De fiecare dată când se apropie Crăciunul, simt cum se stârnește în mine speranța că voi avea parte de bucuriile care-mi dăinuie în minte din copilărie. Totuși, rămân conștient că atmosfera de atunci nu se mai poate repeta nicicum, după șase decenii în care am rămas fără familie. Plus că eu arăt de vârsta moșului care vine cu darurile, străduindu-se în fiecare an să regăsească măcar o parte din gusturile bunătăților de atunci.
Ce delicioase erau bomboanele din zahăr, ambalate în staniol argintiu, cu care îmbrăcam bradul în Ajun! Îmi aduc aminte că aveam voie să mâncăm doar câte una, ca răsplată pentru ajutorul dat la împodobire. Eu și cu soră-mea nu trișam, de frica lui Dumnezeu, dar știam că peste două săptămâni ne vom răsfăța cu jumătate dintre ele, restul lăsându-le pentru pomul din Crăciunul viitor. Seara o așteptam cu pofte întemeiate, știind că tata ne va aduce din podul casei incomparabila tobă și cârnați cu costițe, toate deliciile afumate cu grijă de fumul lemnelor cu care ne încălzeam casa. Aveam dreptul la o felie din tobă, doi cârnăciori și o costiță subțirică, suficient cât să le apreciem pe îndelete savoarea. Atunci era prima dată în acel anotimp când gustam din ele, iar mama avea grijă să le împartă pentru toată iarna. Degeaba caut astăzi să găsesc astfel de afumături, niciodată nu sunt satisfăcut.
Dar nu numai preparatele pentru sărbătorile de iarnă și-au pierdut proprietățile pe care le știam. Îmi amintesc când am băut cu cea mai mare poftă o cană de suc rece din sifon și sirop de căpșuni. Era vară și foarte cald, iar o educatoare ne-a împărțit câte o cană de două sute de grame din acel „nectar al zeilor”. L-am savurat încet, știind că o să regret când se va termina. Aș fi fost în stare să îmi dau piciorul drept dacă aș mai fi primit o rație, atât de mult mi-a plăcut. Cam la fel am gândit vreo cincisprezece ani mai târziu, într-o altă vară toridă în care mergeam pe la case să fac invitații la nunta mea. Ajuns la casa unui fost coleg de muncă – împreună cu viitoarea mireasă -, ni s-a oferit câte un pahar de bere rece din frigider. Niciodată nu mi s-a părut atât de bună berea ca atunci, dar nici acolo nu am putut cere încă o porție, deoarece conduceam motocicleta. Chiar și o porție de fasole cu cârnați mi-a părut o mâncare dumnezeiască, după o noapte de pescuit și răbdat foame, pentru că nu știam de ea. Am găsit-o dimineață în portbagajul Trabantului, printre scule și momeli, și am tăbărât toți patru pe ea, fără pâine și fără linguri. Firește că nu ne-am săturat nici pe departe, dar gustul acela sublim ni l-am amintit de fiecare dată când desfăceam o conservă pe malul unei ape.
Acum, dacă stau să mă gândesc mai bine, poate că nu doar calitatea mâncărurilor din trecut m-a făcut să le duc dorul, ci mai degrabă faptul că nu m-am săturat atunci de ele. Dacă părinții ne-ar fi pus farfuria plină cu tobă, cârnați și costiță, dacă educatoarea mi-ar fi dat încă vreo două porții de suc, dacă aș fi primit încă un pahar de bere în acea vară, pofta mi-ar fi fost satisfăcută de fiecare dată și plăcerea simțită pentru puținul gustat ar fi dispărut de îndată. Chiar și Crăciunul în sine ni se părea mai frumos atunci, tocmai pentru că-l trăiam mai intens, doar câteva zile. Gusturile și o parte din farmecul lui s-au estompat, dar nostalgia care ne încearcă an de an nu poate să dispară cât trăim.
racoltapetru6 
Frumoase sărbătorile și gusturile de altădată! Tot la fel vor spune și copiii de azi, când vor mai trece… niște ani. 😀
Am mai zis cu altă ocazie pe blogul tău că mi-am dat seama că nu are rost să îmi doresc gusturile de altădată. Ceea ce a fost în trecut rămâne în trecut, pentru că un gust bun, care îți merge la suflet, pe care îl savurezi în copilărie sau tinerețe, nu se mai poate repeta. Așa e făcut omul! Acum mă delectez cu ceea ce am. Am cules gutui japoneze din oraș, unde am găsit. Acasă la părinți am avut gutui japonez, dar făcea puține fructe și nici nu știam că sunt comestibile. Acum știu că sunt bune înlocuitoare ale lămâiei, deși îmi lasă gâtul un pic iritat. Am făcut dulceață de gutui obișnuite în care am pus puțină gutuie japoneză. Sunt cel puțin două feluri de gutui japoneze, unele mari, gutuiul are flori roșii, dar fructele nu au aroma celorlalte. Celelate au fructe mici, iar gutuiul are flori roz. Dulceața a ieșit mai acrișoară și cu o aromă specifică. Ideile privind gutuile japoneze le-am primit de la un prieten cunoscut pe internet, de pe un forum. Îi mulțumesc pentru sfaturile primite! ❤
Amintirile rămân amintiri și e bine așa! ❤ Altfel, ce s-ar întâmpla dacă am recrea amintirile?!
Bine că ai găsit o modalitate de a încerca alte gusturi, mai rar întâlnite de mulți dintre noi. Astfel îți desfeți papilele gustative cu ceva exotic și nu mai ai motive să tânjești după ce-a fost odată. Diferența este că tu ai o gospodărie productivă și ești interesată să încerci mereu ceva nou, cum sunt gutuile japoneze despre care aud pentru prima dată. Nouă (mie și soră-mii) ni s-a uscat și gutuiul românesc, de mai mulți ani, fără să fie înlocuit cu un puiet. Așa că trebuie să mă limitez la ce-mi oferă magazinele, nu prea generoase în varietate prin Seini. Doar un magazin Profi, unul Penny și câteva magazine micuțe. Dar e bine că, așa cum bine spui, mi-au rămas amintirile și speranța din fiecare an că voi regăsi măcar o parte din gusturile de altădată:
Mulțumesc și eu pentru poftele stârnite, bune și ele! ❤
Mi-a venit ideea să pun un videoclip aici, ca să fie mai clar despre ce plantă vorbeam. ❤
Foarte bună și generoasă ideea ta de a-mi arăta și mie cum arată și ce proprietăți are gutuiul japonez. Mi-a plăcut și îți mulțumesc călduros! ❤
Cu drag, Petru! ❤
Am cel puţin trei articole din anii trecuţi unde am pomenit gutuiul japonez, iar unul dintre ele, din 2015, are şi o poză mare reprezentativă. Cred că mai sînt şi altele mai vechi care au poze, de pe cînd încă nu-i ştiam denumirea.
Anul ăsta, ca niciodată în ultimii 15 ani, a făcut o grămadă de fructe, dar neştiind că sînt comestibile – şi fiind deja căzute pe jos – le-am aruncat prin grădină în speranţa că va mai răsări vreun arbust-doi s-o înfrumuseţeze.
Vorba vine că sunt comestibile. Pot fi folosite în loc de lămâie. Se culeg numai după 1 noiembrie. Sunt bune și acum de pe jos, sunt foarte rezistente. Se pot rade cu tot cu coajă, pe răzătoarea fină. Pot fi adăugate în dulcețuri, în cantitate mică, pentru aromă. Acuma depinde de care ai. Dacă nu sunt aromate, nu merită. Dulceață sau compot din ele nu recomand, sunt foarte acre, astringente și consumă foarte mult zahăr. Le poți ține pentru decor și aromă. Se pot conserva în grădină acoperite bine de frunze sau într-o cutie de carton, ambalate individual în hârtie sau tot așa printre multe frunze în cutie. Când razi o gutuie, restul poți pune în congelator. Să vezi ce interesant că după ce le razi, cotorul nu se oxidează. Rămâne galben și se usucă așa.
Mulţumesc frumos pentru informaţii. Mi se pare totuşi cam mult efort pentru micile fructe (cam cît oul de găină, rareori mai mari). Oricum, dulceaţă/gem nu mai fac de mult, cam din 2015 de cînd e articolul menţionat, fiindcă nu mi-am mai permis materialele necesare. Şi nici n-am fost vreodată prieten cu lămîia sau gutuia “obişnuită”. Cel mai probabil, fructele gutuiului meu japonez – dacă va mai face, în unii ani n-a făcut deloc – vor rămîne pe ramuri sau pe jos prin jurul lui, după voia naturii ca şi pînă acum. 🙂
Ce frumos ai scris, Petru… și cât miez – din suflet adunat!
Puținul de care te-ai (ne-am) bucurat rămâne izvor de poftă-ntotdeauna. Fie că vorbim de Crăciun, brad, iz de mere coapte ori de vreo cutie magică-n ghetuțe.
Mi-ai trezit copilul adormit în mine… și nu numai. Acum ce mă fac cu el, că-i neastâmpărat…?!
O zi frumoasă îți doresc – și-n suflet, și în gând, dar și în realitate!
Mulțumesc frumos pentru generozitate, Oana! E luna în care copilul din tine doarme mai puțin și se bucură mai mult de frumos și gusturi pe placul lui. Lasă-l să te conducă, mulțumește-l cum crezi că-i mai bine, așa cum încerc să fac și eu, chiar dacă nu mai reușesc ca altădată. Dar îi ofer măcar speranțe, amintiri și… dulciuri.
Yep, înțeleg ce vrei să zici. Dar încearcă să faci ca mine. Nu sunt vegetariană (deși aș vrea, dar e prea multă muncă 🙂 ), dar las cârnații strict pentru Crăciun. Astfel, am un fel de mâncare „special” pentru o sărbătoare specială.
Se vede că m-ai înțeles și procedezi exact ca mine. Nu gust dinainte nimic din meniul Ajunului de Crăciun, tocmai pentru a fi surprins de gusturile din acest an. Poate am norocul să nu fiu dezamăgit, iar unele preparate să-mi amintească măcar puțin din trecut.
Ce-am fi fără nostalgii…?
Și eu le am, și nu numai de Crăciun, din păcate. Uneori mă uit la produsele din supermarket și mă minunez cât nimic sau fals în atâta poleială.
Dar da, Crăciunul accentuează dorul de copilărie…
Măcar cu nostalgii să ne poleim simțurile, dacă în supermarketuri găsim produse realizate pentru în primul rând pentru profit, mai puțin pentru gustul dat din rețetele tradiționale. Totuși, e luna în care putem visa frumos.
Exact cum ai spus, unele erau delicioase pentru că erau puţine sau se găseau mai greu. Unele gusturi nu mai sunt ce-au fost pentru că noi nu mai suntem cum eram atunci.
Ai trezit nostalgii, Petru!
Cred că s-ar potrivi în bună parte zicala: „foamea e cel mai bun bucătar”. Dacă ne-am fi îmbuibat de mici cu tot ce ne-ar fi plăcut, astăzi nu mai aveam parte de amintiri și speranța că vom retrăi aceleași senzații.
Așa sunt nostalgiile, Potecuță, molipsitoare.
Puținul aducea tentația și crea parte din savoare.
Eu aș aminti de prima banană pe care am gustat-o și din care, după prima îmbucătură luam câte o firmitură, ca să dureze… infinit, dacă s-ar fi putut. Aș mai aminti și de bomboanele “republicane”, aduse de surorile mele de la “Nestor” sau de la “Capșa”, nu mai rețin, dar și acum am în memorie gustul divin, de fruct adevărat, dar și aspectul sticlos al acestora.
Erau scumpe bunătățile, de aceea erau puține, rare, păstrându-se multă vreme în memorie. Iată, chiar și azi ne amintim cu drag de ele.
Ai perfectă dreptate, Mugurel! Pe atunci nu știam, dar apoi am învățat că niciodată să nu mă ridic de la masă fără senzația că aș mai putea mânca puțin. Uite că și amintirile sunt molipsitoare, apropo de prima banană gustată. Nouă ne-a adus una profesorul de geografie, pe care a tăiat-o în felii subțiri și ne-a oferit fiecărui elev din clasă. Au trecut apoi vreo zece ani până am mâncat una întreagă. Portocalele îmi plăceau cel mai mult, dar parcă nici ele nu mai au același gust.
Nu, nu mai au același gust sau miros. Sunt tratate până peste poate ca să reziste luni de zile fără alterare. Probabil că sunt forțate și pentru o creștere rapidă, pentru rodire excesivă.
Ce-i prea mult, strică; ce-i prea puţin, n-ajunge. Nimic nou pe lume. 🙂
În ce priveşte sărbătorile şi în special astea de iarnă, ca amintiri din copilărie, primul gînd ce-mi vine în minte e mai bine singur decît în companie proastă. Şi prefer să nu dezvolt. 😉
Acum știm că-i bine să fim cumpătați în toate, dar când eram copii nu o făceam din convingere, ci din nevoie. Datorită acelor lipsuri și a educației pe măsură, avem parte astăzi de nostalgii dulci, compensând astfel gusturile inegalabile la care visăm. 🙂
Unii ne cumpătăm şi acum tot din nevoie. Iar unele nostalgii s-au transformat în frustrări de-a lungul timpului. Cum spuneam: ce-i prea puţin, n-ajunge. Ce nu-i deloc şi n-a fost vreodată…
Da amintiri foarte placute si frumoase ,eu mai pastrez cateva globulete din copilarie! Gustul carnatului de atunci nu-l prea mai gasim astazi din pacate! O seara faina iti doresc! 🙂
Cred că sunt globulețe mari și frumoase dacă le-ai păstrat până acum. Noi foloseam mai mult nuci vopsite în argintiu pe care le atârnam pe crenguțe. Nostalgii plăcute îți doresc și ție, dragă prietenă! ❤
O zicală auzită în urmă cu șase decenii la voi în Seini: ”Nu e mult să nu treacă, nici puțin să nu ajungă. Mare sat e lumea asta, mare gazdă Dumnezeu!”
Mulțumesc pentru deliciosa evocare!
O altă zicală, auzită de la un coleg originar din Arduzel (lângă Ulmeni), zice: „decât să las în farfurie, mai bine să-mi crape burta de sătul”.
Mulțumesc pentru degustare și apreciere!