Pe malul Dunării gândea
Un bătrânel și răbufnea:
„Ce-ți pasă ție râu nătâng
Că-n fiecare zi eu plâng
După feciorul adorat
Pe care mi l-ai înecat.
Era tot ce-aveam pe lume,
Îl strig și noaptea pe nume,
Dar el rămâne rătăcit
Pentru că tu mi l-ai răpit.
De-aceea-ți cer, întărâtat,
Să îmi restitui ce-ai luat
Căci nu sunt omul să mă tem
Și din rărunchi să te blestem:
Ca dintr-un fluviu uriaș
S-ajungi un simplu pârâiaș,
Prin care oamenii să treacă,
Doar la pas, fără de barcă,
Iar apa, cât de puțină,
Să curgă simțind o vină
Pentru viețile luate,
Tinere, nevinovate!”
Trecut-au luni, chiar și un an,
De când amenința în van,
Dar într-o zi a auzit
O voce care l-a uimit.
„Bătrâne, eu nu-s vinovat
Că fiul tău m-a înfruntat,
Uitând că am ape adânci,
Vârtejuri mari și multe stânci
De care dacă te lovești,
Ușor poți să te isprăvești;
Îmi pare rău că ai rămas
Într-un asemenea impas,
De-aceea vreau să te ajut
Redându-ți feciorul pierdut,
Plămădit din a mea apă,
Deci nu poate să perceapă
Iubirea de la o fată,
Numai dragostea de tată.
Chiar de nu va fi din carne,
Va putea munți să răstoarne
Și-o să te-ajute cu avânt
Cât vei trăi pe-acest pământ,
După care-o să se-ntoarcă
Înapoi, la mine-n matcă,
Că-nțelegi, de bună seamă:
Tu-i ești tată, iar eu mamă”.
Când acea voce a-ncetat,
Valurile au fremătat
Și din adâncul tumultos
S-a ridicat fecior frumos,
Înalt și bine construit,
Dar și mai bine șlefuit
Decât moșul și-l amintea,
Sau poate doar i se părea.
Părul îi cădea-n cascadă,
A chipului acoladă,
Ochii limpezi ca izvorul
Care ispitește dorul,
Tenul lui, o provocare
Să-l mângâi ca pe o floare,
Iar vocea lui susurată
I s-a adresă cu „tată”
Când bătrânul l-a strâns tare
În brațele-i primitoare
Și i-a spus cu bucurie
„Bine-ai revenit, Ilie!”
Au plecat mână în mână,
Căci timpul nu se amână,
Și-aveau atâta de vorbit,
De-mpărtășit și-nfăptuit,
Iar casa lor bătrânească
A-nceput să-ntinerească.
”Adio singurătate”
Și-a spus moșul cu dreptate
Și au trăit împreună
Cu înțelegere bună;
Ilie-i purta iubire
Și muncea fără oprire
În a lor gospodărie,
Pe-ogor sau la zidărie.
Însă nu aveau rudenii
Și îi ocoleau sătenii,
Considerându-l ciudat
Pe băietul ce-a înviat
După ani fără de veste,
O prea funestă poveste.
Doar Ileana cea sprințară
Îi tăia calea spre seară,
Îmbrăcată într-o ie
Cu miros de iasomie.
El sobru, ea zâmbitoare
Și fire iscoditoare,
Între fată și Ilie
S-a creat o temelie,
Fiind două caractere
Ce se-atrăgeau cu putere,
Cât erau de diferite
Și de săteni terfelite.
Pas cu pas simți feciorul
Cum îl cuprinde fiorul,
Iar în trupul cel din apă
O inimă îl înțeapă,
Plămădită în vâltoare
De-o fată cu chip de soare.
Dar ea avea căutare
La mai mulți feciori cu stare
Și geloși nevoie mare
Pentru această sfidare.
Ei au plănuit cu ură
Răzbunarea cea mai dură,
Într-o seară, pe câmpie,
Când găta munca Ilie.
Patru vlăjgani puși pe rele,
Cu cuțite în prăsele
Și cu bâte de-alea groase
Au sărit să-i rupă oase;
Bătucindu-l pe-ndelete
Și lovind cu multă sete,
Iar la urmă, fără milă,
L-au înjunghiat în silă,
Dar nu puteau să priceapă
Cum din trup îi curgea apă,
Fără sânge, fără lacrimi,
Firești în astfel de patimi.
Obosiți de misiune
Și-au zis că e mort pe bune,
Plecând să sărbătorească
O faptă neomenească.
A doua zi dimineață,
L-a găsit Ileana-n viață,
Căci apa s-a-ntors în vene
Cum i-a fost prescris în gene.
Astfel l-a cărat acasă,
Unde-l aștepta la masă,
De-aseară, fără-ncetare,
Și bolnav de-ngrijorare,
Tatăl lui, atât de firav
Încât căzu la pat bolnav.
În patru zile el s-a stins
Și în sicriu a fost întins
De cei doi tineri ce-l plângeau
Și drumul spre groapă-l lungeau,
Iar după înmormântare
Ilie simți chemare
Către Dunărea măreață
De la care-a primit viață.
Ileana-l ruga zadarnic,
Iar el se simțea amarnic,
Însă trebuia să meargă
Pe drumul care să-l șteargă
Dintre muritori de-o teapă,
Transformându-l iar în apă.
Lăcrimând l-a urmat fata,
Cercând să îi schimbe soarta
Până-au dat de fluviu mare
Cu pârdalnica-i chemare,
Unde trebuia-mplinită
O soartă pecetluită.
De mână-l trăgea Ileana,
De-alta apa, dunăreana,
Iubita cu implorare,
Mă-sa, neîndurătoare.
Au intrat în fluviul mare,
Fără chip de separare,
Uniți parcă pe vecie,
O Ileană și-un Ilie.
Valul i-a tras în adâncuri
Îmbrățișați ca-ntre teascuri,
Dunărea, cu osebire,
S-a mirat de-așa iubire
Și după ce a cugetat,
Pe mal uscat i-a returnat.
S-au trezit tot prinși de mână,
Ca de-o trainică țâțână,
Menită să îi unească
În dragostea omenească.
Iară apa curgătoare
Le-a adus o veste mare:
„Cât oi fi eu de umblată
N-am mai fost așa mirată
De sentimente curate
Care trec și peste moarte;
De aceea, ca o mamă
Darnică, de bună seamă,
O să te dezleg, Ilie,
De prezisa datorie
Și-ți doresc viață-mplinită
Cu fata ce ți-e menită!”
Binecuvântarea dată
I-a fericit deîndată.
Așa s-au dus cei doi iubiți,
Îmbrățișați și fericiți,
Oprindu-se pe un ponor,
La munte, lângă un izvor,
Acolo și-au făcut casă
Trainică și luminoasă,
Unde-au crescut copii, nepoți,
Falnici și frumoși cu toți,
Prețuind, ca pe-o icoană,
Moștenirea dunăreană.