continuare

Vremea era foarte frumoasă și plăcută în satul acela dintre neguri, începând de la răsăritul și până la apusul soarelui. Chiar și în miezul zilei, deși astrul strălucea în toată splendoarea, puteai să te bucuri de căldura lui fără să simți caniculă și să te treacă nădușelile. Doar Vasile nu avea timp – și nici starea necesară – să simtă binefacerile unei zile de vară, cum nu trăise vreodată în lumea de unde venea. Degeaba a mai încercat să intre în vorbă cu gazda înfricoșătoare, pentru că doleanțele sale nu-și găseau nici cel mai mic ecou. Mai ales după ce logodnica din turn a încercat să-și lovească pretendentul cu farfuriile pe care le-a aruncat de la fereastră asupra lui, scoțându-l și mai mult din sărite.

– Lasă că te îmblânzesc eu până la urmă, a tunat el către fata înverșunată. Îmi vei face niște zmeișori frumoși ca tine și puternici ca mine. Iar tu treci la lucru, că tare-mi vine să zdrobesc ceva din jurul meu și n-aș vrea să rămân fără mână de lucru.

Expresia de la urmă i-a fost adresată bietului slujbaș de ocazie, nevoit să se retragă iarăși în munca lui fără zăbavă, cel puțin până la căderea nopții. Merele și cele câteva legume culese din grădină nu-i astâmpăraseră foamea, dar nu pentru stomac își făcea el griji. A adormit cu greu, pe un așternut de paie improvizat în apropierea calului răsfățat și a iepii muribunde, visându-și familia reunită și zâmbitoare.

Un cântec din fluier l-a trezit din somnul greu, derutat în a înțelege dacă-i doar în capul lui sau vine din realitatea dură care-l întâmpina de dimineață. Buimăceala i-a trecut în momentul când l-a văzut pe Zmeu cum intră în grajd, înjurând de mama focului și încălecând în grabă calul, cu nelipsitul buzdugan pe umăr. Ceva se întâmpla, dar Vasile nu a avut curajul să întrebe despre ce-i vorba, ieșind doar în urma călărețului nervos. Ajuns la poartă, acesta și-a scos cheia de la brâu, a deschis lacătul greu, ieșind tot călare din curte.

Tocmai atunci trecea prin fața castelului o femeie tinerică și frumușică, pe care Zmeul a întrebat-o aspru:

– N-ai văzut cumva pe acela care a fluierat atât de provocator? Spune-mi numaidecât cine a fost și încotro a fugit ca un laș!

– Vai, domnule Zmeu, eu sunt doar în căutare de lucru pe aici. Nimeni nu-i mai priceput ca mine, mai ales la gătit mâncăruri din cele mai alese…

– Bine, bine… Te iau, dar răspunde-mi odată la ce te-am întrebat sau îți tai capul cu paloșul.

– Desigur, domnule, tânărul care a suflat în fluier a fugit în partea aceea, i-a arătat femeia o direcție aproximativă.

– Ahaaa! E obrăznicătura de Făt-Frumos, dar îl prind eu din urmă. Intră repede înăuntru, să pot închide poarta. Mai vorbim noi când mă întorc.

Sanda – pentru că ea era străina în cauză – s-a strecurat imediat în curte, curioasă și nerăbdătoare să-și găsească bărbatul. L-a văzut de departe, venind cu pași șovăielnici și trupul aplecat, de parcă ar fi îmbătrânit câțiva ani într-o zi. Nu a recunoscut-o decât când au ajuns foarte aproape, iar atunci s-au aruncat unul în brațele celuilalt. Femeia îl strângea la piept bucuroasă, în timp ce bărbatul lăcrima și o săruta pe obraji, pe buze, pe frunte și pe mâinile cu care-l mângâia.

– Nu pot să cred că ești tu, prințesă a inimii mele, a rostit el gâtuit de emoție. Arăți atât de frumoasă în costumul ăsta țărănesc, încât am crezut că ești o zână din povești. De unde îl ai și cum l-ai convins pe Zmeu să te lase înăuntru?

– Hainele le-am primit de la Sfânta Vineri, împreună cu un fluier făcut special pentru a-i întărâta pe zmei. Eu am fost cea care a cântat din el, pentru a-l atrage din castel și a-mi oferi serviciile. Știam cine stă aici și mi s-a spus că ai făcut o alegere proastă, dar acum trebuie să plecăm înainte de revenirea gazdei. Ai vreo idee cum am putea ieși de aici, pentru că poarta e încuiată pe dinafară, iar zidurile sunt înalte și imposibil de escaladat.

Nici Vasile nu știa vreo cale de evadare din această fortăreață, deși se gândea la cele mai fanteziste planuri în timp ce mergeau prin curte lipiți unul de celălalt, ca doi tineri îndrăgostiți foc. În cele din urmă, i-a venit totuși o idee care ar fi putut să le fie de ajutor.

– Săndica mea, în turnul acela e o tânără răpită și încuiată. Eu zic să o eliberăm și poate o să ne ajute cu vreun sfat, că-i mai de multă vreme pe aici și o fi știind unele lucruri.

Nevasta i-a primit cu însuflețire propunerea și s-au grăbit amândoi să ajungă la odaia folosită ca închisoare. Nu înainte de a lua cu ei un topor bun în a sparge lacăte sau alte încuietori care li s-ar fi ivit în cale. Au avut de trecut prin trei uși solide și bine ferecate, care l-au pus la grea încercare pe bărbatul pornit să se răzbune astfel pentru exploatarea la care a fost supus. Doar așa au putut să intre în încăperea care o ținea captivă pe Ileana Cosânzeana, fiind întâmpinați  cu brațele deschise și ochii lăcrimând de bucurie. Așa făptură superbă nu le-a fost dat să vadă, iar momentul îmbrățișării i-a provocat lui Vasile emoții cum nu-și amintea să fi trăit, nici măcar în cele mai frumoase vise. Cu părul lung și îngrijit, un parfum de flori îmbătător, ochi de smarald limpezi, un mijloc subțire și atingeri catifelate, nici nu puteai crede că toate aceste calități n-au fost afectate de detenția strictă a unui monstru.

– Trebuie să fugim imediat din acest loc groaznic, le-a amintit ea care le este prioritatea, cu o voce ca de zână.

– Asta vrem și noi, dar nu știm cum am putea ieși, pentru că poarta de la intrare nu cedează ca ușile astea, i-a răspuns Sanda.

– Singura nădejde e în calul lui Făt-Frumos, cu care am fost prinsă într-o capcană și bănuiesc că-i în grajdul zmeului.

– Acolo n-am văzut decât o gloabă bolnavă și fără puterea de a se ridica măcar în picioare, o asigură cu amărăciune Vasile.

– Ea este iapa despre care vă spun, doar că nu a fost hrănită cu ce trebuie. Credeți că puteți face rost de niște ardei iuți ca focul?

Bărbatul se uită cu neîncredere la fecioara fermecătoare, să distingă dacă vorbește serios. Convins și din priviri că nu-i o glumă, veni cu o posibilă rezolvare.

– Am văzut în grădină câteva tufe cu ardei roșii și promițători, posibil să fie ceea ce-mi spui, după care veni cu o completare. Credeam că un astfel de cal trebuie să mănânce jăratic.

Ileana Cosânzeana găsi puterea să râdă cristalin, ca un sunet de clopoțel.

– Aceea e doar o figură de stil pe care am auzit-o și eu.

Nu era timp de palavre, ci de trecut la acțiune, fecioara alergând spre grajd, în timp ce bărbatul cu nevasta lui s-au dus în pas alert spre locul cu ardei miraculoși. I-au găsit numaidecât și au recoltat tot ce era matur, după ce s-au convins că erau într-adevăr cei mai aspri din care gustaseră vreodată. Întorși la grajd, au fost uimiți să constate că gloaba se ridicase în picioare, după ce-și primise porția de mângâieri delicate de la Ileana Cosânzeana. Dar mirarea cea mai mare a venit când au văzut cum înfuleca toți ardeii iuți pe care i-au adus, de parcă ar fi mere dulci. Schimbarea s-a produs aproape instantaneu, iar iapa aceea muribundă s-a transformat într-una viguroasă și nerăbdătoare de galop.

– Stăpână, spune-mi care ți-e voia și o să ți-o îndeplinesc pe loc, a vorbit animalul plin de încredere.

– Suntem trei oameni și nu putem trece peste zidul castelului, i-a explicat fecioara. Cum crezi că ne poți ajuta?

– Urcați toți pe spinarea mea și țineți-vă bine, i-a îndemnat el.

Era ceva incredibil pentru cei doi orășeni, dar Ileana Cosânzeana le-a insuflat curaj, astfel că au făcut precum li s-a cerut. Calul și-a luat avânt și, cu câțiva metri înaintea zidului, s-a desprins de pământ, trecând razant peste obstacol. Sanda și Vasile erau încă amuțiți de această performanță timp de mai multe clipe după ce au ajuns cu bine pe cealaltă parte și au coborât cu picioarele pe sol.

– Vă mulțumesc pentru eliberare, le-a spus fecioara cu recunoștință. Eu trebuie să ajung la iubitul meu și să-l avertizez că zmeul îl caută. Sper să ne mai întâlnim, poate chiar la nunta noastră.

N-a mai așteptat vreun răspuns de la cei doi salvatori buimăciți încă, ci a pornit ca vântul spre răsărit. Doar după o vreme s-a auzit vocea interioară și plină de admirație a lui Vasile:

– Minunată fată!

Sanda s-a uitat cu reproș la el și a replicat:

– Eh, e ceva mai înăltuță, dar în rest și eu arătam ca ea, când eram de aceeași vârstă.

– Daaa, a răspuns bărbatul, după ce și-a mai revenit. Pentru mine tot tu rămâi cea mai frumoasă dintre toate fetele.

Au zâmbit amândoi și s-au grăbit să plece cât mai departe de castelul acela blestemat.