România are din ce în ce mai puţină populaţie. Preşedintele ţării estima zilele trecute că prin anul 2030 vom fi doar 15 milioane. Nici nu îndrăznesc să mă gândesc care va fi proporţia minorităţilor de acum, pentru că românii nu prea mai vor să aibă copii. Motivul invocat de marea majoritate este sărăcia şi grija pentru viitorul nu prea roz. Pe acest considerent, ar trebui să deducem că cei bogaţi, milionari chiar, ar trebui să fie printre cei care procrează mai mult, dar surpriza vine tocmai din partea lor. De cele mai multe ori se limitează la unul sau doi copii, iar în unele cazuri chiar deloc.

Am luat în calcul VIP-urile, personalităţi pe care le cunoaştem cu toţii, dar apoi am vrut să mă aplec şi către oamenii obişnuiţi, de lângă mine. De pildă, vecinul din spatele casei are o vilă frumoasă, două maşini şi un venit substanţial, dar un singur copil. Feciorul său a lucrat mulţi ani în străinătate şi a strâns bani frumoşi. Cu toate acestea are doar o fetiţă şi nici nu se gândeşte să mai aibă un moştenitor. Vecinul din faţa casei în schimb, a fost toată viaţa sărac şi trăieşte doar din agricultură. Cu toate acestea are trei copii şi probabil nu s-ar fi oprit dacă nevasta lui nu s-ar fi îmbolnăvit.

Apoi am luat în evidenţă pe toţi vecinii de pe stradă şi concluzia a fost cea scontată: cu cât e omul mai sărac, cu atât are mai mulţi copii. Dacă mă duc într-un cartier de la periferie, unde trăiesc numai ţigani, vezi uliţa plină de puradei murdari şi flămânzi, iar dacă mă întorc spre centru, într-un cartier select, rar îmi văd ochii câte un copil. Astfel este şi în alte oraşe, din toată ţara. Doar în satele maramureşene de peste deal se mai păstrează tradiţia de a avea cât mai mulţi “coconi”. Şi în Moldova.

Prin urmare nu sărăcia este factorul principal al scăderii natalităţii. Rămâne în discuţie stresul şi grija zilei de mâine, dar şi frica de a fi părinte, responsabilitatea şi munca ce se impune şi de care mulţi fug. Ar trebui să ne îngrijoreze această realitate? Părerea mea este că nu. De ce să forţăm o natalitate, doar de dragul de a fi mai mulţi şi mai tineri? La fiecare nuntă le urăm proaspeţilor căsătoriţi “casă de piatră” şi câţi mai mulţi copii. Dar fiecare trebuie să gândească singuri dacă e bine sau nu să dea naştere unei fiinţe. Viaţa unui cuplu poate fi frumoasă şi fără copii, iar rostul unui om poate fi găsit şi prin alte acţiuni. Contează doar ca ele să fie benefice societăţii şi lui însuşi.

Oricum, populaţia globului este într-o creştere continuă, prea mare pentru posibilităţile pe care le are la îndemână omul pentru a o susţine. Chiar dacă se afirmă sus şi tare că s-ar putea găsi resurse şi pentru un număr dublu de oameni, acestea sunt mai mult vise care cer multă voinţă şi cheltuială. Până una alta, zilnic mor mii de copii din cauza inaniţiei. Cine are copii, săi crească şi să-i educe. Cine nu, să-i ajute pe cei orfani şi necăjiţi. Este cel mai bun mod de a mulţumi lui Dumnezeu că ne-a dat viaţă.

 

Zilele acestea, toate canalele mass-media au abordat cu lăcomie subiectul Alexandrei Stan, interpreta bătută cu sălbăticie de iubitul, compozitorul şi impresarul ei. Biata fată era asaltată chiar şi în spital de gazetari care îi smulgeau periodic declaraţii şi impresii despre cum a fost şi cum va evolua relaţia ei cu cel care a maltratat-o. Trebuie să recunoaştem că era o imagine greu de privit şi înţeles, iar cele auzite păreau de domeniul incredibilului. Fata asta atât de talentată în muzică a fost tratată, cel puţin în ultimii ani, precum o vacă bună de muls sau, mai concret, ca o roabă.

Dar, dacă analizăm la rece reacţia ei din ce în ce mai diluată, vom putea trage o concluzie tristă şi oarecum previzibilă. Alexandra, prin avocatul ei, l-a reclamat pe Marcel Prodan doar pentru şantaj, motivând că de violenţă şi tâlhărie nu a avut încă timp să facă sesizare! Tocmai de ceea ce era mai important şi mai evident! Din comportamentul ei se vede însă frica şi nehotărârea. Sunt sigur că ea vrea să-l ierte şi să uite ceea ce s-a întâmplat, iar aceasta este o greşeală care o fac multe femei care sunt nesigure pe ele şi se tem că singure vor eşua în viaţă.

Poate că teama ei derivă din sprijinul cu care s-a obişnuit pentru negocierea şi organizarea spectacolelor, a cântecelor care erau compuse de Prodan şi a iubirii pe care sunt sigur că i-o mai poartă, în pofida negării ei. Fără el se simte rătăcită şi dezorientată, fiindcă, în afară de a cânta, ea era dependentă total de impresarii săi. Acesta era şi scopul lor: ea să rămână o naivă cântăreaţă care nu ştia nici măcar cu cât era plătită şi cât i se cuvenea să primească. Şi tot de aceea a fost îndepărtat şi tatăl Alexandrei din management: pentru că punea prea multe întrebări, iar cei doi nu voiau să le fie ameninţată autoritatea.

E trist, dar asemenea combinaţii de compozitor-interpret nu sunt rare şi multe sacrificii trebuie să facă cel din urmă pentru a primi compoziţii de calitate. Iar când într-o astfel de înţelegere intervine şi iubirea unilaterală, lucrurile se complică şi pot degenera în acţiuni din cele mai tragice.

Acest caz ar putea genera şi altfel de întrebări. De exemplu, acuma, că am aflat ce sume exorbitante câştiga Alexandra Stan & Comp., ar fi bine să ştim şi ce impozite plătea la stat – acolo unde noi, cei care câştigăm mult mai puţin, contribuim lunar şi chiar ne înghesuim să ne achităm de această datorie. Nu ar trebui să se autosesizeze fiscul şi să-i ia la întrebări pe cei doi impresari? Nu de altceva, dar chiar şi ei beneficiază de asigurări sociale, protecţie socială şi când vor fi bătrâni şi fără succes, vor pretinde o pensie cât mai consistentă. Aşa cum pretinde fiecare artist ajuns la o vârstă venerabilă, dar care “a uitat” să contribuie după fiecare spectacol, nuntă, botez şi alte petreceri de unde scot bani frumoşi.

Din păcate este vorba tocmai de instituţia care ar trebui să genereze legi, deci cea parlamentară. Asta rezultă din toate sondajele şi se vede chiar şi din prezenţa scăzută la vot a românilor scârbiţi de comportamentul sub orice critică a aleşilor. Pe lângă faptul că în cadrul lor se  regăseşte cel mai ridicat procentaj de acuzaţi pentru încălcarea legilor – care s-au blindat cu o super imunitate -, nu sunt competenţi pentru comisiile din care fac parte, dar şi trag chiulul cu săptămânile, în timp ce legi importante pentru sănătate şi învăţământ stau prăfuite prin sertarele nepăsării.

Iar în timp ce adoptarea acestor legi ar putea salva multe vieţi nevinovate, ei s-au gândit că e mai urgent să legifereze felul în care trebuie să-i rebotezăm pe ţigani. Asta era legea cea mai aşteptată şi prin ea vom intra mai repede în spaţiul Shengen!? Dacă vor vedea mai-marii Uniunii că noi ne-am civilizat şi le-am dat un nume mai nobil celor pe care ei îi fugăresc din taberele de nomazi, altfel ne vor privi şi aprecia. De acum cine îi mai zice ţiganului, ţigan, şi nu rom sau rrom, plăteşte o amendă babană. Dacă se întâmplă în România. Pentru că în altă ţară e permis. Ungurii le-au spus şi le vor spune mereu ţigani şi la fel şi alte popoare. Doar noi nu avem voie.

Pe acest considerent ar trebui să schimbăm şi titlul operei “Ţiganiada” în “Romaniada”, iar cântecul ce zice foarte frumos: “ţigăncuşă eşti frumoasă, / ţigăncuşa mea…”, să fie modificat în: “rromâncuţă eşti frumoasă, / rromâncuţa mea…”, doar că s-ar crea confuzie, zic eu. Ce ne facem însă cu ţiganii care nu vor să-şi recunoască noua titulatură şi continuă să-şi zică aşa cum au fost ei obişnuiţi că se cheamă? Îi botezăm forţat şi îi amendăm ori de câte ori îşi zic ţigani? Sau ce ne facem cu secuii şi saşii? Pe ei de ce nu-i botezăm, altfel? Dacă tot ne place să schimbăm nume doar în speranţa că astfel se va schimba şi caracterul unei minorităţi.

Se pare că parlamentul o dă mereu în bară atunci când scoate câte o lege. Mai bine ar sta acasă şi să primească banii prin poştă. Măcar n-am mai cheltui cu ei banii de cazare de la hoteluri. Iar legile să le facă Ponta şi cu Crin, că oricum ei dictează parlamentului ce şi cum să facă. Dar prin modificările preconizate la noua Constituţie se dă o şi mai mare putere legiuitorilor. Cu alte cuvinte vom fi conduşi de chiulangi şi nelegiuiţi. Pe care îi vor alege o mână de oameni: rudele, prietenii şi clientela politică. Şi ei între ei.

La fiecare început de an suntem cu toţii curioşi să ştim ce ne rezervă vremea pentru anul care vine, mai ales dacă avem şi o grădină ajutătoare prin preajma blocului sau, mai ales, la ţară. Meteorologii sunt cei care se presupune că ar trebui să ştie ce ne rezervă natura şi să ne atenţioneze în acest sens.
Doar că această “ştiinţă” nu e una exactă, precum matematica, fizica sau alte materii. Am auzit cu toţii sintagma care zice că dacă un fluture bate din aripi în China, se poate produce un uragan în SUA. Concret şi la o scară mai redusă, vremea depinde după cum bate vântul, iar acesta e de multe ori imprevizibil.
De aceea mă face să râd orice previziune meteorologică ce depăşeşte două-trei săptămâni. Foarte rar se întâmplă ca aceşti specialişti în prognozarea vremii să nimerească şi pe un termen de câteva luni, dar asta ţine de domeniul hazardului, precum la loto. În rest sunt doar nişte prognoze hazardate, aşa cum au fost şi cele de la începutul acestui an.
Dacă ei se prefac că au uitat, eu ţin să amintesc că pentru luna iunie au prezis o secetă şi o căldură exagerat de mare. Iată că a fost tocmai pe dos. Dacă tăceau, filozofi rămâneau. Aşa, au demonstrat încă o dată că natura e imprevizibilă, iar ei nu ar trebui să se hazardeze în tot felul de predicţii. Să se limiteze la câteva zile, fiindcă şi în ele se pot întâmpla schimbări majore, precum s-a dovedit de nenumărate ori.
Nu mă încred în meteorologi sau astrologi. Mai multă încredere am în oasele care încep să mă doară sau în porcul ce umblă cu paiul în gură. E o credinţă care şi-a dovedit de atâtea ori eficacitatea.

Din nefericire, soarta m-a lipsit de binecuvântarea copiilor care să-mi poată spune tată. Aţi crede că acest fapt mă face să socotesc ziua de azi, 1 Iunie, Ziua Copilului, o zi obişnuită de sâmbătă. Doar că eu simt o afinitate pentru această sărbătoare ce simbolizează inocenţa şi exuberanţa copilăriei. Chiar dacă nu am avut parte de un sufleţel care să-mi poarte numele, nu mă simt nefericit, ci în sinea mea consider că toţi copiii care mă înconjoară şi mă fac să mă simt mereu tânăr, sunt şi ai mei.

Locuiesc lângă o şcoală şi în fiecare dimineaţă când trec pe lângă ea, încetinesc pasul pentru a-i privi şi a-i compara cu ceea ce eram şi eu la vârsta lor. Mulţi mă salută politicos şi chiar intru în vorbă cu ei. Unii vin cu aproape o oră înainte de începerea cursurilor – din cauza distanţei mai mari, a mijloacelor de transport – şi am timp să-i descos despre note şi preocupările din timpul liber. Dialogul cu ei mă teleportează în trecut şi fac involuntar comparaţii, în sinea mea.

Ca şi atunci, sunt copii silitori şi unii care nu-i prea atrage învăţătura, dar nu se ştie niciodată care din ei va izbândi cu adevărat în viaţă. Spre plăcuta mea surpiză am constatat la ultimul concurs de şah, prilejuit de Zilele Oraşului Seini, că mulţi dintre prichindei au prins ceva interes pentru jocul minţii. În aceste vremuri, când computerele şi smartphon-urile fac numeroşi prizionieri, sunt încă destui copii care au învăţat să se instruiască prin acest joc. Au avut rădarea şi timpul necesar să prindă mişcările unui sport-artă care îţi şlefuieşte mintea şi te ajută să-ţi organizezi viaţa.

De când suntem copii mici ne place să ne jucăm. Ţin minte că mă rugam zile în şir de părinţi ca să-mi cumpere câte un joc nou, pentru a atrage alţi băieţi şi fete la mine şi a avea cu cine să petrec momente plăcute jucând “Nu te supăra frate”, “Piticot”, “Păcălici”, construind cu cuburi şi lego. Se zice că acum ar trebui să fim maturi şi să ne ocupăm de lucruri serioase. Să lăsăm în seama copiilor joaca şi învăţătura. Poate că aşa e firesc, dar înseamnă că eu nu m-am maturizat. Şi nici nu cred că mă voi maturiza vreodată. Îmi place şi astăzi compania copiilor, să vorbesc şi să mă joc cu ei.

Se mai spune că fiecare din noi încă mai purtăm în adîncul sufletului un temperament de copil. Doar că unii nu îi dau voie să se elibereze niciodată, ca şi cum ar fi o dovadă de infantilism. Eu vă îndemn să-l lăsaţi să se exprime şi astfel veţi retrăi sentimente pe care le-aţi reprimat atâta timp. Daţi voie copilului din dumneavoastră să iasă la iveală şi să se alăture altor suflete de copii. Faceţi-o cât mai des şi astfel sufletul vă va rămâne tânăr până la moarte. Iar dacă nu sunteţi obişnuit cu astfel de ieşiri exuberante, încercaţi măcar azi, când e ziua celor de mâine.

Apropiaţi-vă de copiii care sunt în jurul dumneavoastră şi încercaţi să-i înţelegeţi. Marea lor majoritate nu au mari pretenţii. Cer doar iubire şi atenţie. O jucărie nouă şi un partener de joc. Nişte părinţi care să-i asculte şi să-i înţeleagă. Şi prieteni buni. Să nu uităm să fim şi noi copii! La Mulţi Ani tuturor!

Din primii ani de democraţie postdecembristă România s-a trezit buimacă, precum după un somn lung şi profund. Fapul că nu era datoare nimănui cu bani a fost considerat de analiştii de atunci un handicap ce trebuia repede eliminat. Aşa a început seria  împrumuturi de la băncile mondiale şi europene. La început ele se dădeau uşor, căci bancherii erau bucuroşi de noul client înfometat dar, pe măsură ce datoria creştea, au venit şi condiţii din ce în ce mai drastice. De fapt un amestec brutal în treburile interne, care a dus în cele din urmă la scăderea nivelului de trai şi creşterea şomajului.

Aceasta e consecinţa firească a cerşirii necontenite de împrumuturi care s-au dus, de multe ori, în buzunarele firmelor străine, a “regilor asfalturilor” şi a altor afacerişti înfiltraţi în anturajul factorilor de decizie din guvern şi parlament. Cerşitul ne-a intrat în sânge, dar ne simţim profund lezaţi în amorul propriu când nişte comici de mâna a doua din Franţa ne caricaturizează cu mâna întinsă şi cerând de pomană.

Dar oare nu se inspiră din cruda realitate? În afară de umilirea de a negocia mereu noi împrumuturi şi reeşalonarea continuă a datoriilor am cerşit intrarea în NATO şi UE, acceptând condiţii greu de imaginat. Pentru Alianţa Nord-Atlantică a trebuit să contribuim la războiul lor împotriva sârbilor şi apoi la numeroase sacrificii umane pe diferite fronturi. Iar pentru intrarea în Uniune plătim şi astăzi preţul unei continuue monitorizări care ne introduce reguli ce pentru noi sunt absurde: asomarea porcilor, eliminarea bicarbonatului de sodiu din mici, seminţe şi standarde de calitate impuse de marii producători în paguba celor din România etc. Per total, în loc să beneficiem de banii europeni nerambursabili, noi plătim mai mult şi sprijinim alte ţări, care ştiu cum să folosească fondurile.

Între timp noi continuăm să cerşim. Cei care ne-au făcut celebri în această “meserie” au întins mâna prin alte ţări şi oricât am vrea noi să ştergem această impresie, ea va persista mult timp în mintea celor care şi-au însuşit-o. Chiar dacă am avea o sută de regizori ca Mungiu şi încă vreo câteva Nadii Comăneci, răul sare întotdeauna în evidenţă, precum în gloria efemeră din fotbal. Degeaba câştigă echipa zece meciuri şi este adulată de suporteri. Dacă îl pierde pe următorul, fanii înfocaţi vor deveni cei mai întărâtaţi huiduitori.

Mâna întinsă a românilor nu o întâlneşti numai peste hotare. În România trebuie oamenii trebuie să-şi cerşească drepturile, chiar dacă legea le-o garantează. Cei mai afectaţi sunt bolnavii, care cer bani pentru medicamente, operaţii scumpe, transplanturi de organe. Nu este zi în care să nu vezi la televizor câte un caz grav în care un copil imploră bani pentru a putea fi operat şi salvat de la moarte. Sau un matur ce aşteaptă o inimă sănătoasă, dar nu sunt fonduri pentru a-i îndeplini speranţa, chiar dacă se găsesc donatori. Primim mereu e-mailuri prin care se cer bani pentru salvarea unei vieţi. Chiar şi în ziare apar anunţuri pentru oamenii cu dare de mână, care pot oferi câte puţin pentru a ajuta un suflet condamnat altfel la moarte.

Oamenii aceştia îşi cerşesc dreptul la viaţă! De la alţi oameni, miloşi şi discreţi, care sunt destul de mulţi şi care poate au la rândul lor greutăţi, dar îşi rup de la gură. De la concetăţenii care, după ce plătesc o sută de taxe la stat, mai găsesc câţiva lei pentru a-şi ajutora aproapele. În acest timp statul dă sute de milioane de euro pe autostrăzi care nu s-au construit, pe o catedrală falnică, ce n-a văzut nici Parisul, pe subvenţii la intreprinderi falimentare şi alte “investiţii” care nu aduc nici un profit. Şi în timp ce parlamentarii se ceartă pentru hârtia igienică din toaletele Casei Poporului, românii cerşesc lucruri vitale pentru a trăi decent: sănătate, cultură, locuri de muncă, şosele fără gropi… Dar cine a ajuns în postura de a putea să ajute, nu mai are urechi de auzit.

 

Ouatu n-a făcut mulţi pui

Nu sunt un mare cunoscător al muzicii uşoare şi nu mă pricep prea mult nici la muzica de operă. Ceea ce pot să afirm este că sunt două genuri diferite şi care au de obicei fani aparte. Atunci când cele două genuri se amestecă într-o parodie involuntară, eu zic că aprecierea devine ceva mai confuză şi se iscă multe controverse.

Ceea ce pentru mine, şi nu numai, era evident, a devenit realitate. Cezar Ouatu a reuşit să se dea în spectacol, dar nu să prindă un loc pe podium la finala Eurovision 2013. Ajuns să fie pe locul trei la vizitele de pe Twitter şi printre cei mai sexy bărbaţi dintre participanţii la competiţia europeană, el nu a reuşit să convingă publicul că merită să fie printre primii şi la capitolul interpretare. Iar el, cum le stă în obicei celor învinşi fără onoare, acuză factorii politici pentru eşecul său. Mă rog… totuşi s-a calificat în finală, dar să nu uităm că am avut valori cu mult mai mari. Totuşi, nu-mi amintesc să fie nici una cu un aşa mare aer de “vedetă peste noapte”.

Ca şi mine, cred că sunt mulţi care înainte de această ediţie a calificărilor pentru Eurovision nu au mai auzit de Cezar Ouatu şi nici vocea nu le era cunoscută. După o calificare criticată de unii participanţi, în dauna Luminiţei Anghel, el recunoştea cu o falsă modestie (deduc doar acum) că nu se aştepta la o asemenea apreciere şi că ceilalţi pretendenţi nu erau cu nimic mai prejos. Eu îmi permit să zic că erau chiar mai presus, şi faptul că Ouatu are o voce precum o femeie nu cred că ar fi un criteriu decisiv în al propulsa în popularul concurs european. Poate că întradevăr, la mijloc au fost şi nişte manevre de culise, de data asta provenind din partea română.

Manevre pe care tot Cezar Ouatu le acuză acum, doar că de data asta sunt de ordin politic. El nu ştia până acum cum funcţionează Eurovision-ul şi s-a convins, vezi Doamne, numai când a participat şi el. Majoritatea Europei nu a ţinut cont de faptul că el a făcut o risipă de efecte speciale pentru a-l întrupa pe impresionantul Dracula, plus vocea lui deosebită adăugată unei melodii celebre. O fi ceva ceva în neregulă cu votanţii ăştia, iar Ouatu nu a sesizat până când a venit vorba de propria-i persoană!

Dar pentru mulţi dintre amatorii de muzică uşoară, decăderea lui Cezar nu a fost o surpriză. Pentru că ei vor să asculte muzica în adevărata ei caracterizare, şi nu o combinaţie. Astfel, dacă unii vor muzică de operă sau operetă, se duc acolo unde ea este reprezentată, iar dacă sunt adepţii muzicii uşoare, se duc la concerte de acest gen. Combinaţia dintre aceste două genuri s-a dovedit de data aceasta nefericită. E drept că formaţia Queen şi inegalabilul Freddy Mercury au avut un succes cu mult mai mare. Dar asta e o cu totul altă poveste şi personaje de alt calibru.

Evident a fost însă aerele de vedetă care s-au observat în cele câteva săptămâni de publicitate de care a beneficiat micul contratenor român. De la modestia care părea să-l caracterizeze şi care i-ar sta bine oricărei vedete în devenire, el a trecut la acuzaţii de tot felul, chiar şi împotriva fanilor din propria ţară. I se părea că lumea nu-l apreciază destul şi dădea semne că va renunţa la ţara care l-a propulsat. Se vede încă o dată unde duce celebritatea bruscă, pentru cei care nu ştiu cum să o gestioneze. Iar cazuri de acestea se văd aproape cotidian în diferite domenii, nu numai în domeniu artiştilor, de oricare ar fi ei. Dar publicitatea, de orice fel, e benefică pentru fiecare, iar noi suntem cei care contribuie din plin la ea. Ave Cezar!

Omenirea a fost salvată pe 15 februarie 2013

Explozia meteoritului de la Celiabinsk, Rusia, pe 15 februarie 2013, beneficiază de numeroase explicaţii, unele mai credibile decât altele. În imaginile de pe adresa: http://www.dcnews.ro/2013/02/imagini-incredibile-cu-meteoritul-care-a-explodat-deasupra-rusiei-video, se poate observa cum un OZN vine din spatele meteoritului, trece prin el (sau pe lângă el), îl depăşeşte, după care la un interval de câteva secunde survine explozia.

Aceste imagini sunt extrem de importante, pentru că, la o analiză atentă, arată că acel OZN chiar a făcut ca meteoritul să explodeze înainte de a atinge suprafaţa Pământului. Dacă ar fi căzut pe pământ, efectele ar fi fost devastatoare nu numai pentru Rusia sau Europa, ci pentru întreaga civilizaţie umană de pe Terra, conform unor specialişti care au comparat situaţia cu cea de la Tunguska (30 iunie 1908). Acel obiect zburător nu poate fi un fragment din meteorit deoarece el vine din spate cu o viteză uriaşă, şi apoi depăşeşte meteoritul, după care dispare fulgerător…

10.000 de tone zburând cu o viteză de 50.000 km/h (conform lui Dan Farcaş) ar fi produs efecte catastrofale generale la un impact cu planeta noastră… Ghenadi Belimov, un renumit expert rus în fenomene paranormale, susţine că meteoritul care a explodat deasupra Munţilor Urali, în zona oraşului Celiabinsk, a fost doborât de un OZN. Asta, potrivit expertului rus, i-a salvat pe pământeni de la moarte sigură.

Înregistrarea video cu momentul exploziei meteoritului oferă credibilitate expertului: filmul arată că meteoritul a explodat şi s-a dezintegrat în straturile inferioare ale atmosferei nu întâmplător, ci datorită acelui obiect zburător neidentificat. “Cred că noi, oamenii de pe Pământ şi din Rusia, în special, am avut încă o dată mare noroc”, spune Ghenadi Belimov. Mai corect spus, extratereştrii ne-au oferit sprijinul lor, prin tehnologii specifice aplicate la momentul oportun, pentru a nu surveni o catastrofă planetară ce ar fi pus capăt actualei civilizaţii umane. Forţele ne-pământene au provocat explozia meteoritului în aşa fel încât pagubele să fie minime: de la o potenţială distrugere a civilizaţiei umane, au rezultat doar geamuri sparte şi câteva sute de răniţi.

Datorită tehnologiilor pe care o au la îndemână, extratereştrii salvatori au “plantat” o bombă chiar în meteorit, după care s-au îndepărtat, pentru ca la numai câteva secunde să se declanşeze explozia care a lăsat însă ca urme doar câteva pietricele de 5 mm diametru (din masivul meteorit ce avea 10.000 de tone!). Uluitor! Mai este de menţionat că armata rusă a declarat în repetate rânduri că cele petrecute au fost o reală surpriză pentru toată lumea…

Omenirea a fost din nou salvată de o civilizaţie extraterestră necunoscută

Explozia meteoritului a fost monitorizată de o staţie din Alaska care a captat infrasunetele produse, specialiştii considerând că dezintegrarea meteoritului s-a produs în maxim 32,5 secunde, la o altitudine de 10-15 km de Pământ. Aduc în dicuţie ipoteza lansată în ianuarie 2012 de Iuri Lavbin, om de ştiinţă din Siberia, conform căreia Terra a fost salvată de impactul cu o cometă, asteroid, de către o navă extraterestră, explozie puternică care a generat şi precedat fenomenul Tunguska.

În interviul acordat de Iuri Lavbin publicaţiei Vocea Rusiei în 2012, el consideră că este vorba de o navă extraterestră “kamikaze”. Explozia a avut loc în regiunea Krasnoiarsk, în Siberia Răsăriteană, unde s-au descoperit un crater cu un diametru de 500 de metri şi alte cratere mai mici de 100-150 de metri. Conform declaraţiilor sale s-au mai descoperit şi câteva fragmente ale navei extratereştrilor, un aliaj compus din siliciu şi fier ce nu poate fi creat pe Pământ. Iuri Lavbin a mai descoperit în zonă şi nişte pietre mici, pe care sunt desenate pătrate şi romburi, a căror origine se presupune a fi de natură extraterestră, deoarece un laser de mare putere nu a reuşit în laborator decât să zgârie aceste mici pietre, opinia geologilor ruşi fiind că nu sunt de origine pământeană.

Dar aceste evenimente nu sunt singurele care atestă protecţia extratereştrilor: chiar şi în cazul Cernobâl şi Fukushima, când au avut loc evenimentele dramatice la uzinele nuclear-electrice din acele locuri, au fost filmate OZN-uri ce au avut rolul de a reduce foarte mult efectele negative ale acelor accidente.

Fiecare are dreptul de a accepta un adevăr sau nu, la nivelul său de înţelegere. În opinia mea în următorii ani nu vom asista la descoperiri uluitoare, ci la DEZVĂLUIRI senzaţionale.

Paştele a fost prăznuit de la început în toată lumea creştină. Însă, au existat deosebiri regionale în ceea ce priveşte data şi modul sărbătoririi. În primele secole, creştinii din părţile Siriei şi Asiei Mici, prăznuiau Paştele Crucii (moartea lui Hristos) la data de 14 Nisan, apoi Paştele Învierii (Învierea) la 16 Nisan. Aceştia se numeau Quartodecimani, deoarece serbau Paştele odată cu iudeii, adică la 14 Nisan.
Alţi iudaizanţi de prin părţile Antiohiei serbau Paştele duminica, dar aveau grijă ca acea duminică să cadă întotdeauna în cadrul săptămânii azimilor iudaice, chiar dacă, din cauza calendarului eronat al al evreilor, cădea înainte de echinocţiul de primăvară. Cei care sărbătoreau Paştele în acest mod, erau numiţi Protopashiţi.
Cei mai mulţi creştini din Egipt, Grecia şi Apus, sărbătoreau Paştele în aceeaşi zi din săptămână în care a murit şi a înviat Hristos. Moartea lui Hristos era sărbătorită întotdeauna Vinerea cea mai apropiată de 14 Nisan, numind-o Paştele Crucii, iar Învierea în Duminica următoare, care cădea întotdeauna după 14 Nisan sau după prima lună plină care urma echinocţiului de primăvară, duminică pe care o numeau Paştele Învierii.
Aceste diferenţe cu privire la data SERBĂRII PAŞTELUI au creat controverse şi dezbinare în unele Biserici. Pentru a se realiza o uniformizare a sărbătorii Paştelui, în cadrul primului sinod ecumenic de la Niceea, din anul 325, s-a stabilit: PAŞTELE VOR FI SERBATE TOTDEAUNA DUMINICA. Această duminică va fi imediat următoare lunii pline de după echinocţiul de primăvară. Când data Paştelui iudaic (adcă 14 Nisan) cade duminica, PAŞTELE CREŞTIN va fi serbat duminica următoare, pentru a nu fi serbat o dată cu cel iudaic, dar nici înaintea acestuia.
Sinodul de la Niceea a mai stabilit ca data Paştelui din fiecare an, va fi calculată de către PATRIARHIA DIN ALEXANDRIA, iar aceasta o va comunica, la timpul potrivit, şi celorlalte BISERICI CREŞTINE.
Data Paştelui depinde de două fenomene naturale: unul cu dată fixă – echinocţiul de primăvară, iar altul cu dată schimbătoare – luna plină. Aceasta din urmă face ca data Paştilor să varieze în fiecare an, căci luna plină pascală apare în unii ani mai aproape de echinocţiu, în alţii mai departe de el.
Nici după Sinodul de la Niceea n-au încetat deosebirile între diferite regiuni ale LUMII CREŞTINE, în ceea ce priveşte data serbării Paştelui şi din nefericire, nici astăzi nu există uniformitate în această privinţă între Apusul şi Răsăritul creştin. Această situaţie se datorează faptului că bisericile calculează data pentru serbarea lui HRISTOS DUPĂ CALENDARE DIFERITE.
La început s-a adoptat în toată creştinătatea calendarul conceput de Sosigene, în anul 46 î.d.Hr., în vremea lui Iulius Cezar. Deficienţa acestui calendar consta într-o întârziere de 11 minute şi câteva secunde faţă de calendarul astronomic. Astfel, la fiecare perioadă de 128 de ani, această întârziere se ridica la o zi, iar la intervale mai mari de timp ea constituia o problemă în ce priveşte stabilirea datei SFINTELOR PAŞTI.
În anul 540, DIONISIE EXIGUUL a întocmit un calcul pascal în deplin acord cu cel al alexandrinilor, care încetul cu încetul a fost adoptat în tot Apusul.
Această unitate a durat până la reforma papei Grigorie al XIII-lea, care în anul 1582 intreprinde o a treia ÎNDREPTARE A CALENDARULUI, suprimând cele 10 zile cu care el rămăsese în urmă şi luând măsuri de corectare a metodei de calcul calendaristic pentru viitor, aşa încât întârzierea de o zi să se petreacă nu la 128 de ani, ci la circa 4000 de ani. Această reformă se cunoaşte sub numele de reforma gregoriană, iar calendarul s-a numit gregorian.
Pascalia lui Dionisie Exiguul nu a mai corespuns şi noului CALENDAR – CEL GREGORIAN – aşa că din 1583, Răsăritul şi Apusul n-au mai serbat Paştele la aceeaşi dată decât doar din întâmplare.
În anul 1924 s-a hotărât, la Constantinopol, o adaptare a tuturor BISERICILOR ORTODOXE la CALENDARUL ÎNDREPTAT. Însă, unele Biserici Ortodoxe nu au reuşit să pună în aplicare această hotărâre. Astfel, Patriarhia Ierusalimului, Biserica Ortodoxă Rusă, Biserica Ortodoxă Sârbă, păstrează calendarul neîndreptat.
Pentru a menţine o unitate ortodoxă în serbarea Paştelui, din anul 1927, s-a luat hotărârea ca şi Bisericile care au adoptat calendarul îndreptat, să serbeze Paştele după calendarul neîndreptat. Această hotărâre a fost întărită şi de Consfătuirea inter- ORTODOXĂ DE LA MOSCOVA, din iulie 1948.
Diferenţa de serbare a Paştelui, după cele două calendare, poate varia până la cinci săptămâni. De exemplu, dacă Paştele cade la 22 martie pe stil vechi, această zi corespunde cu 4 aprilie pe stil nou (22 martie + 13 zile, după cum 25 aprilie pe stil vechi este 8 mai pe stil nou). De aici vine uneori şi diferenţa dintre Paştele serbat pe stil vechi şi cel serbat pe stil nou.
.
PAŞTE FERICIT TUTUROR CREŞTINILOR!