Culesul strugurilor era una din cele mai așteptate activități, de pe vremea când eram copil. Această sărbătoare în familie și-a păstrat farmecul și după ce am adunat câteva decenii de viață. Număram ciorchinii și așteptam să prindă culoarea pârguirii, socotind apoi zilele rămase până când tata ar putea da semnalul recoltei. Îmi plăcea să-i culeg de pe viță, cu mare grijă să nu se risipească boabele pe sol, să-i adun în coșărci sau găleți, iar apoi să-i văd rostogolindu-se în tocătorul care storcea din ei primele picături de must, întotdeauna foarte dulce. Apoi transferam tocătura în presa din apropiere și primul șuvoi de licoare îmbietoare se revărsa de bunăvoie spre vailingul* încăpător. De acolo, ajutându-mă de o sită metalică pentru filtrare, luam pahar după pahar și îl turnam în tolcerul pus pe rând pe baloanele de sticlă. Firește că, din când în când, mai ales atunci când nu eram aglomerat, degustam mustul pentru a compara tranșele stoarse, mai ales că erau compuse din mai multe soiuri de struguri.

Fiecare cules își avea povestea lui, în funcție de gustul aparte al mustului, de oamenii cu care împărțeam această sarcină plăcută, de bucatele cu care mama ne întâmpina și de alte întâmplări din timpul, dinaintea sau imediat după terminarea ritualului. Aici îmi amintesc de pățania trăită alături de Mitru, când ne întorceam în Baia Mare, având în Trabant o damigeană cu must proaspăt. Tocmai terminaserăm de stors strugurii părinților mei din Seini, dar mai era încă destul timp până la asfințitul soarelui. De aceea nu mi s-a părut deloc deplasată propunerea prietenului meu de a ne încerca norocul la pescuit, pe malul Someșului din Cicârlău, o comună situată la mijlocul distanței dintre Seini și Baia Mare. Undițele le purtam mereu în portbagaj, câteva râme adunaserăm dintre vițele de vie, iar norii care se adunau pe cer ne promiteau că peștii vor fi mai activi.

Am ales să parcăm pe o fâșie de pământ ce înainta binișor spre mijlocul râului, oferindu-ne posibilitatea să aruncăm momeala până aproape de malul celălalt. Nici nu ne-am instalat bine, că ploaia a început să cearnă. La început, mărunt și suportabil, însă greutatea stropilor creștea pe nesimțite și ne punea ambiția la încercare. Eram deja uzi până la piele, dar niciunul dintre noi nu voia să cedeze, din mândrie, din încăpățânare și din experiențele care ne-au călit până atunci și în care s-a întâmplat adesea să avem parte de capturi frumoase, tocmai când ploua mai tare. Am rezistat așa mai bine de o oră, apoi ne-am adăpostit în mașină încă două ore, dar cerul nu dădea semne să se elibereze de norii încărcați. Era clar că trebuie să renunțăm, așa că am adunat bețele și am pornit motorul, cu gândul să ajungem cât mai repede la garsonierele noastre uscate. Speranțele ne-au fost năruite când roțile Trabantului au început să se învârtă în gol, împroșcând noroiul și afundându-se tot mai adânc.

Ne-am uitat speriați unul la altul, așteptând fiecare o idee din partea celuilalt. Dacă urgia continua tot așa, riscam ca fâșia de pământ să fie acoperită de apă, iar autoturismul din carton să fie luat de viitură. Am înțeles amândoi că trebuie să acționăm cumva, însă Mitru a fost acela care a trecut la fapte. Cu mâinile goale a încercat să elimine noroiul de sub roți, căutând să ajungă la un pământ pietros sau măcar ceva mai solid. Efortul lui n-a fost zadarnic, într-un fel, pentru că a revenit în mașină plin de ciudă și de tină, din cap și până-n picioare; doar ochii i se mai vedeau. Era clar că suntem sechestrați în Trabant, iar acesta e înțepenit la cheremul Someșului care ne va hotărî soarta în următoarele ore. Epuizați și deznădăjduiți, ne-am alinat la gândul că avem must la discreție, deci nu vom suferi de sete. Îmbiindu-ne unul pe altul și rugându-ne în gând la fiecare înghițitură, nici nu ne-am dat seama când am adormit.

Soarele a fost cel care ne-a dat deșteptarea, pătrunzând nestingherit prin geamurile mașinii și transmițându-ne astfel vestea că mai trăim încă. Surpriza cea mai mare a fost când am pornit motorul și am băgat în viteză. Trabantul s-a opintit ușor și a început să călărească terenul zvântat, făcându-ne să chiuim de bucurie. Eram liberi!

Am mulțumit cerului, pământului, Someșului și în primul rând Celui de Sus că ne-a lăsat în viață, după care am pornit spre Baia Mare. Mitru mi-a spus să-l duc cât mai aproape de intrarea din spatele blocului, poate reușește să se strecoare în garsonieră fără să-l vadă cineva. Ghinionul a fost ca tocmai atunci să iasă o vecină cu un copil de mână. La vederea lui, acesta s-a speriat cumplit și a început să plângă, iar mama își făcu vreo câteva cruci, de parcă l-ar fi văzut pe Dracul. Nici nu era mare deosebire, prietenul meu nemaiavând înfățișare umană, de parcă pământul ar fi prins viață și ar fi căscat ochi. Mai apoi mi-a spus Mitru cum i s-a înfundat scurgerea de la baie, în urma kilogramelor de noroi pe care le-a dat de pe el. Cu toate astea, ne amintim cu zâmbetul pe buze de această aventură care era să ne coste prea mult.

* vailing – lighean mare