce se cerea descoperit, ca o obsesie de care nu putea scăpa.

S-a mutat curând în apartamentul lui Virgil, care îi ceru să se gândească la o cununie grabnică, urmată de o lună de miere pe continentul american, pentru care biletele erau deja luate. Toate aceste dovezi de iubire, atenția cu care nu era obișnuită, o copleșeau, dar era și plăcut să simtă cum iubirea îi era împărtășită cum nu sperase înainte. Poate că era mai bine să reziste tentației de a mai face cercetări, după cum o sfătuia și viitorul ei soț. S-ar putea să afle lucruri neplăcute, ce i-ar fi știrbit fericirea câștigată după atâta suferință.

Cam așa gândea Rodica atunci când un e-mail, primit de la Banca Transilvania, i-a atras atenția. Nu era mare lucru, doar că nu-și explica de unde au adresa ei și de ce îi făceau propuneri pentru pachete de economisire. Să-și fi deschis un cont de care nu știa? Curiozitatea a mânat-o, a doua zi dimineață, în fața unui ghișeu al băncii. Simțea fiorii unei emoții neașteptate când casiera a întrebat-o cu ce o poate ajuta. Care să fie abordarea cea mai bună ca să nu pice de aiurită?

– Aș putea să… primesc un extract de cont?

– Desigur, doar să-mi dați cartea de identitate, îi răspunse zâmbind femeia.

Rodica se conformă, după care se retrase discret deoparte. Își căuta cuvintele de scuză pentru momentul când i se va spune că nu are niciun cont. Privirea angajatei o țintea din când în când cu același zâmbet, în timp ce apăsa pe tastele calculatorului. Încercă să ghicească dacă-i de rău sau de bine, dar nu se hazardă cu vreo supoziție. Faptul că dura atât trebuia să fie un semn bun, nu? Casiera reveni cu actul de identitate și cu o hârtie, pe care i-o înmână cu o voce caldă:

– Ne face o mare plăcere să vă avem client. Să-mi spuneți dacă mai aveți nevoie de ceva.

Imagine similară

Rodica îi smulse pur și simplu foaia din mână, căutând nerăbdătoare cifrele mult așteptate. Le sorbi din ochi cu nesaț de mai multe ori, nevenindu-i să creadă: 2.655.000 euro în cont! Peste două milioane și jumătate! Inima îi bătea prea puternic, oricât efort făcea să-și ascundă emoțiile. Trebuia să se calmeze pentru a pune niște întrebări pertinente. Erau multe care-i treceau prin cap, dar trebuiau alese cele mai potrivite.

– Nu vă supărați…, se adresă din nou amabilei femei.

– Da, poftiți!

– Știți… am avut multe pe cap în ultima vreme, plus o problemă de sănătate… Puteți să-mi spuneți cum a fost constituit acest depozit? Adică… de unde a fost virat?

Casierița o privi cu înțelegere și aprobă tacit.

– O să fac tot ce pot pentru dvs. Așteptați puțin.

După câteva noi tastări, reveni cu precizările așteptate:

– Banii au fost virați de Loteria Națională… după care ați retras 160.000 euro. Apropo, vă felicit pentru câștig!

Loterie? Ea a câștigat la loterie, deși nu a jucat niciodată până atunci! Părea incredibil, dar ce nu face un om când nu mai are speranțe. Probabil a încercat orice și norocul a fost de partea ei. Ce bucurie! Ce ușurare! Nu era datoare nimănui, ci dimpotrivă, avea în bancă o avere.

– Vă mulțumesc mult pentru amabilitate!, îi zise cu entuziasm casierei.

Ar fi meritat o ciocolată mare sau niște flori frumoase, dar o să i le aducă de altădată. Acum se grăbea spre casă pentru a-i spune marea veste lui Virgil. Abia aștepta să-i vadă reacția! O astfel de bucurie nu se poate transmite și nici simți prin telefon. Zestrea ei era tocmai potrivită pentru a nu se simți în inferioritate față de aportul material pe care-l aducea iubitul ei în căsnicie. Nu știa cam în ce constă, dar, judecând după bunurile lui, trebuia să fie mare. Chiar era puțin surprinsă că a renunțat la fete de bani gata, pentru ea, o persoană simplă, rămasă acum și fără serviciu. Doar dacă…

Nu, era o prostie. Cum să fi știut el că e milionară, când și ea aflase doar acum?! De unde? Doar dacă… Să-i fi spus atunci și apoi să fi uitat? Nu putea să gândească astfel despre viitorul ei soț. Lipsa încrederii e foarte dăunătoare oricărei relații. Însă prea mulți de „dacă” nu îi dădeau pace, o rodeau la inimă și îi provocau temeri. Trebuia să găsească o modalitate de a scăpa de aceste îndoieli, înainte de a face pasul cel mare. Altfel ar fi trăit mereu cu ele în suflet, ar fi prins rădăcini adânci și s-ar fi extins ca o plagă.

Banii (IV): Cerere în căsătorie

Posted on by racoltapetru6

Parcă niciodată nu a fost atât de fericită ca atunci când a fost primită de cei dragi la aeroport. Erau acolo părinții și Virgil, încărcați cu flori și zâmbete neîntrerupte. Cu toții au asigurat-o că arată mai bine ca niciodată, ignorând galant peruca pe care o purta până o să-i crească părul. Adevărul e că se simțea fericită, iar asta se reflecta pe chipul ei, transformându-se într-un farmec de care nu beneficiase până acum. Iubitul a remarcat asta, a strâns-o cu putere la piept, a sărutat-o îndelung, șoptindu-i cât de mult i-a lipsit.

A urmat, firește, o cină cu familia și Virgil, în apartamentul părinților. Un prilej potrivit pentru Rodica de a pune întrebările care o apăsau insistent, ca o piedică în calea unei noi vieți, ce se anunța frumoasă. I-a fost greu să aștepte momentul prielnic pentru a lămuri cea mai mare necunoscută, dar, după ce s-au așezat la masă și efuziunea s-a mai domolit, a dat cărțile pe față, recunoscând că nu-și mai amintește ce s-a întâmplat în luna premergătoare operației. La îngrijorarea lor a răspuns asigurându-i că nu e un pericol pentru sănătate, dar ar fi bine să o ajute în umplerea unor lacune, în găsirea unor răspunsuri care o puteau liniști. Poate că era nevoie doar de o scânteie pentru ca memoria să-i revină, dar s-ar putea să fie nevoie și de o reconstruire, cărămidă cu cărămidă, a unei perioade atât de dureroase și importante din viața ei.

Din păcate, cea mai importantă necunoscută a rămas tot o enigmă. Nici Virgil nu știa de unde găsise ea banii necesari pentru operație, pentru că a fost secretoasă chiar și față de el, ceea ce l-a îndurerat mult atunci. La fel ca și pe tatăl ei, care se zbătuse atât de mult pe la minister pentru a obține aprobarea sumei necesare. Având în vedere că era colonel în rezervă, după ce activase mulți ani în armată, poate că ar fi reușit în cele din urmă. Rodica știa cât era de bătăios și perseverent, mai ales că a avut parte de o educație strictă din partea lui, în care disciplina și ordinea erau pe primul plan. Numele de Militaru era parcă predestinat, dar nu suficient pentru a muta munții din loc, după cum s-a dovedit. E drept că politica a fost o piedică, el fiind înscris într-un partid din opoziție, păcat ce nu putea fi iertat de cei de la putere.

Nici la celelalte întrebări nu a găsit răspunsurile pe care le aștepta. Se părea că în acea „lună întunecată” a fost mai reticentă față de toată lumea, ba chiar a rămas și fără serviciu din cauza deselor crize. Un lucru care l-a aflat doar acum, cu amărăciune în suflet, mai ales că locul de muncă ar fi putut fi o sursă importantă de informații. Din câte știa, nici financiar nu stătea bine, mai ales că s-ar putea să fie datoare celui sau celor care au ajutat-o. Gândurile negre i-au fost alungate tot de bunul ei iubit, care i-a făcut o mare surpriză cerând-o de nevastă, cu tot dichisul: în genunchi, cu un inel superb și un mic discurs care a mișcat-o:

– Rodișor, prințesă a sufletului meu, mi-am dat seama în aceste zile că viața e scurtă și numai alături de tine e fericită. De aceea nu mai vreau să pierd nicio zi fără minunea ochilor tăi și căldura sufletului tău. Știu că ai suferit enorm în ultima vreme, dar trebuie să dai uitării aceste nenorociri, iar eu vreau să te ajut. Gata cu trecutul, trebuie să ne gândim doar la viitor! Fă-mi te rog cinstea de a-mi fi iubită soție, pentru a-ți fi mereu alături, a te servi și bucura tot restul vieții, așa cum meriți.

Imagini pentru poze cu cereri in casatorie

Firește că a acceptat, cu ochii în lacrimi de fericire, mai ales că visase de mult timp această clipă. Tatăl și mama ei aveau o părere bună despre viitorul mire, îmbrăcat mereu ireproșabil, cu un chip atrăgător și un corp bine lucrat. Impresia bună era completată de un Bentley care lua ochii fetelor și un apartament spațios în centrul Capitalei, mobilat cu mare lux. Mai mult ca sigur că rudele din SUA au avut o contribuție importantă în aceste dotări materiale, fiindcă nimeni nu știa precis cu ce se ocupă, însă multă lume nici nu-i înțelege pe afaceriștii de succes. O droaie de fete frumoase îi căutau compania, și tocmai din aceea Rodica nu îndrăznise să creadă că-l va obține. Nici el nu-i dăduse motive să aspire la asta, comportându-se adesea rece și secretos. Dar iată cum se poate întoarce roata destinului, iar dintr-o mare deznădejde poți fi catapultată în al nouălea cer.

Astfel că seara s-a terminat cum nu se putea mai bine, târziu, când Virgil a chemat un taxi, și Rodica s-a retras într-unul din dormitoarele părinților. Era obosită, însă nu a putut adormi imediat, mai ales după evenimentele din acea zi. Avea multe lucruri de gândit și planificat. A doua zi, trebuia să se prezinte la medicul de familie, care precis că o va trimite la specialist, pentru control și teste.

Amnezie

Posted on by racoltapetru6

Șoapte. Cuvinte. Cuvinte într-o limbă necunoscută. Ce se întâmplă? Oare de ce trebuia să facă un efort neobișnuit ca să-și deschidă ochii? Reuși să-și ridice pleoapele, ca apoi să-și dea seama că nu era într-un loc familiar. Oamenii în halate albe din preajma nu erau deloc un semn bun. O fi într-un spital, după vreun accident? Dar de ce nu vorbeau românește?

O femeie, probabil asistentă, observă faptul că pacienta mijise ochii și încerca să-și miște brațele, astfel că-i atenționă pe ceilalți. Imediat se apropiară de ea cu un zâmbet ce părea de complezență. Unul dintre ei o prinse blând de mâna ce-i fremăta și i se adresă în engleză:

– Bine ai revenit printre noi, frumoaso! Cum te simți?… Poți să vorbești?

Era o întrebare care nu anunța nimic bun. Oare chiar atât de grav fusese rănită? Încercă să demonstreze contrariul, dar limba i se mișca greoi:

– Daaa… Un…de… sunt?

– Ești în mâini bune și operația a reușit. Te doare tare capul?, se interesă mieros aceeași persoană, în timp ce suita lui o priveau ca pe o mare curiozitate.

De ce să o doară capul? Probabil că acolo fusese accidentată. Femeia își duse instinctiv mâna la creștet, pipăind cu groază pansamentul. Apoi încercă să-și adune forțele pentru a afla cât mai multe:

– Nu simt… nimic. Ce s-a întâmplat? Ce am pățit?

Zâmbetul doctorului dispăru imediat, după care se întoarse să poarte o discuție în șoaptă cu cei din preajmă. Erau cam mulți pentru a se obosi să-i numere, de aceea nici nu se strădui. Într-un târziu, personajul amiabil reveni cu atenția asupra ei, de data asta cu o mină mai serioasă.

– Îmi puteți spune cum vă cheamă?, întrebă el, uitându-se într-un dosar.

– Rodica… Rodica Militaru…

– Excelent!, se bucură bărbatul. Știți de ce v-ați internat la noi?

– M-am internat?! Nu a fost un… accident?

Urmă o altă rundă de consultări într-o limbă pe care nu o înțelegea. Doctorul reveni și se așeză alături, luându-i din nou mâna.

Imagine similară

– Domnișoară… v-ați internat acum două săptămâni cu o tumoare pe creier. Din păcate… tumoarea era prea mare pentru a fi extirpată fără niciun risc.

– Ceee?? Tumoare… risc?

– Stați liniștită! Acum sunteți bine, dar era și mai bine dacă veneați mai repede. Excrescența nu mai există, însă mă tem că ați rămas cu o amnezie pe termen scurt. Adică… vreau să zic că nu țineți minte ultima perioadă din viață. Aș putea să știu care sunt cele mai recente amintiri?

Rodica făcu un efort, iar după o bună bucată de timp spuse:

– Mă durea capul… Trebuia să-mi fac un control…

– Atât? De atunci nu mai știți nimic?

– Nu cred… Nu-mi amintesc acum. Unde mă aflu?, întrebă ea, încercând să-și oprească lacrimile care o încercau.

– La Tel Aviv, domnișoară. Nu vă îngrijorați, că totul o să fie bine. Memoria poate să revină, mai ales dacă e stimulată. Cauza amneziei poate să fie de natură chirurgicală sau psihică. Probabil că mintea dumneavoastră a vrut să elimine acest episod din viață, pentru a te proteja de depresie. Esențialul e că ați scăpat cu viață, la limită. Doar câteva zile dacă mai întârziați, erați irecuperabilă.

– Dar… operația… A costat mult? E plătită?

Doctorul zâmbi din nou ca prima dată:

– Totul e ok! Altfel nu ajungeați la noi, nu? Odihniți-vă și în curând o să plecați în România.

O strânsoare de mână pecetlui despărțirea de doctorul și alaiul său. Femeia rămânea cu gândurile și miile de întrebări ce se nășteau clipă cu clipă. Noroc că nu a durat prea mult această zbatere. Asistenta se apropie cu un telefon și îi explică, de data asta în românește:

– Mama! Te-a tot sunat în ultimele zile și m-a rugat să vă fac legătura când vă reveniți. Doar câteva cuvinte, să nu obosiți.

Se precipită să-și ducă singură telefonul la ureche, refuzând ajutorul asistentei.

– Mamă?

– Da, iubita mea. Cum te simți? Am auzit că operația a reușit.

– Așa e. Numai că…

– Ce e, scumpo?

– Nimic. Mi-e dor de voi. De tine, de tata, de Virgil…

– Și nouă de tine, dragă. Dacă ne-ai fi spus că pleci în străinătate, eram lângă tine acum. Am aflat de la medicul tău, care a binevoit să ne dea un număr de telefon. Nici nu știam că ai reușit să faci rost de bani. Oricum, 150.000 de euro nu e o sumă ușor de obținut.

– 150.000?!

– Atât ne-ai spus că ai nevoie. Ai uitat? Draga mea, e totul în ordine?

Dar Rodica nu mai asculta. Telefonul alunecă de pe pernă, iar asistenta se grăbi să-l recupereze. Pacienta era parcă în transă, căznindu-se să facă lumină într-un colțișor ce se încăpățâna să rămână în întuneric. Și cum să nu fie în șoc când în decurs de câteva minute aflase că era să moară, apoi a fost salvată după ce a plătit o sumă uriașă, despre care nu știa nimic? Nu putea decât să facă presupuneri. Probabil că iubitul ei, Virgil, i-a dat banii, doar avea rude înstărite în America. Precis că el a fost! Păcat că nu era lângă ea, să-i poată mulțumi și să o ajute în acoperirea lacunelor. Trebuia să mai aibă puțină răbdare, revederea va fi cu atât mai plăcută.

Răscruce

Posted on by racoltapetru6

– Idiotule!, se răsti femeia sărind imediat de pe scaun.

Era prea târziu, însă. O parte din cafeaua fierbinte se scursese pe rochia de un alb imaculat. Bărbatul neîndemânatic se ridică și el repede, căutând să stăvilească dâra de lichid cu mâinile, în timp ce bâiguia o scuză:

– Iertați-mă, doamnă. N-am vrut… Vă rog să mă scuzați. O să vă iau altă rochie…

– Iei pe naiba, tolomacule! Trebuia să bei tu atâtea cafele, tocmai la masa mea! Nu vezi că tremuri ca un alcoolist?

Femeia nervoasă găsi câteva șervețele în poșetă și încercă zadarnic să limiteze dezastrul. Probabil că trebuia să meargă imediat la toaletă și să încerce cu apă rece, prosoape sau cine știe ce soluție, dar prefera să se descarce pe vinovatul care continua să se scuze și să se învârtă pe lângă ea.

Imagini pentru poze cu pete de cafea

Asta-i mai lipsise astăzi, în ultima zi din viață. A sperat ca măcar câteva ore să le trăiască în liniște, așezându-și gândurile în ordine și împăcându-se cu soarta. În rest, totul era pregătit până la ultimele detalii. Rochia nouă și albă, precum al unei mirese a morții, cele șaizeci de tablete de diazepam din poșetă și un bilețel de adio pentru cei care o vor găsi. Mai voise să contemple pentru ultima dată lumea, să mai simtă o dată gustul cafelei și efectul euforic al ultimelor țigări. În ciuda durerii de cap tot mai constante și mai groaznice. Curând avea să scape de ele, de orice grijă, de orice…

Ce rost mai aveau câteva luni de viață, dacă acestea veneau cu chinuri și lipsă de demnitate? Tumoarea de pe creier se mărea rapid, iar intervenția chirurgicală nu era o opțiune. Nu la prețul exorbitant de mare pe care îl cereau medicii din străinătate, pentru că în țară nu se putea face. De-ar fi muncit o viață și tot n-ar fi putut strânge atâția bani. Ea apucase să lucreze doar șapte ani, după care totul s-a prăbușit în jurul ei. Avalanșa tragediilor a pornit de la verdictul medicilor. Întâi a părăsit-o iubitul, apoi a primit preaviz de la serviciu. E drept că nici nu mai putea să lucreze ca înainte și nici nu avea puterea să poarte un dialog plăcut cu cei din jur. Durerile o făceau nervoasă și insuportabilă, astfel că a rămas singură.

Unii au aflat de problema ei și au compătimit-o, dar pe cei care au încercat să o ajute i-a îndepărtat. Nu voia mila nimănui, nu a suportat acest sentiment niciodată. Nici ea nu a avut milă de nimeni, deci era chit cu societatea. Dacă atât i-a fost dat să trăiască, atât o să fie, dar va fi cu un pas înaintea sorții. De aceea o enerva și mai mult cretinul ce-i stricase ultimul popas dinaintea marelui final. Se vedea de la o poștă că-i un provincial necioplit, venit în București pentru a-și căuta norocul sau ca să se distreze în capitala țării.

Omul scosese o batistă pe care o umezi cu apă minerală și încerca neîndemânatic să-i ștergă pata, în timp ce suporta cu stoicism epitetele deloc măgulitoare ale femeii. În cele din urmă, mai mult ca să scape de el, aceasta se duse la toaleta cafenelei. Își privi cu necaz haina compromisă, încercând să se calmeze, însă durerea de cap revenea mereu, tot mai acută. Întârzie mai mult în fața oglinzii, în speranța că tipul o să plece și o să mai poată aprinde o țigară. La reîntoarecere, constată că dorința i se îndeplinise și se așeză mai ușurată la loc. Lângă ceașa ei, observă un bilet de loterie, cu toate cele șase numere încercuite. L-o fi uitat necioplitul ăla sau l-a lăsat intenționat?

Își aprinse țigara și, în timp ce trăgea din ea cu nesaț, deschise telefonul și intră pe internet, la pagina Loteriei Naționale. Dar ce să vezi? Simțea cum o cuprind toate căldurile: biletul cu pricina era cu adevărat câștigător al marelui premiu de patru milioane de euro! Parcă nu-i venea să creadă! Se ridică în picioare și cercetă fiecare masă, poate că păgubașul mai era prin preajmă. Se precipită apoi spre ieșire și scrută cu privirea masa de oameni care treceau pe trotuar. Nu-l zări nici acolo și simțea cum mintea ei o ia razna. Ce trebuia să facă?

Putea preda biletul cuiva de la cafenea, în ideea că individul va reveni să-l recupereze. Sau mai bine să-l ducă la poliție, care ar fi putut da și un anunț. Dar dacă biletul era un fals și ea era cea păcălită? Sau… poate că era o recompensă pentru rochia pătată! Hai să fim serioși! Cine oferă atâția bani pentru o haină, oricât de bine ar arăta? Doar un nebun! Poate chiar era nebun! Doar a văzut și ea cum îi tremurau mâinile și ce comportament bizar avea. O fi mâna destinului pentru ea? Era un semn că viața ei poate merge mai departe? Se uită cu entuziasm la biletul care-i tremura în mână și zîmbi pentru prima oară de când își aflase diagnosticul.

Visuri

Posted on by racoltapetru6

Stătea năuc cu biletul în mână și nu-i venea să creadă. Abia după câteva minute a realizat că e… milionar în euro! Atunci s-a revărsat într-un entuziasm nemărginit, prin strigăte de bucurie, sărituri și ridicărea continuă a mâinilor, de parcă ar fi vrut să atingă tavanul. Șase numere, toate norocoase! Se anunța la TV că există un singur bilet câștigător, desigur al lui! Extraordinar!!! Era cea mai fericită zi din viață și nu avea pe nimeni alături. Dar ce mai contează?, măcar avea timp să-și facă planuri… în intimitate. O, Doamne, ce bucurie mare!

Imagini pentru poze bilete loto

A țopăit așa până a obosit, iar inima sta să-i explodeze. Doar atunci s-a așezat și a privit încă o dată biletul atât de banal, dar atât de valoros, totodată. Visul lui de îmbogățire s-a împlinit printr-o hârtiuță ce la costat doar zece lei și care i-a adus patru milioane de euro! Acum era un om bogat și trebuia să se calmeze, pentru a judeca la rece pașii pe care urma să-i parcurgă. Pe cine să anunțe prima dată? Cu cine să sărbătorească? Cu prietenii, firește. Mereu și-au împărtășit bucuriile și necazurile, doar că acum era ceva ieșit din comun. Ar merita o petrecere pe cinste. Toți îl vor felicita și îi vor da sfaturi, chiar dacă el știa deja cum o să-și folosească banii. Sfaturi? La asta se pricep toți. De parcă el nu știa ce-i trebuie!

O să-și ia o casă spațioasă, cu cele mai moderne dotări. De fapt, o vilă impunătoare cu piscină și garaj mare. Apoi o mașină care să ia ochii fetelor și să-i facă invidioși pe bărbați. Urmează să se îmbrace în costume de la firme renumite, să-și cumpere un ceas scump și accesorii din cele mai extravagante. De asemenea, va călători în cele mai exotice destinații, având alături numai dive tinere și uimitor de frumoase. Toată lumea o să-l admire și o să vrea să fie în locul lui. Va mânca și va bea numai în restaurante scumpe: caviar, homar, trufe, șampanie, coctailuri scumpe. Televiziunile, presa, internetul vor spune povestea lui de succes și poate o să iasă chiar și o carte care să-i perpetueze memoria. Va trăi ca-n paradis, fără să mai muncească sau să-și facă griji. Doar cu gândul la cum să se distreze mai bine cu prietenii…

Prietenii?! Dar oare o să-i mai poată păstra pe aceia de care se bucura astăzi? Inevitabil, unii vor cere bani împrumut, iar când nu-i vor putea returna, se vor îndepărta de el. Alții îl vor invidia și nu-i vor mai căuta compania. La fel și vecinii sau cunoscuții. Îi era cunoscut cazul lui Laurențiu, care a moștenit o importantă avere din străinătate. După un an de zile a fost înjunghiat de un prieten, ce nu putea să-i returneze banii împrumutați. A scăpat cu viață, dar după puțină vreme s-a sinucis, se spune că din cauza stresului. Cine-i garanta lui că nu va păți la fel? Doar oameni suntem cu toții, iar ispita banului e mare.

Oare fericirea pe care o avea acum merita sacrificată pentru una iluzorie, fie ea și sprijinită pe bani mulți? De bine de rău, avea o garsonieră suficient de mare pentru un om. O mașină ieftină, dar care-l ducea unde avea nevoie. Prietenii nu erau mulți, dar buni și îl făceau atât de fericit când se întâlneau la o cafea, la o bere, la un meci! Se cunoșteau de multă vreme și se sprijineau de fiecare dată. Atâta vreme cât nu intervenea o ruptură între ei, o diferență majoră ce ar genera o prăpastie de netrecut. Merita oare acest sacrificiu?

Ca să nu mai vorbim de stresul unei averi venite dintr-o dată. Bani nemunciți, obținuți peste noapte, care se cer administrați cu calm și pricepere. Altfel te sfâșie vulturii cu experiență și fără scrupule. O fi un noroc sau o încercare a destinului? Era o dilemă pe care nu credea să o întâlnească niciodată, dar de care depindea viața lui. Era clar că nu-i va fi deloc ușor ca milionar, dar, pe de altă parte, acum își dădea seama că, de fapt, era mai fericit fără grija lor. Ce ar putea face, fără să regrete mai târziu?

Să îi doneze în scopuri caritabile? S-ar putea să se afle, iar, ulterior, ar fi avut multe reproșuri de la cei care se așteptau să primească și ei. Dar nici nu era convins că banii ar fi fost folosiți așa cum trebuie, după cât s-a văzut că se fură din aceste fonduri. Să ardă biletul? Banii ar fi rămas la agenție, iar de acolo în buzunarele celor care o administrează, deci tot hiene lacome. Nici Biserica nu era o opțiune, judecând după afacerile pe care le învârt prelații.

Biletul nu mai era atractiv, ci începea să-i ardă degetele. Toată bucuria de la început îi dispăruse, lăsându-i un gust amar, de care încerca să scape printr-o decizie. Dar care era cea mai potrivită? Cu astfel de frământări se scurse toată noaptea, lăsându-l fără vlagă, la ivirea zorilor.