Bătrânul nuc ce mărginea curtea spre drum îşi trăise ultimul sezon. Decenii de-a rândul a rodit tone de nuci, a oferit ramuri accesibile pentru copiii şi leagănele lor, umbră pentru cei înfierbântaţi şi obosiţi de soarele nemilos al verii. Acum era obosit şi răvăşit de vânturile puternice, iar fructele lui erau prea puţine. Ramurile atârnau neputincioase şi pline de scorburi putrezite de umezeala ce-l măcina pe dinăuntru. Dar pomul era totuși bucuros că a avut o viaţă lungă şi plină de satisfaţie. Lăsa în urma lui mai mulţi puieţi care îi vor duce mai departe specia şi amintirea lui va dăinui prin ei. De aceea nu s-a speriat când a simţit drujba intrând în trunchiul lui gros şi curmându-i legătura cu seva pământului. Ştia că asta e legea naturii şi că era timpul să facă loc altora, mai tineri.

Alături de el se ridica din ce în ce mai semeţ un nuc viguros, ce promitea chiar să-şi depăşească predecesorul. Acum calea îi era liberă şi nimeni din jurul lui nu-i mai fura nici cea mai mică rază de soare. Fraţii lui, erau mai mici şi îl priveau admirativ cum se avânta spre cer ca şi cum ar fi vrut să ajungă acolo unde numai păsările reuşesc. Ramurile lui erau din ce în ce mai mari, mai multe şi mai groase, doar că nu aveau pe ele nuci. Printre laudele pe care le auzea din partea celorlalţi pomi, se strecura câteodată şi întrebarea: “Când avea să producă şi fructe?”

La început a socotit că nu merită să le răspundă piperniciţilor din jurul lui, dar în cele din urmă, agasat şi lovit în amorul propriu, a vrut să lămurească o dată pentru totdeauna rolul lui pe acest pământ:

– Micuţilor, ce aveţi preocupări banale, ascultaţi-mă şi luaţi aminte! Eu nu sunt ca voi şi nu o să-mi cheltuiesc seva pentru a face fructe. Asta o poate face orice pom. Eu sunt din lemn nobil şi menirea mea este să mă înalţ cât mai sus, să-mi desfăşor cât mai mult ramurile şi să prind fiecare adiere de vânt şi toate razele soarelui. Căci soarele e tatăl meu, iar frate îmi este vântul. Sub mine va fi cea mai puternică umbră şi crengile mele vor fi cele mai căutate de păsările cerului. Nimeni nu va mai fi ca mine, dar voi nu puteţi înţelege.

Iar ceilalţi pomi îl priveau admirativ şi chiar că nu înţelegeau de ce acel nuc falnic nu face fructe, la fel ca străbunii lui şi ca ei. Astfel au trecut câţiva ani de măreţie pentru pomul cel măreţ, însă într-o bună zi a văzut cum stăpânul curţii se apropia de el cu aceeaşi drujbă cu care l-a tăiat pe nucul cel bătrân. Lângă omul cu unealta ucigaşă se afla şi un vecin, care îi puse o intrebare:

– Doar nu vrei să-ţi tai nucul cel umbros?! Nu vezi ce mare şi frumos e?

– E într-adevăr cel mai frumos nuc pe care ai putea să ţi-l doreşti, dar ce folos dacă nu face roade? Să-l ţin doar pentru aspect? Mie îmi trebuie nuci, iar ceilalţi pomi îmi dau foarte multe, chiar dacă nu sunt aşa de mari. Se pare că ăsta e sterp şi face umbră degeaba pământului. O să fie tocmai bun pentru foc.

Şi cu aceasta porni drujba. Nucul cel falnic a căzut gemând de la înălţimea lui impresionantă şi în juru-i s-a făcut dintr-o dată lumină. Spre bucuria şi binefacerea celorlalţi pomi, care se simţeau pentru prima dată răsfăţaţi pe deplin de razele libere ale soarelui.

Omul e frate cu copacii, căci au aceeaşi mamă: Natura. Ea i-a zămislit pe toţi fiii ei cu un scop bine definit. Doar că în măreţia lor, oamenii uită care le este menirea şi încearcă să-şi depăşească condiţia. Vor să fie mai presus decât cei din jurul lui, prin măreţie şi trufie şi nu prin ceea ce e firesc: roadele, pe care cei din jur le oferă şi le aşteaptă la rândul lor. Dacă nu eşti în stare să rodeşti, înseamnă că ai trăit degeaba. Iar aceste roade nu sunt banii pe care îi faci şi nici alte bogăţii materiale. Sunt copiii şi educaţia pe care le-o poţi oferi. Este cartea pe care o laşi în urma ta. Sunt învăţămintele cuprinse în paginile ei. Este pomul pe care l-ai sădit.