Cererea pentru Jocul Lumilor am făcut-o de aproape un an. Era jocul suprem pe care fiecare ar dori să-l aibă acasă și să-l joace. Doar că pentru a-l primi și a avea dreptul să-l folosești, trebuia să îndeplinești niște criterii foarte stricte. Erai testat de Computerul Psiholog și trebuia să pui la dispoziția Comisiei Jocului toate datele personale și fișierele din care se putea deduce caracterul și personalitatea ta. Cu alte cuvinte, trebuia să fii CURAT, să nu ai impulsuri agresive, iar gândirea să-ți fie dominată de logică și onestitate. Din cauza acestor reguli, foarte puțini primeau aprobarea finală, pentru a se putea bucura de extraordinarele posibilități al acestui joc. Iar fericirea mea a fost imensă atunci când am primit aprobarea și, imediat, cutia cu accesoriile necesare.
De fapt era vorba doar de o cască, niște mănuși senzoriale și un minicomputer care făcea legătura cu Centrul de Comandă a jocului. Dar cel mai important era Regulamentul de folosire, pe care l-am parcurs de mai multe ori, fiindcă în caz de erori grave mi se tăia legătura, și jocul era oprit. Știam eu câte ceva de la puținii jucători pe care i-am cunoscut, dar și din interogatoriile și instrucțiunile preliminare, dar acum trebuia să intru în amănunte.
Voi încerca să explic în mare despre ce este vorba. În primul rând mi se atrăgea imperios atenția că Jocul Lumilor nu e chiar un joc, ci el se răsfrânge în mod direct asupra unei lumi reale, situată într-o altă galaxie, la milioane de ani lumină distanță. Cu alte cuvinte eram un fel de Dumnezeu, care trebuia să dea viață unei planete și să ajute vietățile să evolueze. Planeta care mi s-a repartizat era de clasa 2, mărime medie și aridă. Nici măcar o picătură de apă, darămite viață! Aveam la dispoziție 1 miliard de ani pentru a o schimba total, făcând-o înfloritoare și cu o civilizație cât mai avansată. Acea perioadă lungă de timp era condensată în zece ore de joc, împărțite în patru zile. Toate acțiunile mele erau sprijinite de Forța Universală aflată la centru, și erau irevocabile. Înarmat cu aceste cunoștințe, mi-am pus echipamentul, am intrat nerăbdător în circuit și am cerut permisiunea pentru începerea jocului.
Ziua 1. Mi-am examinat cu atenție planeta și apoi sistemul solar din care făcea parte. Nu avea atmosferă și nici un satelit, ceea ce-mi făcea misiunea mai grea. Ceva mai departe de ea era o planetă cu doi sateliți și, spre bucuria mea, unul din ei era înghețat la suprafață. După câteva raiduri rapide și căutări prin sistemul de date al jocului, am descoperit o cometă imensă, căreia i-am calculat un nou traseu, în așa fel încât să lovească satelitul înghețat. Am introdus datele și am așteptat cu emoții impactul. Acesta a fost spectaculos și mai multe bucăți de rocă amestecate cu gheață s-au desprins îndreptându-se spre planeta mea, pe care am botezat-o P1T1. Înainte de a se încheia prima fază a jocului, am apucat să văd cum acele fragmente s-au prăbușit acolo unde anticipasem.
Ziua 2. Eram curios să văd cum a evoluat situația timp de circa 250 de milioane de ani, cât s-au scurs de la vizita de ieri. Am fost plăcut surprins să văd că P1T1 avea un satelit! Din reluările la care am avut acces, mi-am dat seama cum a deviat cometa la impact și s-a lovit și de planeta mea. Ca urmare a coliziunii, din P1T1 s-a desprins cam o treime și a început să orbiteze în jurul ei. Acest lucru nu l-am luat în calcul, dar mi-am dat seama că era benefic. Planeta avea apă și atmosferă! Partea cea mai grea a jocului am trecut-o cu bine. Eram fericit, iar punctele acumulate îmi dădeau speranța să devin un profesionist cu dreptul de a participa la multe alte jocuri de acest gen. Pentru a grăbi procesul de evoluție a vieții, am trimis în sistem de urgență o capsulă cu bacterii, care au căzut într-unul din noile oceane.
Ziua 3. După 500 de milioane de ani planeta mea avea verdeață și câteva viețuitoare. Nu era o diversitate mare, dar, ținând cont că pe alte planete a fost nevoie de miliarde de ani pentru o evoluție ca aceasta, eram foarte mulțumit. Am cercetat cu atenție fiecare zonă și am generat câteva furtuni pentru a da un impuls și a împrăștia semințiile și în alte locuri. Chiar și cutremurele pe care le-am provocat erau benefice pentru a crea unele condiții noi, care ar fi ajutat să de dezvolte unele specii. De asemenea am schimbat traiectoria unor meteoriți ce mi-ar fi putut lovi planeta.
Ziua 4. Azi am intrat mai târziu, știind că e ultima zi, iar în cele două și jumătate, care reprezentau ultimii 25 de milioane de ani, aveam nevoie de o accelerare a civilizării planetei, pentru a primi un punctaj mare. Planeta mea era plină de viață, de o floră luxuriantă și o faună diversificată. Doar că specia dominantă erau niște animale mari și agresive care se bazau doar pe forță. Nu puteam să las ca planeta să fie la cheremul lor. Am deviat imediat un meteorit suficient de mare pentru a lovi P1T1. A fost un dezastru necesar, în urma căruia planeta a fost acoperită de un strat gros de praf. Doar după cinci milioane de ani, atmosfera a început să se curețe, iar viața să evolueze din nou. Animalele cele mari și agresive au dispărut, iar în locul lor a apărut o nouă specie: bipedă . Promiteau mult și mi-am concentrat atenția asupra lor. În câteva zeci de mii de ani au devenit stăpânii planetei și chiar aveau de gând să înceapă a explora Universul. Doar că și aceștia erau agresivi și se exterminau între ei cu cruzime. Au creat arme puternice de distrugere în masă, iar planeta mea risca să devină din nou aridă din cauza lor. Cu mare strângere de inimă, a trebuit să accept că am pierdut primul joc, chiar dacă asta mă făcea să pierd și punctele acumulate, iar apoi să fiu reevaluat de Comisie. Dar conștiința îmi spunea că nici aceste ființe nu sunt potrivite pentru o evoluție superioară. Așa că am trimis o cometă spre T1P1. Sunt sigur că aproape toate viețuitoarele au fost eliminate în urma impactului devastator. Sper doar ca planeta mea să renască. Poate în jocul viitor o voi primi tot eu și voi avea mai mult noroc cu ea.
Acest articol participă la competiția SuperBlog.
racoltapetru6 