Sunt foarte multe lucruri cărora nu le apreciem valoarea, atâta vreme cât le avem. Dar cea mai importantă este, fără îndoială, sănătatea. Până nu avem probleme din cauza ei, cât timp cei din familie sunt viguroși și plini de viață, problemele generate de lipsa sănătății ni se par atât de îndepărtate încât nu merită să ne facem griji. Cu atât mai dureros este când buna funcționare a organismului este întreruptă brusc de un accident care dă peste cap toate visele și optimismul de care dispuneam. Iar când nenorocirea se întâmplă unui tânăr iubit și iubitor, care promitea mult în viață, părinții lui simt că trebuie să facă absolut orice pentru a-l readuce la starea dinainte.

Emil era lumina ochilor mamei sale și stâlpul de care-și sprijinea tatăl cele mai mari speranțe. Familia Isache mai avea un băiat și trei fete, la fel de frumoși și de cuminți ca fratele mai mare, doar că acesta din urmă avea ceva în plus: credința fără măsură în Cel de Sus, care-l făcea mai iubit de ai lui și de oamenii cu care relaționa. Părea un sfânt intangibil și tocmai de aceea nu le-a venit să creadă cunoscuților când au auzit de accidentul prăpăstios. Plăcerea lui cea mai mare era să se dea cu parapanta, momente în care se simțea mai aproape de cer, de Creatorul căruia i se ruga cu pasiune și dăruire. Atunci, trăia emoții de nedescris, zburând lin deasupra naturii sublime, purtat de aripi pe care le percepea crescute din trupul lui. Doar că, la ultima experiență de acest gen, aripile i s-au frânt inexplicabil, iar el a căzut ca o pasăre rănită. Salvamontul a fost alertat de colegii cu care ieșise pe munte, fiind apoi recuperat într-un timp relativ scurt. Viu, însă într-o stare gravă, cu multiple fracturi vizibile și posibile alte leziuni interne.

Familia îndurerată s-a prezentat la spital, de unde nu a plecat până nu a primit verdictul dureros: băiatul lor avea nevoie urgentă de o intervenție chirurgicală complexă și de durată, dar sunt speranțe să scape cu viață. Șansa de reușită, și implicit de supraviețuire, era de cincizeci la sută, având în vedere că și inima dădea semne de slăbiciune. Domnul și doamna Isache erau oameni foarte credincioși, iar copiii lor le-au moștenit cu scrupulozitate evlavia. Toată noaptea s-au rugat, iar tatăl a luat legătura, prin telefon, cu părintele paroh pentru a-i chema la rugăciune pe toți enorașii. Lumea îl admira și iubea pe Emil, iar rugăciunile lor puteau face minuni în această situație.

Spre dimineață, s-au întâlnit în salonul băiatului cu preotul spitalului, un bătrân blajin și cu multă experiență în astfel de cazuri. După o altă serie de rugăciuni, făcute împreună, părintele Ștefan l-a sfătuit pe domnul Isache:

– Am auzit că operația băiatului dvs. are loc astăzi, pe la ora două. Știu că e una dificilă pentru orice medic chirurg, dar ar fi bine să-l rugați pe domnul profesor Antonescu să o facă, deși el iese din tură pe la amiază. E un om bun și o să vă înțeleagă, dacă veți apela la bunăvoința dumnealui.

Tatăl lui Emil reacționă imediat:

– Dacă e nevoie de bani, pot să-i ofer oricât, numai să-mi salveze fiul.

– Nu, nu de bani e vorba, ci doar de o discuție din care să vadă cât de mult sunteți afectat și cât ar însemna ajutorul dumnealui, îl lămuri bătrânul preot.

Domnul Isache a oftat cu amărăciune și i-a răspuns îndurerat bătrânului:

– Voi face tot posibilul să-l prind la timp pe chirurg, după ce vom termina rugăciunile pe care le vom ridica spre Dumnezeu, în Biserică, alături de enoriașii care l-au cunoscut pe Emil și ni se alătură astfel în greau încercare prin care trecem. Vom fi acolo cu toată familia și îl vom ruga pe Cel de Sus să ne ajute prin nemărginita lui milostenie.

Preotul l-a asigurat că și el se va ruga din spital și le va fi cu sufletul alături, după care familia Isache a plecat cu ochii în lacrimi spre lăcașul unde era planificată adunarea credincioșilor. Rugăciunile au ținut mai mult decât se presupunea, pentru că o serie lungă de prieteni au vrut să-și aducă mica lor contribuție prin cuvinte fierbinți de implorare a Divinității, întru ajutorarea celui mai supus dintre robii pământeni.

Domnul Isache a revenit la spital după ora două, când Emil era în operație cu un medic mai tânăr și mai puțin experimentat. S-a reîntâlnit cu părintele Ștefan și au continuat să se roage împreună pentru reușita intervenției, dar, după câteva ore, au fost anunțați că Emil s-a stins din cauza unui stop cardiac. Cu ochii în lacrimi și răvășit de veste, tatăl a ridicat ochii spre cer și a rostit cu reproș:

– De ce ne-ai pedepsit, Doamne? Eram cu toți credincioși și supuși credinței pe care o propovăduiam tuturor, ne-am rugat sute de oameni să ne ajuți în aceste momente, dar Tu ne-ai abandonat tocmai în aceste momente! De ce?

Bătrânul preot i-a luat mâinile într-ale lui și i-a răspuns cu vorbele lui blânde și înțelepte:

– Dumnezeu nu te-a părăsit, dar rugăciunile nu sunt întotdeauna îndeajuns. Uneori e nevoie și de câte o rugăminte adresată oamenilor potriviți, pentru că și ei sunt parte din Marea Lucrare a Domnului. Poate că, dacă ți-ai fi făcut puțin timp să-l rogi pe doctorul Antonescu să facă el operația, băiatul tău ar fi trecut cu bine peste ea. E un om bun și poate face minuni, dar are pretenția să vorbească înainte cu aparținătorii, să îi privească în ochi și să vadă cât de mult își doresc ajutorul său. O rugăminte către un semen de-al nostru e ca o rugăciune către cel căruia Dumnezeu i-a dat harul să te ajute în numele lui. În fiecare din noi e un mic Altar, prin care El ne ascultă și ne dă putere.

Domnul Isache a rămas descumpănit după despărțirea de preot, dar l-a înțeles după multe zile de cugetare. De atunci a devenit mai atent cu toți oamenii din jurul lui și crede că pierderea lui Emil a fost un mesaj pentru cei ca el.