A început un nou an și sper să intrăm în normalitate. Nu prea știu ce înseamnă asta, dar primul semn l-am văzut prin plătitorii de taxe, în marea lor majoritate pensionari, care stau cu orele la coadă pentru a-și plăti taxele pe clădiri, mașini sau ce o fi. E semn clar că a început un an nou! Deși nu am înțeles niciodată de ce trebuie să te înghesui pentru a da bani, atâta vreme cât ai la dispoziție trei luni de zile în care poți să-ți plătești dările fără nici o penalizare sau recompensă.

Să fie de vină îngrijorarea românului că nu-și va putea abține dorința de a cheltui banii de impozit pe alte lucruri mai fascinante, dar nu atât de necesare? Este și asta o ipoteză, fiindcă reclamele de astăzi te vrăjesc să-ți dai banii pe tot felul de produse, chiar dacă nu sunt neapărat necesare. Și mai ales bătrânii își pun banii la adăpost prin această investiție absolut necesară: IMPOZITUL, care este știut că nu te iartă. E o soluție față de tentațiile cheltuielilor viitoare sau chiar de ale pretențiilor unor rude, cum ar fi fii sau nepoții fără veniturile necesare.

E drept că taxele trebuie plătite și fiecare dintre noi trebuie să o facă. Dar, oare s-a implementat între noi obiceiul de a sta la coadă? Numai așa ne simțim bine, călcându-ne în picioare? Era o întrebare retorică, firește, pentru că nimeni în cauză nu o să citească aceste rânduri sau nu o să se simtă în cauză. Fiecare dintre noi este deosebit prin esență (iaca o expresie prea uzitată, dar adevărată) și ne considerăm deosebiți față de ceilalți. Dar în societate, în turmă, cum s-ar zice, ne schimbăm și devenim doar un individ oarecare care luptă pentru o cauză. Nu prea știm în ce constă ea, dar suntem un grup care are un țel!

Și eu am de plătit taxe și amenzi. Chiar pot să mă mândresc cu asta (vorbesc de amenzi). Dacă nu ai încălcat nici într-un fel legea, înseamnă că nu exiști! (Cred că asta e originală și a-ți putea s-o puneți ca epitaf la mormântul meu!).  Doar că nu mă omor să-mi plătesc dările către stat, cum nici el nu se străduiește să aibă grijă de banii pe care-i dau. Dimpotrivă: îi risipește pe tot felul de investiții neprofitabile și pe licitații trucate din care au de câștigat doar politicienii și anturajul lor.  Mai bine țin banii în bancă până la sfârșitul lunii martie și mai primesc vreo doi lei ca dobândă. Până n-o să vină domnul Ponta cu o nouă lege în care o să trebuiască să dai bani pentru ca o bancă să-mi țină banii! De la un plagiator imatur te poți aștepta la orice taxe, doar ca să-și poată plăti acoliții.

Scuzați-mă pentru deviere, însă politica asta ne influențează orice subiect, precum o Gaură Neagră a Universului. În esență am vrut să spun că mă oripilează cozile pentru orice. Dar mai ales pentru a-ți plăti taxele către stat. Având în vedere că nu e un motiv de scutire financiară, nu găsesc nicio motiv plauzibil pentru cei care se calcă în picioare să-și plătească dările. O fi ceva normal pentru noi?

Sorcova, vesela,

Să trăiți, să înfloriți…

Nu are rost să v-o recit pe toată, pentru că o știți cu toții, plus  că e o zi în care n-aș vrea să vă răpesc mult timp. Intenția contează, așa cum am gândit și eu atunci când au venit urătorii de Anul Nou. Măcar am avut șapte pitici voinici, în două rate, chiar de nu știau toate versurile. Din păcate, primele au fost trei fetițe drăguțe, pe care nu am putut să le refuz, deși tradiția spune că nu e bine ca fetele să-ți intre primele în casă în seara de Anul Nou, sau dimineața.

Apoi au urmat patru „coconi”, dintre care doi erau țigani. Eu zic că e un lucru bun, atunci când diferențele de rasă sunt lăsate deoparte. Deși, sincer să fiu, țiganii lălăiau după copilul cel mai mare și nu știu de ce au fost incluși în grup. Poate că și copiii își dau seama că minoritățile trebuie ajutate să evolueze în tradițiile românești și în educație. Oricum, m-am bucurat de colindători mai mulți decât de Crăciun. Pe de altă parte, se pare că Anul Nou devine mai important decât sărbătoarea creștinească a Crăciunului cu care noi, creștinii, eram obișnuiți

Nici eu nu vreau să vă „lălăiesc” prea mult, ci doar să vă urez, așa cum se cuvine, un An Nou Fericit și mulți aidoma lui! Să aveți sănătate, iubire și să vă fie blogul blaglosovit! Inspirația și creația să vă fie la înălțime, iar Muza să vă fie aproape! Politica românească să fie doar un motiv de râs, și nu de plâns, iar politicienii să fie… alții! Chiar și noi să ne schimbăm, fiindcă, altfel, nu are rost să mergem la voturile care vor urma. Ce aș putea să vă ne urez. Poate că ar fi mai bine să ne căutăm unul pe altul și să ne salutăm din când în când. Chiar dacă am sacrifica din puținul timp pe care îl avem la dispoziție. O spun eu, care stau cam mult în fața laptopului. Și care își cere scuze pentru că nu a putut să-și pună ieri și azi like-urile necesare la toți cei care au meritat pentru postările lor. Am înțeles că e o defecțiune tehnică! 🙄

Am promis că voi fi scurt, așa că persist doar în sorcovit:

…Tare ca fierul

Iute ca oțelul…

La anul și la mulți ani!

Dar… chiar și în starea asta, nu o să renunț în a-mi scrie rândurile de zi cu zi. Deși o să-mi fie mai greu și fiecare propoziție trebuie s-o verific de mai multe ori.  E ziua de Crăciun și am căutat Spiritul lui în câteva pahare (mai multe) de pălincă, dar nu l-am găsit așa cum aș fi vrut. Pot să mă laud că am avut doi puradei care m-au „colindat” și care au mormăit ceva inteligibil, dar se spune că o să am noroc fiindcă nu au fost fete.

Mă aștept să-l găsesc de fiecare dată când intru în luna ianuarie. Prin  miile de beculețe cu care primăria împodobește cele mai expuse locuri și printre vitrinele sclipitoare ale magazinelor din tot orașul. Prin bradul imens plasat în centrul urbei, încărcat cu lumini, beteală și pachețele în care ni se sugerează că ar fi daruri. Caut Spiritul Crăciunului în privirile oamenilor cu care mă intersectez, în gesturile grăbite și zâmbetul forțat pe care-l afișează atunci când se salută între ei. Dar nu-s deloc mulțumit și-mi mut căutările mai aproape de sufletul meu.

Mă aștept să-l găsesc în mirosul răcoros de brad proaspăt sacrificat, în parfumul de cozonaci fierbinți și lucioși pe care-i asociam mereu cu marile sărbători. Închid ochii și încerc să-mi înșel celelalte simțuri, dar nu e suficient. Adaug alte miresme, precum ale cârnaților afumați care sfârâie impertinenți în tigaie, a tobei tocmai scoase din fum și tăiată felii subțiri, ale vinului aspru cu iz puternic de strugure, ale altor bunătăți cu care eram obișnuit în copilărie. Sunt dezamăgit și caut alte căi pentru a găsi acel Spirit pierdut.

Apelez la sunetele care mă înveseleau întotdeauna cu ocazia Crăciunului. Zurgălăii colindătorilor și larma pe care o auzeam atunci când era rost de umblat pe la case. Muzica pe care țiganii cu instrumente vechi o porneau încă de la intrarea în curte. Colindele care se auzeau răsunând la fiecare casă, chit că erau oameni avuți sau săraci. Glasul și tropotitul din picioare ale vecinilor și rudelor care veneau să ne viziteze și se scuturau de ninsoare. Unde sunt toate acestea? Parcă au dispărut sau se aud din ce în ce mai rar, ca un cântec de lebădă.

Caut mereu Spiritul care ne anima în copilărie în preajma Crăciunului, dar m-am dumirit că nu-l voi mai găsi niciodată. Nu pe acel pe care l-am simțit atunci. Și nu sunt singurul care-l caută în van. În jurul meu aud mereu cum că s-ar fi pierdut. O spun oamenii maturi și cei în vârstă. În vremea noastră Crăciunul era strălucitor chiar dacă era interzis. Poate că tocmai nelegimitatea lui ne făcea să-l trăim mai intens și cu un fior aparte.  Toate simțurile ne erau mai ascuțite și fiecare din ele era pe deplin satisfăcut.

Azi se spune că această mare sărbătoare a devenit mai mult comercială. Oamenii se calcă în picioare pentru a-și cumpăra alimente, chiar mai multe decât au nevoie, și sărbătoresc mâncând și bând până li se face rău. Colindele se ascultă pe CD-uri sau la TV, iar colindătorii îi vedem tot acolo. Nici zăpada nu mai cade de Crăciun, așa cum o făcea parcă de fiecare dată înainte. Deși meteorologii, în nemăsurata lor dărnicie, ne asigură în fiecare an că de sărbători vom avea un strat consistent de omăt. Dar cine-i mai crede?

A dispărut de tot Spiritul Crăciunului sau nu știm noi unde să-l căutăm? Cred că și noi suntem de vină atunci când încercăm să simțim ceva irepetabil, după o anumită vârstă. Poate că Spiritul există, dar nu e simțit cu adevărat decât de copii. Cei care sunt în preajma lor sunt mai predispuși să retrăiască unele senzații de care au uitat probabil. Sunt convins că Spiritul Crăciunului există încă, dar trebuie să ne schimbăm modul de a-l percepe. Sau să reînvățăm de la cei mici, care se bucură încă de el, chiar și la cele mai mici stimulente: un mic dar, un brăduț împodobit, un colind și niște sunete de zurgălăi. Lucruri pe care le detectăm și noi, dar nu mai știm să le traducem.

Eu vă doresc să reușiți a găsi măcar o parte din Spiritul Crăciunului de altădată!

De ieri au început să se împartă ajutoarele date de Uniunea Europeană și în Seini (pentru cei care chiar nu știu unde este situat acest minunat orășel îi sfătuiesc să se uite pe harta județului Maramureș). Probabil că v-ați fi așteptat să vă descriu cum s-au călcat oamenii în picioare, cum s-au îmbrâncit și au înjurat proasta organizare. Cu riscul de a dezamăgi dorința unora de senzațional și violență, de data asta am să mă plasez în tabăra celor care au toată admirația pentru cei care au organizat această distribuire de alimente pentru persoanele defavorizate.

În vremurile de nostalgică sau tristă amintire era mai greu pentru o persoană particulară să-și procure o ștampilă, dacă avea nevoie. Trebuia să facă o cerere la organele locale și să completeze un chestionar despre utilitatea, caracteristicile și scopul în care va folosi acel obiect. Sau să caute pe cineva în domeniu care era dispus să închidă ochii în ceea ce privește formalitățile și să-i facă în atelierul lui ștampila dorită. Eu am ales cea de-a doua cale și am apelat la un prieten din Sibiu, care mi-a trimis toate cele 14 ștampile pe care le-am solicitat. Sunt sigur că mulți dintre cititori se vor întreba de ce aveam nevoie de atâtea, dar un jucător de șah prin corespondență va înțelege imediat. Zilnic trimiteam 8-10 cărți poștale cu mutările partidelor, pentru cei aproximativ 100 de adversari din toată lumea. Pentru aceste C.P. ar fi trebuit să plătesc foarte mult dacă le foloseam pe cele din comerț. E drept că Federația Română de Șah tipărea niște cartonașe speciale (10 bani în loc de 30), dar nu întotdeauna primeam câte aveam nevoie. Așa că am procurat materialul potrivit și mi-am confecționat singur niște cărți poștale, aplicând pe carton o ștampilă cu tabla de șah și cu inscripția de ȘAH PRIN CORESPONDENȚĂ. Plus un timbru de 10 bani. Pentru ca mutarea să fie cât mai clar redată, pe diagramă era mereu arătată poziția în care am ajuns cu partida, iar pentru asta aveam ștampilă pentru fiecare figură de pe tabla de șah, albă sau neagră. La fel și două rânduri de tușiere (cu tuș roșu și negru). La adresa mea de la expeditor foloseam de asemenea o ștampilă, ca să economisesc timp și a elimina posibilitatea unei greșeli de scriere sau de citire. Astfel m-am descurcat timp de aproape 10 ani, timp în care am trimis circa 50.000 de cărți poștale și am primit cam tot atâtea.

Astăzi, ștampilele sunt foarte ușor de confecționat și de procurat. Cea mai celebră e cea de la urne, cu mult râvnitul calificativ VOTAT, pe care unii o folosesc prea des, iar alții s-au scârbit de ea. De obicei ștampila e un însemn oficial care certifică legalitatea unui act, dar și un simbol al birocrației care ne îngreunează demersurile din fața ghișeelor. Atunci când alergăm pentru aplicarea unor ștampile și semnături, sau stăm la coadă pentru asta, simțim că facem parte dintr-o turmă al cărui cioban a uitat să-și facă datoria.

Dar mai există un fel de ștampilă, pe care noi, oamenii, o folosim fără să ne dăm seama. E cea pe care o punem atunci când etichetăm un semen de-al nostru sau chiar o comunitate. Nu stăm mult să analizăm toate circumstanțele și aspectele, dar ne place să credem că „ștampila” pe care am pus-o cuiva e definitivă și irevocabilă. Ne lăsăm ușor influențați de aparențe și nu ne place să lăsăm pe cineva „neștampilat”, pentru că am fi derutați, și noi vrem mereu să fie totul clar de la bun început. Nu avem răbdare să așteptăm un timp, până obținem mai multe date, ci acționăm din instinct, ca și cum am pune o etichetă și o ștampilă pe un produs oarecare. Dar omul e o ființă mult mai complexă pentru a-l clasifica și ștampila din câteva impresii.

Acest articol participă la competiția SuperBlog.

Trăim într-o țară în care suntem înconjurați de secretomanie. Pe vremuri nu erau nici pe departe atâtea secrete, dar erau periculoase. Li se spunea secrete de stat și dacă erai acuzat că le-ai divulgat, puteai fi condamnat la moarte, chiar dacă nu erai vinovat. Cum a apărut capitalismul și economia de piață, pac și droaia de secrete. Cel care ne-a șocat cel mai tare pe toți, a fost secretizarea salariului. Nu mai aveai voie să știi cu cât este plătit colegul tău și fiecare dintre noi am fost sfătuiți să nu divulgăm acest secret care putea periclita bunul mers al intreprinderii. Dacă din întâmplare aflai că unii au salariul cu mult mai mare decât al tău, deși nu făcea mare brânză, și divulgai această anomalie, ieșea cu scandal și erai sancționat.

Apoi au apărut alte și alte secrete care s-au infiltrat între oamenii de rând, mergând până la cei care se ocupă de destinele țării. Pentru a fi gestionate s-au înființat tot felul de servicii, secrete și ele. Atât de multe încât am ajuns țara cu cele mai multe servicii de acest gen, toți agenți bine pregătiți și plătiți cu bani grei din multiplele taxe care ne fac fruntași și la acest capitol. Totul e secret pentru oamenii de rând, dar viața lor intimă este privită și ascultată de „băieții cu ochi albaștri”, care sunt puși să se asigure că nu calci cumva pe alături sau nu divulgi vreo informație care ar putea periclita economia sau siguranța națională.

De ce atâta secretomanie? De ce se fac contracte secrete cu firme, în care există multe clauze secrete? De ce se vând obiectivele industriale și bogățiile naturale prin aranjamente misterioase și de ce n-ar putea fi ele făcute publice? La urma urmei este vorba despre banii și bogățiile noastre, pe care le-am dat în administrare unor oameni în care am avut încredere. Iar ei, când au ajunși gestionarii averii noastre, o vând prin negocieri secrete. E clar că dacă ar fi ceva normal și legal, nu ar mai fi nevoie de secretizarea dosarelor! Dacă nu ar fi vorba de șpăgi și mite, totul ar fi făcut la vedere și publicat ca să știe tot poporul unde se duc banii sau bogățiile țării. Doar necinstea și apucăturile mercantile ale aleșilor duc la tot felul de înțelegeri secrete. Iar când se cere cu insistență ca un anumit dosar să fie desecretizat, ce să vezi? Dosarul în cauză s-a evaporat! Mă refer aici la proiectul Roșia Montană, dar mai sunt și alte mistere care se încăpățânează să rămâna în acest stadiu.

Cel care încearcă să ne convingă de dispariția documentelor este una din cele două mâini drepte a lui Victor Ponta (a doua e Liviu Dragnea), Ministrul pentru Marile Proiecte (!), Dan Șova. Vă dați seama ce proiecte mari se învârt la noi în țară! Unul dintre ele a fost un pod dat în folosință cu zece zile în urmă, dar la care a uitat să taie panglica. Iar cum la noi tăiatul panglicilor pentru orice lucrare este o modă, a venit și el să aibă parte de o astfel de cinste. Mai bine mai târziu decât niciodată, nu? Și ce proiect mare, dom’le!

Bineînțeles că toate proiectele mari pe care le va gestiona acest ministru vor fi negociate în secret, ca de obicei. Trebuie să aibă fiecare bucățica lui de ciolan, așa cu s-au obișnuit toate guvernele care s-au perindat la împărțirea banilor colectați de la bunii plătitori. Că și unii dintre cei care nu plătesc taxele sunt ținuți la secret. Ei decartează niște sume mai mici unor persoane care închid ochii. Cine sunt acestea? E secret, dar cu puțină imaginație ne-am putea da seama cam ce hram poartă. Noi, însă, suntem sfătuiți să dormim liniștiți, că Guvernul lucrează pentru noi. Sau mai degrabă „ne lucrează” pe la spate într-un secret pe cât se poate de strict. Noapte bună, România! Somn ușor, române!

Săptămâna aceasta a fost marcată de cutremure. Multe cutremure, dar mici. Așa cum spunea premierul Ponta, nu trebuie să ne îngrijorăm, „nu a murit nimeni”. După o așa replică a unui premier vizavi de îngrijorările unor oameni care de o săptămână dorm îmbrăcați, cu urechea la zgomotele din pământ de teamă să nu cadă casa pe ei, nu îți vine decât să pui mâna pe cuțit, să îl dai la ascuțit pe tocilă și pietroi și să… tunzi blana la oi? Deci premierul României nu are treabă cu bieții copii care nu vor uita nopțile astea toată viața, acum nu trimite nimeni nici un psiholog să le acorde sprijin psihologic copiilor și oamenilor torturați noapte de noapte, zi de zi. Organizațiile pentru protecția copilului nu sar la jugulara autorităților care țin oamenii în această stare refuzând să le spună adevărul? Dar dacă în urma unui cutremur ar cădea să zicem drobul de sare de pe sobă în capul unui copil toate televiziunile și ONG-urile, de la protecția copilului la protecția țânțarilor, ar sări să-i decadă din drepturi pe bieții părinți că au pus drobul de sare pe sobă și nu l-au supravegheat. Dar pe guvernanții iresponsabili care de dragul unei companii care exploatează gaze și petrol prin metoda fracturării hidraulice și provoacă aceste cutremure, cine îi decade din drepturi

.

Cine îi ia domnului Ponta soarta României din mână, sau trebuie să așteptăm să moară România în totalitate ca să se întâmple ceva? Oricum suntem în stare de comă și nu știu dacă vom mai reuși să ne punem pe picioare. Când o să murim toți nu o să mai aibă cine să îi pedepsească pe acești „medici” iresponsabili care ne dau cu dreptatea în cap până la capăt, adică până ajungem la capătul răbdării. Guvernanții au impus legea Omerta asupra tuturor specialiștilor și moderatorilor care discută despre cutremurele din Izvoarele dându-le liber să spună orice prostie le trece prin cap, numai să nu spună adevărul, să nu spună că totul se datorează exploatării pe care o face compania OMV Petrom care a activat unele probleme de ordin geologic, cunoscute – după câte spun tot oficialii – dinainte de a da avizul de exploatare. Așa se face că nu știu ce ministru al științelor spune că nu a știut că e nevoie de un geolog în zonă, că dacă i s-ar fi cerut ar fi trimis. Domnul Mircea Radulian declară mai întâi că nu e nici un pericol, că nu vor urma cutremure mari, apoi că ar fi bine să vină un cutremur mare, că s-ar stabiliza faliile, dar nici unul nici altul nu iau în calcul și nu îi interesează cum trăiesc locuitorii comunei de o săptămână și ce efect are asupra lor ridicatul din umeri al autorităților și specialiștilor. Problema este cu atât mai gravă cu cât toți știu care este cauza, dar nu vor să o spună pentru că, revoltați, sătenii ar cere încetarea exploatării petrolului în zonă și în plus soarta exploatării gazelor de șist ar fi total compromisă dacă s-ar recunoaște că fracționarea hidraulică produce aceste efecte.

Locuitorii sunt terorizați pur și simplu, copii pot fi marcați pe viață de aceste evenimente, pentru că guvernanții nu vor să recunoască faptul că aceste cutremure au loc din cauza metodei fracturării hidraulice. Profesorul Radulian a reușit să inverseze, în emisiunea de joi seara a lui Gâdea, procesul de cauzalitate. Domnia sa a inversat cauza cu efectul, spunând că acele cutremure din zona Izvoarele au dus la eliberări de gaze, dar a uitat să spună că introducerea de apă sărată sub presiune poate duce la declanșarea cutremurelor, tocmai prin faptul că acestea ajung la pungile de gaz. Deci nu cutremurele eliberează gazele, ci răbufnirile și eliberările de gaze duc la mișcări tectonice, adică la apariția cutremurelor. Da, cutremurele duc la eliberări de gaze, fisurări care eliberează energii, dar atunci când cutremurele sunt cauzate de mișcări interne ale pământului, la mari adâncimi. La 5 km cutremurele apar ca urmare a introducerii sub presiune a apei sărate. Un cetățean din Izvoarele a spus la aceeași emisiune că în comună se evită discutarea subiectului OMV-PETROM, adică oamenilor le e teamă să spună ceva despre acest subiect în legătură cu cutremurele. Domnul Gâdea nu a dezvoltat subiectul. De fapt când unul dintre invitați a spus că este puțin probabil ca… domnul Gâdea a întrebat: „puțin probabil sau imposibil?” Invitatul și-a revenit, la fel ca doctorul Bacalbașa și a spus: „IMPOSIBIL”. Oare de ce? Cine le-a spus să tacă, cine le astupă gura?

În Spania se poate

Aceeași situație cu cea din Izvoarele se întâmplă din septembrie în Spania. În regiunea Castellon, miercuri noaptea locuitorii au dormit în stradă din cauza cutremurelor care au loc acolo începând din Septembrie. Și acolo, ca și la Izvoarele, cetățenii se confruntă cu zeci de cutremure de mică intensitate în fiecare zi. Și acolo, ca și la Izvoarele, oamenii sunt îngrijorați și au ieșit în stradă, nu mai pot suporta situația și le e teamă. Numai că acolo autoritățile nu se ascund după prun, nu apără interesele companiilor de exploatare a gazului și au recunoscut că seismele, din care peste 300 au fost înregistrate în cursul lunii septembrie, este posibil să se datoreze unei firme care crează un depozit subteran pe coasta mediterană din Castellon. Potrivit unor geologi, mișcările seismice de pe coasta Castellon sunt un fenomen denumit seismicitate, indus de proiectul de înmagazinare a gazelor. Poate află și geologii români despre asta, că ai noștri se dau cu capul de pereți și nu știu ce se întâmplă. Autoritățile au decis să suspende activitatea la instalația de stocare a gazelor naturale, în funcțiune din luna iunie, pentru a se stabili care este originea acestui fenomen. Deci la alții se poate, dar la noi se fac că nu știu, pentru că OMV și Chevron sunt prea mari ca să poată fi deranjate.

P.S. – Două întrebări pentru guvernanți și una pentru cititori:

1. De unde sunt cele 3700 de tone de deșeuri radioactive, inclusiv cianuri, de la Câmpulung?

2. Unde au ajuns deșeurile toxice de pe nava Flamina, care a adăstat în portul Constanța?

3. Ce distanță este între Ploiești și Câmpulung?