Ne place să credem că suntem buni la suflet, superiori în această privinţă celor care ne înconjoară. Credem că dăm prea mult şi primim mai puţin decât merităm. Sufleteşte şi materialiceşte. Ne mirăm de câte nedreptăţi se întâmplă în jurul nostru şi de câtă răutate dau dovadă unii semeni de-ai noştri. Dar de multe ori, în adâncul cugetului nostru, dorim flagerarea unora care au reuşit mai bine în viaţă, o duc mai bine şi îşi manifestă prea evident fericirea. Ne-am simţi mai bine dacă ar păţi ceva şi i-am vedea abătuţi şi cu probleme, cel puţin la fel de mari ca ale noastre. O fericire lăuntrică care se poate evidenţia prin expresia ,,să moară capra vecinului”.

Exemple care pot dovedi această trăire egoistă se pot vedea de multe ori şi chiar le condamnăm, fără să ne dăm seama că şi noi avem aceleaşi înclinaţii. Se spune că cel care îl critică cel mai tare pe cretin sau agresor este tocmai cel care are aceleaşi defecte. Pus în aceeaşi situaţie, în aceleaşi condiţii, el ar reacţiona la fel, dacă nu mai prosteşte sau mai violent. E în firea multora dintre noi să se erijeze în judecători adhoc, iar când au ocazia chiar şi în executori.

Una dintre ocaziile când se manifestă această tendinţă de linşaj este atunci când are loc un accident de circulaţie soldat cu victime. Indiferent că a fost sau nu de vină şoferul, se găsesc mulţi justiţiari care, mânaţi de imboldul agresivităţii, se năpustesc asupra şoferului spre a-i da o corecţie pe loc. E adevărat că în majoritatea cazurilor şoferul este cel care a încălcat regulile, dar asta nu justifică deloc spiritul de turmă nestăpânită care vor să demonstreze cât de umani sunt ei faţă de victimă. Uneori se întâmplă ca cel accidentat să fie vinovat de accident, dar asta nu-i garantează securitate şoferului în faţa mulţimii dezlănţuite.

Zilele trecute s-a încheiat procesul lui Şerban Huidu, în care acesta a fost condamnat la 4 ani de închisoare cu suspendare şi interzicerea de a mai conduce timp de 6 ani. Eu cred că e o sentinţă justă, oricât de mult m-am îndoit de justiţia de pe plaiurile noastre. Realizatorul TV a provocat un accident de circulaţie soldat cu decesul mai multor persoane. E grav şi regretabil ce s-a întâmplat, iar vina lui Huidu nu poate fi pusă la îndoială. Dar oare a fost numai el de vină?

Cred că vina principală derivă din felul în care se fac la noi consultaţiile medicale pentru obţinerea dreptului de a conduce. După accidentul grav pe care l-a avut Şerban Huidu la schi, cu toţii am putut sesiza că el nu mai e în deplinătatea capacităţilor intelectuale şi acest lucru trebuia să-l facă şi cei care aveau dreptul să-i suspende carnetul de conducere. Dar nu au făcut-o, probabil din interes material, şi nenorocirea s-a produs. De aceea îl consider ca principal vinovat pe medicul care nu a sesizat incapacitatea pacientului său de a mai conduce.

Îi înţelegem pe cei care şi-au pierdut persoanele dragi în acea zi fatidică şi ştim că e o durere enormă în sufletul lor, dar ei dovedesc acum un spirit revanşard canalizat doar asupra unei persoane. Pentru că aşa-i mai comod, iar acea persoană o ducea prea bine până la accident. Avea  şi mai are bani mulţi şi era fericit în ciuda  handicapului provocat de lovitura la cap şi care era să-i curme viaţa. E la îndemâna lor acum, vor apela la CEDO, şi nu se vor lăsa până nu-l vor vedea în spatele gratiilor. Atunci vor fi mai fericiţi că s-a făcut dreptate iar alţii vor lua exemplu din acest caz şi nu vor mai conduce cu viteză nepotrivită condiţiilor de drum.

Ce iluzie deşartă! Nimeni nu va învăţa nimic din asta, fiindcă nimeni nu se va considera exact în situaţia realizatorului TV. Fiecare şofer se crede unic şi stăpân pe volan, iar când vede un accident râde de greşelile altuia cu credinţa că lui nu i se poate întâmpla. Şi când o păţeşte este prea târziu. Nu în felul acesta se dau lecţii potenţialilor infractori, ci prin măsuri coercitive şi legi adecvate care să-i usture, precum sunt în vest. Acolo, în anumite cazuri – cum ar fi viteza prea mare – , se poate confisca maşina, indiferent cât e de fiţoasă sau cine e la volan.

Dar la noi e întotdeauna altfel şi se iau măsuri după ureche. Altfel sunt şi mulţi dintre noi, cărora le place să se judece doar de dragul de a vedea pe cineva după gratii, chiar dacă nu mai reprezintă un pericol pentru societate. Pentru că Huidu nu va mai conduce timp de şase ani, iar după acest termen sper că nu se vor găsi iar nişte iresponsabili care să-i pună în mână un carnet, fără un consult temeinic. El a greşit şi sunt sigur că universul lui s-a prăbuşit odată cu această tragedie. E neapărat nevoie să stea după gratii? Cine ce ar câştiga din asta? Nimeni, nimic!

Poate că rudele se vor simţi mai bine ştiindu-l acolo, dar nu ar fi acesta un sentiment denaturat? Oricum, pe cei morţi nu-i mai poate nimeni învia. Oare noi nu mai ştim ce e aia iertare? Chiar aşa crimnal fioros este Şerban Huidu încât nu poate fi iertat? E drept că noi nu prea cunoaştem ce e aceea iertare, cel mai mare dar pe care-l poate face un om, dar putem să învăţăm să-l oferim. Bineînţeles că pentru asta e nevoie de tărie sufletească, dar de ce să nu ne întărim? Dacă am ştii să iertăm am fi cu mult mai buni, iar în cele din urmă a fi şi noi iertaţi. De ce să fim iertaţi? Chiar nu vă daţi seama?

Există în noi o tendinţă perpetuă pentru schimbare. Ea s-a descătuşat şi amplificat odată cu schimbarea dictaturii comuniste, când românii au văzut că se poate. Atunci s-a schimbat regimul, steagul, imnul, clica conducătoare şi mentalitatea poporului. Schimbările au fost impuse mereu şi unele din ele şi-au găsit ecoul în realitate, paşnic sau violent (cum au fost cele provocate de mineriade).

Se schimbau guverne, prim-miniştri, legi, dar nemulţumirile persistau. Tot ceea ce a fost vechi a fost aruncat la gunoi sub pretextul că a aparţinut comunismului, însă nu a fost înlocuit cu altceva care să fie cel puţin la fel de bun. Uneori se făceau schimbări doar de dragul de a o face sau ca autorii lor să se afle în treabă. Unul dintre cele mai reprezentative exemple este legea învăţământului care a suferit modificări majore  sub fiecare guvern. Toţi miniştrii au vrut să-şi lase amprenta în speranţa că vor adăuga numelui lor o speranţă de nemurile în analele istoriei. Şi a ieşit o debandadă de tot plânsul naţiunii.

Exemplele ar putea continua în toate domeniile fiindcă peste tot sunt legi care se bat cap în cap, nici juriştii neştiind cum să le pună în aplicare. Dar eu vreau să mă refer doar la o schimbare care s-a auzit cerută de unii români, mai mult sau mai puţin implicaţi în procesul decizional. E vorba de imnul de stat: ,,Deşteaptă-te române”. Unora li se pare vechi, perimat, cu o linie melodică prea banală şi un text nereprezentativ (ex. Horia Moculescu).

E adevărat că nu am veleităţi de muzician şi nu mă prea pricep la muzică, dar pot să-mi spun părerea de român simplu şi nu cred că sunt singurul cu această opinie. Anume, că textul a fost şi rămâne mereu actual şi imboldul ce-l conţine nu sunt doar vorbe în vânt. Vechimea nu e un motiv plauzibil, ci dimpotrivă. Să ne uităm puţin la francezi, englezi etc. – că tot ne place nouă să-i copiem când vine vorba de privilegiile unor aleşi – care au acelaşi text de secole. La noi nu au trecut decât două decenii şi ne-am plictisit de el.

De abia sau obişnuit celelalte ţări cu noul nostru imn şi noi ar trebui să-i învăţăm să ne cânte altul atunci când luăm o medalie de aur sau când avem parte de întâlniri diplomatice. Aceasta ar putea să arate cât suntem de nehotărâţi, de pierduţi în alegerile pe care le avem de făcut. Ar arăta slăbiciune şi rătăcire. Atunci când alegi un drum, te gândeşti bine şi apoi nu te mai abaţi de la el. Imnul de stat este un simbol în acest sens. El îţi intră în suflet şi când îl auzi intonat ar trebui să te emoţioneze şi să te întărească, fiindcă el este reprezentul sonor al ţării, al poporului. Nu se schimbă precum un scutec.

De ce nu ar mai fi actual textul imnului? Pentru că nu mai e nevoie să ne deşteptăm? Am ajunsă în stadiu în care noi trebuie să dormim liniştiţi, fiindcă politicienii lucrează pentru noi? Poate că aşa s-ar dori de către cei aleşi. Să ne vedem de serviciu – dacă avem – să plătim impozitele şi să mergem la vot atunci când ne cheamă. Imnul însă e prea mobilizator şi de aceea nici Ceauşescu nu l-a agreat, iar românii l-au îmbrăţişat imediat tocmai pentru asta.

Probabil că domnul Horia Moculescu vrea să compună un imn mai modern, care să-l facă şi mai celebru. Poate că are deja o idee în acest sens. Tot respectul pentru talentul domniei sale, dar sunt sigur că nu ar satisface pe toată lumea, aşa cum se întâmplă mereu. Peste câţiva ani ar veni noi propuneri, un alt imn şi o altă schimbare. Trăinicia şi ataşamentul de un imn este asigurată tocmai de vechimea lui. Omul se obişnuieşte cu el şi-l îndrăgeşte, la fel cum tinerii îndrăgesc unele hit-uri şi nu le mai uită până la bătrâneţe. Aşa cum şi noi am avut şlagărele tinereţii pe care le mai fredonăm încă sau păstrăm discurile cu ele.

De aceea e bine ca imnul să rămână neschimbat. E drept că unii nu-l cunosc nici acum prea bine, dar cu atât mai puţin ar învăţa unul nou. Noi ne-am obişnuit cu el şi orice schimbare în acest sens ni s-ar părea artificială, orice text doar un substitut ieftin. E bine să auzi mereu îndemnul: deşteaptă-te române! Deşteaptă-te române în fiecare zi, în fiecare clipă! Deşteaptă-te române căci altfel ţi se vinde ţara. Deşteaptă-te române că eşti furat şi exploatat de cei în care ai avut încredere. Deşteaptă-te române că ai fost minţit şi copiii tăi sunt nevoiţi şa plece în altă ţară pentru a muncii şi a studia. Deşteaptă-te române şi nu te mai culca pe o ureche.

Violenţa democraţiei

Aproape că nu trece o săptămână fără să auzim de un măcel provocat de vreun psihopat supărat pe cei din jur din tot felul de motive. Ba că a fost concediat, sau că partenerul de viaţă i-a pus coarne, că a luat o notă proastă la şcoală, că nu-i place o anumită etnie sau religie pe care o consideră vinovată de toate relele de pe Pământ ş.a.m.d.

SUA este statul care deţine recordul la aceste atacuri armate şi cred că motivul principal este facilitatea cu care poţi procura arme letale. Ţara care se vrea un simbol al democraţiei nu poate lua măsuri pentru a interzice, sau măcar a restricţiona comerţul cu armament, invocând tocmai dreptul cetăţeanului de a se apăra. Iar în acest fel sunt expuşi mai mult atacurilor infractorilor sau a unor dezechilibraţi mintal. S-ar părea că e un cerc vicios din care nu se poate ieşi, dar eu cred că interesele comerciale sunt primordiale.

Violenţa s-a extins peste tot în lume, fiindcă şi armele sunt prezente în multe ţări europene şi nu numai. Norvegia a avut parte de o tragedie de proporţii, soldată cu zeci de victime, la care autorul a fost un singur om înarmat până-n dinţi. Acte de acest gen s-au înregistrat şi în Franţa, Anglia, Italia şi chiar România. La noi nu e chiar simplu să-ţi procuri ilegal o armă de foc, dar nici imposibil nu e. Dar aproape toţi autorii crimelor cu arme de foc aveau permis pentru port-armă, doar că au cedat nervos. Ce e de făcut?

Unii zic că nu arma e de vină, ci omul care apasă pe trăgaci. De aceea nu ar fi nici o problemă ca armele să se vândă la liber şi fiecare cetăţean cu mintea întreagă să poată să-şi cumpere una, pentru autoapărare. Dar, pe de altă parte, de unde poţi să ştii că omul calm şi surâzător care se prezintă azi la magazin pentru a-şi achiziţiona un pistol, cu scopuri paşnice, mâine nu-şi va ieşi din fire când cineva îi buşeşte autoturismul luxos şi-l mai şi înjură? Sigur nu va apela el la armă? Asta nu poate să prevadă nici un psiholog, aşa cum n-au făcut-o nici în alte cazuri de militari şi poliţişti care s-au sinucis sau au atentat la viaţa semenilor.

Zicala ,,cine scoate sabia, de sabie va muri” este valabilă şi în cazul armelor de foc şi aş zice că e mai evidentă. Pistolul e o jucărie periculoasă care îi dă omului idei, prin uşurinţa cu care poţi să-i sperii pe cei din jur sau chiar prin simplitatea cu care poţi lua viaţa. Trebuie să armezi, să tragi piedica şi să apeşi pe trăgaci. Până şi un copil poate şi din păcate s-a văzut în mai multe cazuri. De aceea şi sinuciderile cu arma sunt cele mai frecvente printre bărbaţi. Dacă n-ar avea aşa o facilitate, mulţi dintre cei care au făcut-o poate că ar fi încă în viaţă. E mai greu să te spânzuri, să te arunci de pe blocuri sau să te otrăveşti. Cere şi mai mult curaj. Pe când cu pistolul, pac, şi gata!

Dar să trecem peste sinucideri şi să revenim la atacurile armate cauzate de diferite motive. Cea mai bună garanţie că vei scăpa cu viaţă atunci când eşti atacat în acest fel, este să nu fi înarmat. Altfel, de obicei, se lasă cu morţi cel puţin de o parte. Nu degeaba, după recentul masacru de la o şcoală din SUA, peste două mii de arme au fost predate poliţiei, lumea dându-şi seama că ele nu le oferă mare protecţie. Dimpotrivă. Nu poţi purta mereu pistolul la îndemână şi nu poţi anticipa de unde vine pericolul. Doar cel care atacă ştie când şi cum o va face, iar dacă băniueşte că eşti înarmat, vei fi prima victimă. Armele sunt făcute pentru a ucide şi cu cât sunt mai multe, cu atât e mai mare riscul.

Economia însă merge mai departe şi omul face din orice tragedie o sursă de câştig. Cei care au venit cu o idee au fost columbienii, care au trecut la producerea de veste anti-glonţ pentru elevi. Primii clienţi vizaţi au fost, bineînţeles americanii. Să nu credeţi că elevii vor merge la şcoală cu vesta pe ei şi vor sta astfel echipaţi până la sfârşitul orelor. Nicidecum! Doar dacă ar fi în ton cu moda şi produse de o firmă celebră, cum ar fi Versace sau Armani. Toate vestele anti-glonţ vor fi ţinute în magazie şi vor fi distribuite doar în caz de necesitate, atunci când se vor auzi împuşcături.

Vă daţi seama ce operativitate! Primii vor trebui echipaţi cei care sunt ameninţaţi direct, iar pentru asta ar trebui să-i propună atacatorului un armistiţiu pentru echipare. Doar după ce toţi vor fi luat vestele anti-glonţ şi vor reveni în bănci, masacrul va continua. Ar fi hilar dacă n-ar fi tragic. Chiar s-a gândit cineva că acele veste vor fi vreodată de folos sau şi aici e vorba de interese economice? Tind să cred că ultima variantă e mai logică.

Dar să revenim la ţărişoara noastră, că avem şi noi afaceriştii noştri şi armele autohtone. Care uneori dispar din vreun arsenal şi apar te miri unde. Cum a fost zilele trecute, când se căutau în Dunăre cadavrele a doi vânători înecaţi şi s-au găsit un portbagaj de puşti. De unde sunt şi cum au ajuns pe fundul apei, nu ni s-a spus, dar precis mai sunt şi altele, în diverse plasamente.

Spre final nu am alt sfat să vă dau decât să vă înarmaţi până în dinţi! Dar nu cu arme letale ci cu zâmbete, chiar şi forţate, cu multă răbdare şi speranţă. Sunt arme care nu pot face nici un rău, ci dimpotrivă: vă pot aduce multe beneficii.

STATISTICI

Ne-am obişnuit de la o vreme să auzim sau să citim tot felul de statistici despre noi, românii, şi felul nostru de a fi, de a trăi. Uneori ne mirăm de ele sau dăm nepăsători din umăr, ca şi cum ar fi un lucru ce nu ne priveşte, nicidecum să ne includă în cifrele seci, dar dureroase. Faptul că suntem citaţi mereu pe la coada ţărilor în foarte multe domenii economice şi sociale nu mai e ceva nou şi trecem impasibili la alte ştiri, mai de senzaţie: un divorţ celebru, o bârfă mondenă, un scandal de orice fel care să ne provoace la controverse cu vecinii, prietenii sau colegii.

Totuşi, eu mă tot agăţ de aceste sondaje mai mult sau mai puţin exacte, şi nu continui să mă minunez, să caut explicaţii şi să sper că cifrele se vor schimba în mai bine, măcar câte o zecime de procent în favoarea noastră. Ca să fiu mai concret, mă gândesc la ultimele statistici privind la ce şi cât consumă românul, raportat la restul Europei. Astfel am aflat că hrana noastră este mai deficitară şi de aceea bolile specifice sunt printre cele mai des întâlnite. Mâncăm mai puţină miere de albine, carne albă (în special peşte), legume şi fructe, bem mai puţin lapte şi vin, dar suntem fruntaşi la consumul de tării (ţuică, pălincă, rachiu).

Dar ceea ce m-a întristat cel mai mult a fost locul codaş la consumul de carte, de literatură de orice fel. Ţin minte ce aglomeraţie era pe vremuri la biblioteci şi librării, iar a obţine o carte bună pe atunci constituia un motiv de mândrie şi invidie pentru cei care nu au avut acest noroc. Eram un copil sărac şi pentru mine cărţile erau scumpe. Nu mi-e ruşine să recunosc acum că în clasa a patra am furat o carte de povestiri şi un creion frumos, chinezesc, cu gumă la capăt. Bineînţeles că am fost descoperit şi pedepsit. Dar am apucat să o citesc şi acest beneficiu a fost cu mult mai mare decât orice sancţiune!

După absolvire, având o sursă de venit, marea mea plăcere era să colind sălile ticsite de cărţi, să le simt mireasma de tipăritură proaspătă sau de manuscris învechit ce-ţi inspira respect şi curiozitate. Era la fel de îmbietor ca mirosul pâinii fierbinţi dintr-o brutărie. Chiar şi azi îmi place să pierd câte o jumătate de oră într-o librărie ce-mi iese în cale, chiar dacă nu cumpăr întotdeauna ceva. Dar oamenii nu se mai înghesuie ca pe vremuri, deşi cărţile parcă-s mai multe ca niciodată şi de toate genurile.

Ştiu că o mare parte de vină o are calculatorul, care îţi poate satisface multe curiozităţi şi-ţi oferă o gamă imensă de divertisment. Totuşi mă întreb: de ce în multe alte ţări –  care au şi mai multe calculatoare pe cap de locuitor – cartea este considerabil mai apreciată decât la noi? Noi aveam o tradiţie a cărţii, dar am uitat-o şi acum ne-au luat-o alţii înainte. Iar cultura adevărată, solidă, vine din carte. De aici derivă şi gradul de civilizaţie şi chiar de ştiinţa alimentaţiei despre care vorbeam mai sus. Dar noi când am dat de computere, am abandonat multe alte preocupări sănătoase şi ne-am trezit obsedaţi de ele. La fel ca şi cu alte vicii de care am fost privaţi, cum ar fi etnobotanicele, ce fac ravagii printre tinerii derutaţi.

Se spune că orice lucru, cât ar fi de bun sau benefic, atunci când exagerezi cu el devine bolnăvicios, dăunător. E bun calculatorul, dar e binevenită şi câte o carte. E bună şi televiziunea, dar trebuie să ştim ce canale ne sporesc înţelepciunea. În nici un caz cele cu bârfe şi manele. Tangenţial cu aceste subiecte atât de ample, vă supun atenţiei o epigramă proaspătă:

Cultură nocivă:

Tinerii susţin natura,

Mulţi dintre ei chiar precoce,

C-asimilează cultura

Din etnobotanice

Limbajul în filmele româneşti

În ultima vreme am avut ocazia să urmăresc mai multe producţii cinematografice româneşti. E vorba de filme noi şi actuale, cu scenarii inspirate, care m-au convins şi pe mine că în acest domeniu suntem de apreciat. Ca şi în alte domenii, nici aici nu putea să nu se simtă influenţa occidentală de bun augur, mai ales dacă este şi stimulativă. Doar că ea a adus şi înţesarea dialogurilor cu înjurături din cele mai vulgare, la fel cum se obişnuieşte în multe filme americane în care cuvintele ,,fuck” şi ,,shat” se repetă obsesiv. Exact aceleaşi cuvinte – doar că pe româneşte – se regăsesc în aceeaşi proporţie şi în multe producţii recente din filmografia noastră.

Motivul pentru care se înjură atât de des şi se vorbeşte atât de vulgar, ar putea fi dorinţa de a reflecta cât mai fidel realitatea, în toate aspectele ei. Dar părerea mea este că se exagerează în acest sens. Şi eu trăiesc în România, am prieteni din diferite pături sociale, dar nicăieri nu am auzit atâtea cuvinte porcoase într-un dialog, precum în unele filme recente (exemplu: ,,O lună în Thailanda”). Recunosc că nu sunt din Capitală şi poate că acolo aşa se vorbeşte. O dovadă ar fi limbajul noului parlamentar şi membru în Comisia Legislativă, Gigi Becali. Dar am crezut că el e singurul care îşi permite să înjure ca la uşa cortului, fiind obişnuit de la stână.

Ce e drept, şi lui i s-a reproşat această bădărănie de către mai multe posturi de televiziune, dovadă că a depăşit măsura. Totuşi el are o scuză: că nu are carte şi nici educaţia corespunzătoare. Dar eroii din filme, cu facultate şi o pregătire superioară, ce scuză au? Doar aşa se poate obţine audienţă, prin înjurături? Ăsta e trendul actual? Că auzi şi în serialele româneşti de comedie cuvinte de acest gen, la care se dau râsete înregistrate ca şi cum ar fi ceva de haz. Oare noi nu putem face nişte comedii cu dialoguri spirituale, gen ,,Seinfield” sau ,,Prietenii tăi”. De aici ar trebui să ne inspirăm!

Dar poate vă provoc un zâmbet cu următoarele două epigrame care nu-s departe de subiectul comentat:

Puterea cuvântului

Se spune că imaginea

E cât o mie de cuvinte,

Dar un cuvânt legat de ea,

Uşor o poate compromite.

.

Gigi Becali şi declaraţia de avere

Cu leii vechi şi leii noi,

În mintea lui e o derută,

Şi-ar declara averea-n oi

Şi în valize cu valută.

Vă doresc o zi mai bună ca ieri şi mai proastă ca cea de mâine!

Filmul, această dulce evadare din realitate, m-a fascinat dinainte de a cunoaşte tainele literelor şi a cifrelor. De cum am reuşit să mă deplasez, printre primele locuri pe care le vizitam ades, era sala de cinema veche, cu podele de lemn vechi, ce scârţâiau la fiecare pas de om matur. Dar eu eram un copilandru mititel ce se furişa printre picioarele controlorului de bilete şi apoi printre scaunele din faţă ale sălii întunecate, cu iz de aer închis. De acolo priveam fascinat ecranul ce aducea în faţa mea lumi necunoscute şi magice în care totul era posibil. Îmi imaginam dialogurile şi povestea putea căpăta orice sens voiam eu şi de fiecare dată era altul decât la vizionarea anterioară.

Când am mai crescut şi am învăţat să citesc, pasiunea pentru marele ecran s-a amplificat – dacă se mai putea – şi nu scăpam niciodată prilejul să văd un film, indiferent pe ce temă. Le-am descoperit apoi şi la televizor, unde aş fi rămas ore în şir cu privirile acaparate de cutia magică. Îi consideram pe actori nişte super-eroi iar pe regizor adevăraţi zei care-i manipulau după propria voinţă. Le cunoşteam numele, biografia şi aveam zeci de poze într-un album imens care-i înfăţişa în diferite ipostaze şi le descria viaţa de zi cu zi prin articole decupate din diferite reviste de specialitate (în special revista ,,Cinema” şi almanahuri).

De atunci, din primii ani de şcoală generală, am vrut să mă fac regizor de film. A fost prima mea opţiune şi a ţinut până la majorat, când am devenit mai realist şi ambiţia mea mi se părea prea greu de satisfăcut. Dar pasiunea pentru filme nu mi s-a estompat deloc: chiar şi azi văd câte două-trei filme zilnic.

Prin acest preambul poate veţi înţelege admiraţia mea pentru cei care fac filme, pentru actori, scenarişti şi regizori. Iar dintre cei din urmă, nu am cunoscut un altul mai mare la noi în ţară precum era inegalabilul Sergiu Nicolaescu. De fapt el era ridicat la puterea a treia, fiindcă îi întruchipa pe toţi cei mai sus pomeniţi: un actor cu şarm, un scenarist inspirat şi regizor talentat. Nu-mi place să fac comparaţii cu alţi monştrii sacri ai marelui ecran din alte ţări, mai ales de peste ocean, dar cei care obişnuiesc să caute asemănări, ar putea zice că Sergiu Nicolaescu a fost un Clint Eastwood al României.

Nu sunt sigur că am reuşit să-i văd toate filmele, dar fiecare din ele era pentru mine o minunată descoperire ce-mi lăsa în minte o experienţă nouă şi plăcută. Începând de la filmele lui istorice, continuând cu cele poliţiste şi pline de suspans şi apoi dramele melancolice şi impregnate de patima iubirii, înfăţişată în diferite forme şi situaţii.

Pelicula vieţii lui Sergiu Nicolaescu s-a întrerupt ieri, dar peliculele pe care le-a imprimat el cu atâta profesionalism vor rămâne mereu vii şi ne vor încânta de câte ori vom voii noi. Filmele îi poartă amprenta unică şi nimeni nu poate să-l copieze sau să-l imite. Se afirmă cu succes noi regizori pe firmamentul cinematografiei româneşti, care sunt apreciaţi din ce în ce mai mult şi peste hotare. Toată admiraţia mea pentru ambiţia şi talentul lor pe care-l descopăr şi-l urmăresc cu interes. E bine că măcar în acest domeniu ne facem cunoscuţi şi respectaţi, la câte deziluzii avem în alte privinţe. Marea mea speranţă este că voi apuca să prind momentul când vom lua şi noi un Oscar. Pentru mine ar depăşi chiar şi valoarea unei Cupe Mondiale la fotbal.

Dar până atunci, pot să afirm cu certitudine că Sergiu Nicolaescu a fost cel mai bun şi mai prolific regizor din istoria cinematografiei româneşti. El a contribuit fundamental la creşterea valorii producţiilor naţionale, impulsionând astfel o pleiadă de alţi confraţi mai tineri să ridice ştacheta, să diversifice temele, să la actualizeze pentru a se putea afirma. Era aşa cum spun marii actori care au jucat sub îndrumarea lui: un om exigent şi perfecţionist. Iar această perfecţiune o putem sesiza în toate cele peste 60 de producţii apreciate chiar şi peste hotare.

Înainte de a muri s-a retras din politică sperând totuşi că mai are câţiva ani pentru a-şi realiza proiectele în lucru. Îi era tare dragă meseria de regizor şi spera să moară cu mâna ridicată şi cu vocea-i hotărâtă care să strige : STOP CADRU! E singurul lucru care nu i-a ieşit aşa cum a vrut el. Corpul –  acel ambalaj perisabil care găzduieşte sufletul –  nu i-a mai urmat dorinţa şi i-a întrerupt elanul rămas nealterat. Acel corp nu l-a mai ascultat, aşa cum l-a ascultat pâna la vârsta de 82 de ani, şi aşa cum îl ascultau cei de pe platoul de filmare.

Astfel s-a mai dus un ,,magician” al artiştilor români din generaţia care ne-au făcut viaţa mai frumoasă, mai uşor de suportat. Din păcate se sting din ce în ce mai des şi rămân tot mai puţini. Lucesc în urma lor doar stelele imprimate pe trotuar, care le poartă numele. Ne vom duce şi noi să-i întâlnim şi poate că vor juca pentru noi în lumea de dincolo, cu acelaşi talent şi pasiune. Până atunci nu ne rămâne decât să le mulţumim pentru că au existat şi fiindcă au fost atât de minunaţi!

Dumnezeu să-l odihnească pe Sergiu Nicolaescu! Dumnezeu să-i odihnească pe toţi!

În ultimele două decenii am reuşit să intrăm şi noi în rândul ţărilor înzestrate. Acum putem fi liniştiţi: avem şi noi şomerii noştrii, oameni ai străzi care dorm în canale sau în cutii de carton, faliţii noştrii – cum spunea marele Caragiale – dar şi miliardarii noştri, care de multe ori sunt sinonimi cu parveniţii. Acei oportunişti care au ştiut să speculeze ocaziile oferite de lipsa sau ineficienţa unor legi, pentru a cumpăra ieftin şi a vinde scump sau pur şi simplu a acapara nişte bunuri, devenind astfel bogaţi peste noapte.Şi, ca tot ce ne-a lipsit atâta vreme, această specie de parveniţi a proliferat făcându-ne pe noi parcă mai înzestraţi în această privinţă.

Sunt mulţi şi avizi în etalarea cât mai agresivă a bunurilor pe care au reuşit să le acumuleze. Îi vedem la televizor cu ghiuluri imense de aur pe degete, cu ceasuri aurite de zeci de mii de euro, cu maşini scumpe ce ies din curţile unor vile cu suprafeţele unui teren de fotbal, iar trofeul suprem sunt piţipoancele cât mai tinere, pe care unii le împrospătează periodic cu nonşalanţă.

De obicei sunt nişte cretini care abia dacă au reuşit să-şi ia diploma de bacalaureat şi care pocesc sistematic limba maternă. Dar privirea lor e arogantă şi atitudinea dispreţuitoare faţă de cei care nu poartă un costum de firmă, iar când vor să-şi arate credinţa şi dărnicia, o fac cu mare tam-tam, în văzul camerelor de luat vederi, cu expresia mai mult sau mai puţin voalată: “luaţi şi voi nenorociţilor!”

Ei trăiesc în alte sfere şi privesc de sus norodul care se zbate pentru pâinea de zi cu zi. Ei au trecut în alt nivel şi ţintesc acum cât mai multă putere şi publicitate care să le mângâie orgoliul nemăsurat. Îşi investesc banii în scaune parlamentare, în funcţii cu putere de decizie care să poată afecta cursul economiei, a societăţii şi, în final, a istoriei naţionale. Astfel am ajuns să fim conduşi de o şleahtă de parveniţi care sunt cu totul paraleli cu cultura sau tehnocraţia, mai mult ca necesară în această perioadă grea.

Tot pe ei îi vedem şi pe scările tribunalelor sau chiar ocupând temporar câte o celulă de lux, dar cu veşnica motivaţie că acuzaţiile care li s-au adus sunt de ordin politic. E drept că rar se întâmplă să-şi primească pedeapsa pentru faptele comise, căci în orice instituţie şi la orice nivel s-a văzut şi dovedit că banul e cel care influenţează deciziile finale, fie ele chiar şi judecătoreşti. Dar dacă, printr-o minune sau prin ilegalităţi prea evidente pentru a fi muşamalizate, un astfel de speciment ajunge să fie condamnat la închisoare cu executare, el va ieşi curând cu studii completate în şcoala penitenciarului. Va reveni în funcţii de conducere, pentru că –  nu-i aşa? –  la noi, de la parlamentar la puşcărie şi invers, e un drum foarte scurt şi cât se poate de firesc.

De acolo, din vârful lanţului trofic, înconjurat de paparazzi care-i sorb cuvintele din gură, va continua să susţină inepţii, să-i denigreze pe toţi cei care nu-i aduc osanale, să se laude cu puterea şi bogăţia. Ne putem intersecta cu el pe şosele, sau să-l întâlnim, dacă ne dă mâna, prin vreo staţiune de cinci stele. Dacă sunteţi un om decent şi nu purtaţi un costum Armani, asortat cu accesoriile unui bulibaşă, nu aveţi şansa să fiţi tratat cu respect. El te citeşte imediat după cum arăţi şi nu dă două parale pe ceea ce ai în cap.

Pe lângă aurul pe care-l etalează obsesiv, parvenitul vrea să arate că e şi cult. De aceea cumpără tablouri renumite, după consultarea în prealabil a unui specialist. Chiar dacă nu le înţelege şi nu pricepe de ce costă atât de mult nişte “mâzgălituri”, el le afişează pe pereţi în văzul tuturor, pentru a face şi în acest fel impresie. Păi, dacă e la modă…

E la modă să se meargă la munte, că e iarnă şi mulţi profită de zăpada de acolo. Păi, dacă e la modă, hop şi el – să fie văzut de “înalta societate”, de camerele de luat vederi, să apară la televiziuni şi să-l vadă toată naţia cum se plimbă el cu mâinile la spate şi cu nasul pe sus. Ce contează că habar n-are să schieze, că-i e frică să se dea cu sania; principalul e că e acolo unde se filmează. Acolo unde e şi preşedintele ţării, primul ministru şi alţi demnitari care sunt asaltaţi de reporteri.

Unii nu suportă publicitatea şi sunt deranjaţi de întrebările agasante ale cucoanelor cu microfon. Ar vrea să facă ei lista cu întrebări şi să fie interogaţi doar când le convine. Adică atunci când au cu ce să se laude sau când vor să atragă electoratul. În rest, ciocul mic! Democraţie, democraţie, dar nici chiar aşa! Doar n-o să lase presa să se creadă egală cu cele din alte ţări, mai evoluate.

Chiar şi aşa, presa a încurcat multe socoteli şi a contribuit decisiv la aducerea în faţa justiţiei a multor şefi ce se credeau intangibili. O fi având şi ea păcatele ei, dar măcar ne face să vedem mai clar cu ce tare a societăţii ne confruntăm. Iar cei vinovaţi, parveniţii naţiunii, se tem de mass-media, atunci când pune prea multe întrebări. Mai ales dacă acestea sunt justificate. Cum ar fi aceea dacă un anumit personaj de acest gen – exemplul cel mai elocvent – are pregătirea necesară pentru comisia legislativă a parlamentului în care a fost ales. Să fii văzut atunci ce izbucnire de furie incontrolabilă! Din fericire s-a limitat doar la iniţierea unor injurii, dar dacă nu ar fi fost camerele de luat vederi, sunt sigur că ar fi altoit-o pe impertinenta care a îndrăznit să-i pună o astfel de întrebare. Doar el are studii făcute după gratii – chiar dacă pentru prea scurt timp –  şi ştie cum vine treaba.

Chiar mă gândesc ca legile toate să fie făcute doar de cei care au făcut puşcărie. Poate ar fi mai potrivite cu realităţile din societatea noastră. Dar pentru asta ar trebui să fie băgaţi cu toţii, pentru o perioadă cât mai lungă, după gratii. Sunt sigur că fiecare are “un mort în debara”, o fărădelege de ascuns, iar pe de altă parte nu li s-ar simţi prea tare lipsa. Parol!

Parlamentul afaceriştilor

Pe zi ce trece ne apropiem de ziua în care ne vom alege din nou parlamentarii. În acest răstimp cei implicaţi în campania electorală se căznesc din răsputeri să-i convingă pe cei nehotărâţi – care sunt majoritari – şi să-i atragă de partea lor cu promisiuni din “limbă de lemn” sau atât de inedite încât sfidează absurdul. Dar unii ştiu foarte bine că românii sunt sătui de vorbe şi de aceea mulţi apelează la pomana electorală, încercând să ocolească legea care interzice astfel de practici.

Alegătorul ştie că dacă primeşte doi mici şi o bere, măcar s-a ales cu ceva, că discursurile fanteziste sunt bune de adormit electoratul. Şi au de unde să dea, fiindcă sunt puse sume mari la bătaie într-o astfel de campanie. Mai mulţi chiar decât vor câştiga ei în cei patru ani de tăiat frunză la câini, în scaunele comode din parlament. Şi s-ar întreba naivii: oare de ce vor să fie ei aleşii poporului, dacă mai mult cheltuie decât vor primi din îndemnizaţia de parlamentar? De bună seamă că vor binele ţării şi a poporului!

Haideţi să fim serioşi! E clar că îndemnizaţia e doar o mică parte din căştigul pe care îl vor avea. Grosul vine din afacerile ilegale pe care pot să le facă, beneficiind de funcţia pe care o vor avea. Nu direct, nu pe faţă, ci prin tot felul de manevre menite să mascheze şi să muşamalizeze furturile din banii publici sau cei europeni. Unii sunt totuşi prinşi, li se ridică imunitatea pentru a se simula dorinţa de a se face dreptate, dar marea majoritate scapă fără nicio condamnare. Că doar corb la corb nu-şi scoate ochii.

Dar, ca şi cum n-ar fi fost destui paraziţi, din acest an numărul parlamentarilor va creşte de la 471 la peste 500! Deşi, după cum ţinem minte noi, poporul, am votat la un referendum scăderea lor la 300 şi reducerea la o cameră. Şi, de asemenea, în ciuda faptului că populaţia României a scăzut cu două milioane! Nu le mai ajung scaunele, domnilor! În ritmul ăsta, peste vreo 50 de ani vom avea câte un parlamentar la zece locuitori!

Ăsta nu-i un motiv să “chiulim” de la vot! Votaţi pe cine credeţi că după ce se termină numărătoarea voturilor începe circul din parlament. Un circ gratuit, ce se repetă an de an, pentru aceleaşi interese: personale sau de partid, nicidecum naţionale.

.

Victor Ponta în Maramureş

Săptămâna trecută, premierul Victor Ponta a vizitat judeţul Maramureş şi a fost întâmpinat la aeroport, aşa cum e tradiţia, cu pâine şi sare. Nu ştiu dacă a vorbit serios, dar s-a arătat iritat când a spus că el nu este Ceauşescu, pentru a fi întâmpinat astfel. Dacă a fost o glumă, ea a fost de prost gust, pe seama unui obicei ce dăinuie de sute de ani şi prin care maramureşenii, şi nu numai, îşi arată respectul şi ospitalitatea faţă de oaspeţii care ne vizitează. Fie că a fost Ceauşescu, Iliescu, Victor Ponta sau un sportiv de performanţă care ne face să fim mândri de naţia noastră. Poate că o epigramă adecvată ar spune destul:

Premierul întâmpinat tradiţional

– Sunteţi mult prea generoşi!

(Zise Ponta-n Baia Mare),

Când eu vă vând doar gogoşi,

Voi îmi daţi pâine cu sare.

.

Bătaie pe cadavre

Un accident feroviar tragic, produs în Italia, a dus la moartea a şase români. Imediat au apărut la faţa locului mai multe firme de pompe funebre care au început să se certe şi chiar să se bată pentru a-şi împărţi cadavrele. Asta fiindcă trimiterea lor acasă, în România, motivează o plată exagerat de mare, de ordinul miilor de euro. Am amintit de acest incident ruşinos, cu gândul la infatuarea unor ultranaţionalişti italieni care ne-au jignit cu orice ocazie în care un român încălca legea în ţara lor. Desigur că au fost mai multe cazuri şi vor mai fi, dar a condamna o întreagă naţiune pe aceste criterii este o dovadă a inconştienţei.

La fel ne-am crucit şi noi când am văzut cioclii italieni cum se băteau ca ţiganii pentru bani, ignorând tragedia evenimentului şi comportându-se precum nişte animale hămesite. De asemenea am avut şi noi cazuri de italieni aşa-zişi respectabili care au furat din magazinele noastre sau ne-au ucis cu sadism fetele sau bărbaţii, din gelozie sau pentru bani. Ar trebui să-i hulim şi noi pe toţi italienii? Să-i facem pe toţi ţigani?

Nu, nouă nu ne stă în caracter şi de aceea şi minorităţile ce trăiesc în ţara noastră sunt protejate şi au drepturi egale cu a majorităţii. Ba, uneori “mai egale”. Fiecare popor are “uscăturile” lui şi nu trebuie puşi cu toţii în aceeaşi oală. O judecată pripită duce la prejudecăţi în rândul maselor, care sunt manevrate uşor, ca nişte turme de oi. Că la urma urmei şi omul provine din animale, iar convingerea noastră a fost că ne asemănăm mai mult cu maimuţa, mai precis cu cimpanzeul.

Dar specialiştii (ce ne-am face fără constatările lor?) ne-au convins de curând că omul se aseamănă cel mai mult cu… porcul. Ei bine, da, cu porcul pe care-l ţinem în coteţ, îi dăm lături şi îl tăiem de Ignat. Prin urmare ne mâncăm cu plăcere cea mai apropiată rudă! Cu alte cuvinte: suntem canibali! Parcă mai era nevoie de specialişti pentru o asemenea deducţie?!

Doar ne comportăm adesea precum Ghiţă din coteţ şi ne mâncăm din gură unul pe altul. Măcar el  nu prea are educaţie, dar noi ce scuză avem? Probabil sticla de vodcă pe care o golim cam des, substanţele halucinogene pe care le găseşti pe la tot colţul de stradă sau vraja unui trai uşor, fără muncă, ori setea de putere…

 

Postul şi politicienii

De două zile am intrat în Postul Crăciunului şi acest subiect este abordat din plin de toate canalele mass-media. La televiziune şi în ziare suntem sfătuiţi de preoţi să ne abţinem de la mâncăruri “de dulce” şi să ne purificăm, atât trupeşte, cât şi sufleteşte. Apoi apar nutriţioniştii care ne recomandă tot felul de alimente sănătoase pe care e bine să le consumăm în această perioadă, pentru a reduce sau elimina complet substanţele nocive acumulate în perioadele de exces alimentar sau de nesocotire a unei alimentaţii sănătoase.

Este un post pe care ar trebui să-l ţină toată lumea, chiar şi cei care nu au nici un Dumnezeu, fiindcă e benefic sănătăţii şi oferă organismului un respiro înainte de a-l bombarda cu tot felul de preparate din carne şi brânzeturi grase. Dar tot atât de important este şi sufletul, care cere, la rândul lui o “curăţire” de sentimentele negative pe care le-a nutrit până acum, din motive mai mult sau mai puţin obiective.

E timpul să uităm duşmăniile şi să ne abţinem de la vorbele răutăcioase, acuzaţii calomnioase şi minciuni hilare pe care trebuie să le suportăm zi de zi. Anul acesta, deodată cu postul se desfăşoară şi campania electorală parlamentară. Ei, politicienii care se luptă pentru un scaun călduţ şi aducător de oportunităţi inimaginabile pentru noi, cei care-i alegem, ar trebui să fie primii care să dea dovadă de credinţă şi – prin urmare – să renunţe la vorbele de ocară în această perioadă.

Asta s-ar întâmpla dacă ar fi credincioşi cu adevărat! Dar se vede şi acum că ei nu cred în Dumnezeu, ci numai în banul care-i împinge în lupta crâncenă pentru putere şi înavuţire. Se întâmplă uneori să-i vezi la câte o slujbă mediatizată, mimând o rugăciune, dar cu gândul la avantajul ce l-ar putea scoate din această falsă imagine. Politicienii noştri nu au credinţă, pentru că dacă ar avea, ar posti cu sufletul, aşa cum ne cere Domnul.

Minciuna e un mare păcat, înrudită îndeaproape cu furtul, dar ei continuă să o prolifereze şi în această perioadă de abstinenţă creştinească. O condimentează din belşug cu injurii şi expresii vulgare ce-i fac pe alegători să se dezguste de cele auzite. Ei chiar nu-şi dau seama că cel care îl ponegreşte pe rivalul său, este privit cu scepticism şi scade substanţial în ochii celor care-l ascultă? Ei chiar cred că sunt crezuţi în minciunile lor? Probabil că sunt atât de rupţi de realitate, încât anturajul lor este cel care le dă impresia că discursurile lor sunt bine primite şi sondajele sunt favorabile. Cât pot şa fie de naivi!!!

Naivi, dar mulţi, ca să parafrazez o expresie celebră. De fapt cu toţii sunt aşa! Astfel că votanţii trebuie să aleagă dintre păcătoşi, care crede că mai are ceva urmă de credinţă în el. Pentru că şi dacă se găseşte vreun idealist cu intenţii bune, care ar vrea să amelioreze clasa politică, nu ar avea nici o şansă. Ar fi obligat să se compromită şi el, iar dacă nu ar accepta, ar fi mâncat de viu de hienele ce-l înconjoară din toate părţile. Animale flămânde şi fără scrupule, dar cu figuri făţarnice şi discursuri mieroase.

Eu vă doresc să fiţi cu mult mai buni ca ei, să uitaţi şicanele vechi şi iertarea să vă inunde sufletul. Curăţaţi-vă de relele spirituale şi trupeşti, pentru că e spre binele vostru şi a celor care vă înconjoară.

.

Bărbatul gelos

Evenimente de tot felul se succed în jurul nostru, în ţară sau în lume. Unele te îngrijorează, altele sunt amuzante, unele le uiţi în câteva momente în timp ce altele ţi se întipăresc în memorie. O ştire de acest fel m-a făcut să râd, dar mi-a dat şi de gândit.

Era vorba de un bărbat de pe la noi, care din gelozie, îşi spiona soţia. Pentru aceasta a implantat un dispozitiv de ascultare într-un ursuleţ de pluş, pe care micuţul lor fiu l-a dus la grădiniţă. Acolo, educatoarele au descoperit aparatura cu pricina şi, revoltate, au anunţat poliţia. În cele din urmă, cazul a ajuns la SRI.

E interesant faptul că, deşi soţia omului nu era deranjată de fapta soţului, motivând că aşa e firea lui, mai geloasă, SRI-ul a promis că va lua măsura pedepsirii vinovatului. Probabil că se simţea ameninţat de concurenţă şi trebuia să dea o lecţie detectivului de ocazie. Cum şi-a permis acesta să-şi spioneze nevasta. Nu ştia el că doar SRI-ul şi alte vreo zece instituţii de acest gen – plătite cu bani frumoşi de către noi – au dreptul să asculte pe oricine şi oricând, înregistrând chiar şi pârţurile pe care le producem la toaletă? Asta era concurenţă neloială, căci dacă voia să ştie pe unde-i umblă consoarta şi cu cine se întâlneşte, trebuia să apeleze la ei sau la un detectiv autorizat, ce plăteşte impozit la stat şi le divulgă şi lor dacă a aflat ceva interesant. De pildă: dacă a votat sau nu la referendum.

.

Potopul

După cum sunt sigur că aţi aflat, conform unui călugăr tibetan zis şi Oracolul Shambalei, nu vom mai apuca să sărbătorim Crăciunul, fiindcă din data de 21-12-2012, se prefigurează o Apocalipsă. Se zice că vor fi trei zile de întuneric şi va muri o bună parte din populaţia globului.

De la o vreme ne-am obişnuit cu tot felul de predicţii apocaliptice, pe care oamenii întregi la cap nu le bagă în seamă sau se amuză pe socoteala lor. Şi pe bună dreptate. Sunt sigur că şi cei care le fac sunt conştienţi că sunt nişte aberaţii, dar publicitatea e în folosul lor, indiferent că e bună sau rea. Cine e acest Oracol pe care nu l-a văzut nimeni şi de ce se ascunde? Poate nici nu există, iar în spatele numelui se ascund nişte şarlatani care râd pe socoteala celor pe care-i influenţează. Desigur că au pregătit cu atenţie un nou comunicat prin care vor explica de ce nu s-a întâmplat nimic pe data de 21 decembrie. Sau că au făcut ei ceva pentru a ne feri de întuneric. Ori că totul a fost real, dar noi, în nesimţirea noastră, nu am sesizat.

Că e o prostie publicitară, se poate deduce şi din cele trei zile de întuneric pe care ei le prezic. Oare ei nu-şi dau seama că în acest caz temperatura de pe pământ ar scădea sub -90° C, iar omul nu ar mai avea nici o şansă de salvare? Ce să mai vorbim de animale?

Dar dacă, totuşi, vă temeţi că această predicţie se va adeveri, puteţi devansa Crăciunul, să nu regretaţi că nu aţi gustat din cârnaţii şi costiţele de la porcul de anul ăsta.

Cu aceasta, eu vă doresc o zi mai bună decât ieri şi mai proastă decât mâine!

Zilele trecute am fost la Luminaţie. E o tradiţie pe care mi-am însuşit-o şi eu, doar că de data asta, la cimitirul unde-şi dorm somnul de veci părinţii şi rudele mele, s-a ţinut mai devreme ca niciodată. Aşa au hotărât popii din localitate, pentru a putea parcurge toate locurile de veci timp de zece zile, fără a se stresa sau a lispi de la celelalte atribuţiuni, aducătoare şi ele de profit.

Luminaţia este un prilej binevenit pentru ca fiecare familie să-şi pregătească mormintele predecesorilor şi adeseori se întâmplă să fie singura ocazie. Unii o fac doar de ruşinea celor care se perindă în acea zi, dar am văzut şi cazuri în care nu mai era cine să smulgă buruienile sau să aprindă o lumânare. Era trist şi te făcea să te gândeşti că şi tu vei fi uitat de tot, dacă urmaşii tăi vor dispărea sau se vor muta pe alte meleaguri, poate prea îndepărtate.

Am nimerit o vreme mohorâtă, accentuând parcă starea de depresie la vederea numelor încremenite scrijelite pe marmura rece . Din norii călători cădea o ploaie măruntă şi persistentă ce făcea să rămână mereu deschise umbrelele mari şi negre. În plus mai bătea şi un vânt ce-ţi făcea aproape imposibilă aprinderea şi păstrarea în acest stadiu al lumânărilor. Cei care aveau candele erau privilegiaţi în acest sens, dar nu erau mulţi cărora le dădea mâna sau să fi avut din timp inspiraţia.

Pe la noi e obiceiul ca, pe lângă lumânări şi flori, să ducă fiecare de băut şi oarece de îmbucat după un pahar de tărie sau vin. Se bea pentru sufletul mortului şi cu toţii sunt bucuroşi să ofere câte ceva unor vecini de mormânt sau chiar necunoscuţilor aflaţi în trecere. Din acest punct de vedere unii chiar exagerează şi, pe lângă sendvişuri, gogoşi şi prăjituri, vin cu tot felul de mâncăruri, de parcă au venit la o chermeză.

Mă uit la o familie numeroasă, ce poposise la trei morminte în dreapta mea, care purta din portbagajul maşinii tot felul de tăvi şi pet-uri cu băuturi de tot felul şi de toate culorile. Ba, la urmă, capul familiei, un individ dolofan, cu obrajii rotofei şi roşii, a venit cu o oală mare, aburindă, pe care a pus-o pe un colţ al mormântului din beton. Doamna lui, de aceleaşi dimensiuni, a scos la iveală nişte pahare şi farfurii de unică folosinţă şi, după o rugăciune spusă în pripă, au tăbărât cu toţii asupra bucatelor. Erau cu toţii vreo duzină şi ploaia nu-i împiedica să se simtă în largul lor. Unii luau sarmalele cu furculiţa, iar alţii direct cu mâna, chiar dacă ulterior se plângeau că s-au fript.

Lângă mine era un loc de veci mai vechi şi sărăcuţ, unde o bătrână se chinuia să planteze nişte flori şi să aprindă o lumânare cu mâinile tremurânde. Avea baticul ud şi chibritele erau umede, aşa că a fost tare bucuroasă când cineva i-a dat o mână de ajutor. Chiar a insistat către binevoitor să ia de la ea o bucăţică de cozonac şi un păhăraş de pălincă. Nu era frumos să refuze, iar acesta a adăugat şi un “Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească!”

Pe la toate mormintele treceau cete de copii de ţigan, care nu refuzau nimic, ba chiar insistau să le dai bani. Alimentele le puneau laolaltă în pungile pe care le purtau strategic cu ei. Când se umpleau, fugeau acasă, le deşertau şi veneau la o nouă raită. Părinţii lor apăreau mai târziu, după ce popii terminau de sfinţit mormintele la care erau chemaţi. Ţiganii maturi cereau de băut  şi unii beau atât de mult că nu mai erau în stare să meargă spre casă, dacă aveau aşa ceva.

Ploaia şi vântul continuau să-şi facă de cap în timp ce colacii numeroşi primiţi de la pomenirea morţilor de către preoţi, erau încărcaţi în portbagajele autoturismelor feţelor bisericeşti. Se pare că a fost încă o zi îmbelşugată pentru ei, aşa cum vor mai fi timp de o săptămână. Oamenii sunt darnici când e vorba de morţii lor dragi şi din sărăcia lor fac totul ca să se ridice la înălţimea cerinţelor actuale. Astfel că toţi colacii sunt mari, lucioşi şi pufoşi, aduşi din Baia Mare. Câteva zile orătăniile popilor vor fi îndopate cu o astfel de pâine, proaspătă sau mai mucegăită, că nu-i cine să mănânce saci întregi de colaci.

Lângă un alt mormânt s-a pripăşit un căţel ce tremura udat de ploaie şi abandonat. O tânără din apropiere l-a observat şi i-a aşezat în faţă o felie de pâine unsă cu pateu şi presărată cu ou şi salam. Ghemotocul de blană a încercat să guste dar se părea că vântul îl afectase şi frigul era prea mare pentru el. Tinerei i s-a făcut milă şi, după o discuţie cu mama ei (bănuiesc) a luat căţeluşul şi l-a băgat într-o plasă. Nu a mai zăbovit mult şi a plecat cu el spre casă. Era o zi cu noroc pentru bietul animal, fiindcă şi-a găsit o stăpână miloasă.

Multe personaje poţi vedea într-o astfel de zi şi unele chiar sunt interesante. Îi adună morţii, în singura zi când e forfotă printre ei, când ne amintim că au fost şi ei vii sau când ne gândim că e locul unde ne vom duce şi noi. Mai curând sau mai târziu, după cum vom şti să ne gestionăm sănătatea, viaţa în general. Până atunci, cei mai mulţi ne ducem doar de Luminaţie.

Pe cei plecaţi, îi onorăm

Şi Domnului ne închinăm,

C-o rugăminte omenească:

Pe noi să ne mai păsuiască!

Dacă e să folosim cuvinte mari, precum e la modă în ultima vreme, ieri a fost o zi istorică, în care Curtea Constituţională Română, a avut de luat o decizie grea. Trebuie să recunosc că mă aşteptam la soluţia pe care au găsit-o şi ei, deoarece numai aşa era respectată Constituţia şi regulile cu care s-a pornit la efecturea referendumului pentru demiterea lui Traian Băsescu. Nu înseamnă că mă satisface (de bucurie nici nu poate fi vorba în cazul acesta, dar nici dacă ar fi fost o altă decizie), pentru că peste şapte milioane de oameni au votat pentru schimbare şi asta nu e deloc de neglijat.

Desigur că unii au votat de mai multe ori (chiar de zeci), alţii au pus ştampila la comanda primarilor sau fanaticilor politici, dar regula cea mai clară şi acceptată de ambele tabere a fost neprezentarea la vot a jumătate plus unu din persoanele înscrise pe listele electorale! Era vorba de listele cu care s-a pornit referendumul. Dacă nu s-a reuşit îndeplinirea cvorumului, e clar că majoritatea votanţilor nu sunt încântaţi de ideea de a-l lăsa pe Crin Antonescu preşedinte, fie şi interimar. Mai ales avându-l alături pe un premier păcătos, ca Victor Ponta. Mai ştii ce modificări legislative ar fi făcut până la toamnă, sau cum ar fi subjugat justiţia pentru a rămâne cât mai mult la putere? Chiar dacă poporul nu i-ar mai fi vrut.

De altfel, lăcomia şi lipsa lor de experienţă au condus la această criză politică din care ei erau siguri că vor ieşi victorioşi. Atât de siguri încât Crin Antonescu a promis solemn că va ieşi din politică dacă Traian Băsescu revine la Cotroceni. Nu cred că au fost mulţi cei care l-au crezut, fiindcă poanta asta am mai văzut-o la altul din aceeaşi postură şi, pe de altă parte, nu e genul de om care să se ţină de cuvânt. Ar fi fost o sinucidere socială. Drept care a găsit el un tertip semantic prin care să găsească o justificare pentru gogoaşa umflată pe care ne-a servit-o.

Bineînţeles că unii oameni au ieşit pe străzi, nemulţumiţi, aşa cum s-a format la noi un prost obicei. Fanaticii politici, cei care n-au ce lucra, cei care vreau să se vadă la televizor cum strigă în gura mare sau cei care simt că interesele lor sunt ameninţate, au găsit imediat vinovaţi. Chiar şi pe micul ecran vezi câte un înfocat susţinător al vreunei tabere ce nu-şi poate controla vocabularul şi aruncă invective în stânga şi-n dreapta.

Unul dintre cei mai comici este “saltimbancul isteric” de la Antena, respectiv emisiunea “În gura presei”. Ar trebui să se numească “În gura lui Mircea Badea”, căci nu prea are vreo legătură cu ce scrie presa. Era o vreme când emisiunile prezentate de Mircea Badea prezentau un oarecare interes şi argumentele lui aveau logică, în cea mai mare parte. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu el de a decăzut în halul ăsta şi cum s-a înrăit într-atât de mult. Omului ăstuia, dacă nu-i convine de cineva (şi puţini sunt acei care-i sunt pe plac), aruncă invective din cele mai scabroase şi în modul cel mai copilăresc. Uneori îi intră în vocabular câte o expresie care-l satisface şi o repetă la infinit. Cum ar fi “noaptea minţii” sau chiar eternul “trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul” pe care le-a preluat de la altcineva, el nefiind capabil să creeze. Dar de cele mai multe ori se rezumă la epitete jignitoare, cum ar fi: prost, cretin, hoţ, puşcăriaş, mincinos etc.

Până nu demult eram un simpatizant al USL-ului şi speram să fie viitoarea coaliţie care să fie la putere. Dar de când văd cu câtă sălbăticie şi lipsă de noimă îi susţine acest realizator TV, m-am gândit că e ceva putred cu partidele astea şi mi-am reconsiderat poziţia. De fapt, am ajuns să-mi schimb orice preferinţe pe care le îmbrăţişează şi Mircea Badea. Nu pot concepe să-mi placă ce-i place şi lui: e clar că ar fi ceva în neregulă şi aş risca să mă dilesc, precum el. Prefer să mă distrez privindu-l cum se consumă şi aruncă obiecte.

Revenind la  chestiuni mai amiabile, fără să ne lăsăm influenţaţi de jocurile politice, ci privindu-le la rece, propun câteva epigrame noi, ce ar vrea să facă haz de situaţia nedorită în care ne-au adus cei care se luptă pentru putere.

Minciuni prezidenţiale

Că-şi dau demisia, precis!

Doi preşedinţi ne-au păcălit,

Dar când să facă ce-au promis,

S-au răsucit!

.

Demagogii

E mare demagogia,

Se promit verzi şi uscate;

Cât suportă România?

Şi poporul cât mai poate?!

.

Arbitru naţional

Se întreabă-ntreaga ţară

Dacă-i albă sau e neagră,

Haos ori democraţie,

Numai CCR-ul ştie.

.

Interpretări

Constituţia-i complicată

Şi poartă în ea misterul,

Iar românii tot aşteaptă

S-o traducă CCR-ul.

.

Etichete ruşinoase

Pe de-o parte-s emigranţii

Care fură pe la alţii,

Şi mai e categoria

Ce-şi dispută România.