Au trecut mai multe zile de la experiența neplăcută din centrul vechi al orașului Baia Mare, dar Cornel era la fel de afectat. Avea coșmaruri aproape în fiecare noapte, înspăimântat de femeia cu privire aprigă care se răstea la el, iar alteori îi râdea batjocoritor în față, provocându-i spasme și transpirație la trezire. Nici nu mai avea curajul să meargă cu Ionel pe terasa preferată, deși acesta îl asigura că fetița care cerșise atunci nu-și mai făcuse apariția. Probabil au găsit un alt loc, unde nu patrula polițistul cu pricina.

Mângâierea sufletească și-o găsea tot lângă bătrâna Ileana, alături de care se simțea în largul lui, povestindu-și unul altuia gândurile și amintirile dragi. Tristețea l-a cuprins când ea l-a anunțat cu bucurie că s-a eliberat locul mult așteptat la azil, iar de mâine nu o să se mai vadă, decât dacă o să vină acolo în vizită. Și femeia regreta că pierde un prieten atât de bun, dar trebuia să înțeleagă că nu ar fi putut trece singură peste iarnă.

– Domnu’ Cornel, ia de la mine mai multă sămânță, că mai rămâne destulă din ce-am adus de la țară, l-a invitat ea cu glasul duios. Oricum îți sunt datoare, după ce mi-ai plătit-o de atâtea ori și nu ai binevoit să ți-o duci.

– Numai de sămânță nu-mi mai arde mie acum, mătușică. Aș fi mai mulțumit dacă ai lua banii ăștia, din care să-ți cumperi câte ceva după internare.

Bătrânica nu voia să primească bancnota întinsă, dar Cornel insistă, motivând pe bună dreptate:

– Te rog mult să-i primești, că oricum ți-i dădeam pe parcurs, ca până acum.

În cele din urmă, femeia a acceptat cu lacrimi în ochi și nenumărate mulțumiri, iar apoi s-au despărțit cu speranța că o va căuta într-o bună zi, să vadă cum se simte printre ceilalți bătrâni. De atunci au trecut alte câteva zile, timp în care macaragiul privea dezamăgit spre locul din intersecție, rămas pustiu. Până când a observat un om în vârstă, care s-a instalat acolo tot cu semințe de vânzare. Abia a așteptat să-și termine schimbul, pentru a se lămuri despre cine anume este vorba.

De data asta, curiozitatea l-a făcut mai îndrăzneț de la început și, după ce a cumpărat un pahar mare din aceeași marfă, l-a abordat direct pe noul vânzător.

– Mi se pare mie sau sunteți o cunoștință de-a bătrânei care vindea aici, până nu demult?

Bătrânul cu părul alb și barbă încâlcită l-a măsurat cu privirea la fel de blândă ca a unor raze de soare tomnatice și i-a răspuns molcom.

– Dumneata trebuie să fii domnul Cornel, despre care mi-a povestit Ileana. Era o femeie bună, de aceea am acceptat să stea cu mine, că-i greu când n-ai cu cine schimba o vorbă. Tare rău îmi pare că s-a dus, dar îi păcat să las bunătatea de semințe nevândute, mai ales că mi-e tot mai greu să umblu cu ziare la vânzare.

– Și mie mi-a vorbit de dumneata, iar acum îmi pare bine să vă cunosc. Poate mergem împreună să o întâlnim și să ne spună cum se simte acolo, fără grija zilei de mâine.

Omul se uită se uită mai atent la el, de data asta cu ochii măriți, de parcă nu-i venea să creadă ce aude.

– Dumneata glumești sau habar n-ai ce vorbești?! Ileana s-a dus pe lumea ailaltă, după ce a căzut pe scările blocului și s-a lovit rău la cap. N-a trecut decât o săptămână de atunci.

Cornel a rămas perplex, simțind că-i musai să se așeze pe o dală de alături, pentru a percepe pe îndelete o veste atât de neașteptată. I-au trebuit câteva minute până să-și găsească cuvintele de scuze și regret.

– Îmi pare tare rău… dar eu credeam că s-a internat la azil, după cum mi-a spus că se va întâmpla.

– Aaa, da, se lămuri și moșul. Și eu m-aș fi bucurat dacă apuca să ajungă acolo, dar se pare că Dumnezeu a vrut altceva. Măcar dacă ar fi avut pe cineva apropiat s-o îngroape creștinește, cum și-ar fi dorit.

Ilie îl chema pe bătrân și era la fel de lovit de soartă la bătrânețe cum a fost și Ileana. Venea tot dintr-un sat apropiat, unde trăise bine cu femeia lui, până când aceasta s-a stins de cancer. De atunci, cei doi feciori au început să-l șicaneze și apoi să-l bată de câte ori se îmbătau, că lor le trebuie moștenire. Ultima bătaie l-a băgat în spital, unde a cunoscut un bolnav pe patul de moarte, care l-a ajutat să obțină garsoniera unde stătea acum. Era mică și prăpădită, dar măcar avea liniște și o pensie cât să trăiască de pe o zi pe alta, cu multă cumpănire.

Cornel a prins drag și de acest suflet bun, pe care îl vizita la fel de des cum făcuse cu bătrâna. Și de la el afla multe povești de viață, vesele și triste, din care bătrânul ținea să extragă învățăminte și să se remarce ca om sfătos, cum sunt de obicei bunicii. Și pentru astea, tânărul a ținut să-l răsplătească cu bani, fără să primească semințe în schimb. Ionel era iarăși gelos pe noua legătură a prietenului său, iar faptul că nu-i ținea companie mai mult îl durea și i-o reproșa de câte ori avea ocazia. S-a întâmplat ca, în ultimele două zile, badea Ilie să nu mai apară, ceea ce l-a dezamăgit pe macaragiu, bucurându-l pe micul prieten, care a sărbătorit gătind pentru amândoi cartofi prăjiți cu cârnați, o mâncare stropită cu vin de casă. După care s-au uitat împreună la un meci de fotbal televizat.

Asta s-a întâmplat la sfârșit de săptămână, unul petrecut total împreună, acompaniat de veselia naturală a lui Ionel și cea mai mult artificială afișată de Cornel. Luni, la ieșirea din servici, locul lui Ilie era tot pustiu, motiv de îngrijorare sporită pentru macaragiu. Se gândea chiar să meargă până la blocul de garsoniere, care era situat pe o stradă învecinată cu a lor. Poate bătrânul era bolnav și avea nevoie de ajutor. În timp ce-și făcea curaj să treacă la fapte, intră peste el prietenul și vecinul său, cu un ziar în mână.

– Ia citește ce scrie la pagina poliției, l-a poftit acesta.

Cornel l-a ascultat, găsind imediat articolul cu titlul „Un bătrân omorât în garsoniera lui”. Printre alte detalii, era trecută adresa, numele bătrânului și faptul că bănuiți sunt cei doi fii ai victimei. Zguduit de cele citite, vlăjganul ridică privirea spre Ionel și rosti cu sfâșiere:

– Blestemul!!! Ăsta-i blestemul femeii!