continuare
Oricât de liniștitoare au fost cuvintele fetiței, ele nu puteau atenua groaza inspirată de hidoșeniile care se coborâseră printre săteni. O parte dintre ei au luat-o la fugă spre locuințele considerate cât de cât mai sigure, urlând în gura mare:
– Balaurii! Au venit balaurii!
Dacă până și zmeii, recunoscuți ca neînfricați și puternici, au abandonat lupta în fața unei astfel de amenințări, ce șansă mai aveau niște oameni obișnuiți? E drept că s-au ivit excepții: oșteni cu paloșele pregătite pentru atac, Ioana și grupul ei cu arcurile întinse sau unii țărani cu furcile împungând aerul, dar niciunul nu a îndrăznit să-și enerveze presupusul inamic. Adevărul era că nu mai văzuseră în realitate cum arată astfel de fiare, dar știau din povestiri că sunt cele mai periculoase. Era un crez adânc înrădăcinat în mintea lor, care nu putea fi schimbat prin nicio atitudine aparent pașnică. Adam și Eva au înțeles să intervină și ei în a-i asigura că le sunt aliați, iar primul s-a adresat Sandei, dovedind că a avut parte de o bună educație:
– Mă înclin în fața celei care a crescut o fetiță atât de generoasă și curajoasă, a șuierat lin Adam Unu.
– Sunteți cea mai prețuită împărăteasă pentru noi, a adăugat Adam Doi.
– Și la fel de frumoasă ca Biancaaaa, a completat Adam Trei.
Faptul că vorbeau nu a avut deloc efectul dorit, ci dimpotrivă. Oare prin ce vicleșuguri vor să le mai câștige încrederea și care este scopul lor ascuns?, se întreba gloata, în așteptarea unui semn clar din partea comandantului Gâzu. Acesta era rănit la mâna stângă, însă nu băga de seamă sângele care-i curgea și nici durerea care-l încerca, fiind concentrat să ia decizia cea mai bună. A fost răgazul în care a intervenit balaurul Eva:
– Îmi place să văd atâția oameni buni, a spus Eva Unu.
– Avem numai gânduri pașnice pentru voi, îi asigură Eva Doi.
– Ne înclinăm în fața vitejiei de care ați dat dovadă, zise și Eva Trei.
Sanda și-a revenit cu greu din încremenirea care a prins-o cu gura căscată, la propriu. Nici în coșmarurile cele mai negre nu și-ar fi închipuit copiii venind călare pe balauri cu câte trei capete vorbitoare, dar realitatea trebuia acceptată prin fapte concrete, pentru că trezirea nu era o opțiune. Și cum din partea lui Vasile nu se putea aștepta la o reacție, numai ea putea gestiona situația. Primul gest a fost cel mai firesc pentru orice mamă: să-și îmbrățișeze copiii pentru care își făcuse atâtea griji. Măcar erau vii și nevătămați, deși au apărut într-un mod atât de șocant pentru toată suflarea prezentă.
– Ăsta era marele vostru secret?, a întrebat ea în timp ce-i strângea la piept. Puteați să mă pregătiți, că era să leșin când v-am văzut călare pe acești…
– … prieteni, a intervenit la timp Adi. Dacă ți-am fi spus, nu ne-ai mai fi lăsat să-i vizităm, iar acum eram uciși până la unul de zmei.
– Mi-a fost dat să văd și o astfel de grozăvie, și-a dezlegat Vasile limba, în timp ce-și pupa, la rândul lui, copiii. Și totuși, pentru mine e ceva de neconceput, orice mi-ați zice.
– Chiar credeți că putem avea încredere în aceste creaturi?, a întrebat Ioana. Eu zic să fim cu ochii și cu săgețile pe ei, că n-am auzit de vreunul din specia lor care să se țină de cuvânt.
Fierarul Gâzu cântări încă o dată șansele și își spuse părerea hotărâtoare:
– Șezi blând, fată vitează, că nu avem încotro. Sunt sigur că zmeii s-au regrupat în pădure și abia așteaptă să-și termine treaba, mai ales dacă balaurii ne-ar lăsa de izbeliște. Eu am încredere în copiii aceștia, iar creaturile îi ascultă, asta-i tot ce contează. Mai bine ne-am îngriji rănile, ne-am număra morții și i-am îngropa cum se cuvine. Apoi ne vom reorganiza, alături de noii noștri aliați.
– Ați face bine să vă grăbiți, îi sfătui Adam Unu. Simțim un miros tare cunoscut care devine tot mai puternic, iar asta înseamnă că se apropie bătălia cea mai grea.
– Ce fel de miros?, a întrebat Adi.
– E unul foarte cunoscut, așa… ca al nostru. Înseamnă că vin balauri ca noi, doar că vor fi în sprijinul zmeilor.
– Trebuie să găsim un loc mai sigur decât locuințele din sat, a sugerat Adi.
– Eu aș zice să mergem numaidecât pe dealul pietros, unde ne putem ascunde în peșteră, a venit propunerea Biancăi.
A fost din nou rândul comandantului să decidă dacă presupunerile balaurilor puteau fi reale și ce măsuri se impuneau cu adevărat în aceste condiții. Era clar că răul cel mare avea să se abată asupra lor, astfel că indicațiile venite chiar de la niște creaturi fioroase și susținute de copii, păreau cele mai bune. După ce și-au oblojit rănile, și-au numărat morții, Gâzu a poruncit ca toată lumea să pornească spre dealul mult hulit până acum. Apariția în zare a balaurilor zburători și urletele de bucurie ale zmeilor încurajați de noii aliați i-au făcut pe oameni să grăbească pasul, ajutându-se unii pe alții, în funcție de stare și puteri. Degeaba au vrut Adi și Bianca să se urce înapoi pe Adam și Eva, pentru că de data asta au fost refuzați cu încăpățânare.
– E o înfruntare prea periculoasă, iar părinții voștri au nevoie de voi în viață, le-a zis Eva Unu.
– Ai grijă de oameni, Adiiii! Noi o să ne revedem după bătălie, a adăugat Adam Doi.
Și fără să mai piardă vremea, cei doi frați înaripați s-au ridicat în aer, pornind în întâmpinarea inamicului numeros. Flăcări le ieșeau pe gură, pârjolind cavaleria de la sol și balaurii pe care îi întâlneau în cale. Vasile și Sanda priveau cu groază la potopul din urma lor, în timp ce urmau grupul de săteni speriați, dar mulțumind cerului că-i are alături pe copii. Au trecut rapid prin sat, care a ars imediat după aceea, fiindcă și unii balauri inamici puteau scoate flăcări pe nări. Adam și Eva reușeau să apere oamenii care se apropiau acum de dealul salvator. Atunci a aterizat în fața lor un vultur mare și negru, transformându-se pe dată într-o cotoroanță care-ți îngheța sângele în vine.
– Unde fugiți, oameni fără minte și curaj?, a întrebat ea cu un glas hodorogit și cutremurător. Credeți că scăpați de pedeapsa copiilor mei, după ce mi l-ați omorât mișelește pe cel mai mare? Voi două obrăznicături sunteți responsabile pentru asta!
Acuză ea întinzând degetul arătător către Adi și Bianca.
– Băiețelul meu viteaz a reușit să le omoare mama care apăra localitatea asta amărâtă. Nu a știut că zămislise deja doi pui, dar ar fi murit oricum dacă vă vedeați de treabă și nu îi hrăneați. Uite unde a dus nesocotința voastră, însă a venit vremea să-i pun capăt, prin pedeapsa supremă. Oamenii nu merită să trăiască, de la cel mai sărman și până la împărat. Fiți siguri că vine și rândul celor din palate, acesta e doar începutul.
O suliță se îndreptă spre baba amenințătoare, venind din mâna lui Gâzu. Doar că trupul ei își păstra agilitatea și a reușit să se ferească la timp, răspunzând sarcastic:
– Ce naiv poți să fi, fierarule!. Au nu știi tu oare că nicio armă de pe Pământ nu mă mai poate străpunge de când am acaparat toate puterile vrăjitoarelor și zânelor? Poate vrei să încerci și tu, copile războinic?, l-a întrebat pe Adi, după care a cuprins-o un râs nestăvilit.
Băiatul a profitat de ocazie, aruncând puternic sulița dăruită de Gâzu. De data asta, arma a străpuns-o adânc în piept, provocându-i o mare surprindere pe chip.
– Noroc că am primit ajutor ceresc și avem arme la care nu ești imună, a exclamat cu entuziasm Adi.
Toată lumea a izbucnit în urale, în timp ce cotoroanța își dădea sufletul. Acum, puteau urca spre gura peșterii, mai ales că dogoarea focurilor pârjolitoare se făcea tot mai simțită. Au ajuns la timp să se ascundă, dar lupta de pe cer și chiar de la sol părea pierdută. Adi și Bianca priveau printre spațiile înguste dintre bolovani, sperând să-i vadă pe Adam și Eva, însă au fost dezamăgiți. Flăcările balaurilor pârjoleau dealul și în curând vor ajunge zmeii să-i scoată ca pe niște șobolani din ascunzători.
racoltapetru6 