Iarna își intra pe nesimțite în atribuții, ca un anestezist performant pentru natură și sufletele oamenilor. În zadar a mai încercat Sanda să se folosească de darul dobândit, întrebând ultimele flori despre intențiile zmeilor sau în ce privește plimbările pe care le făceau copiii. Domnițele cu petale tot mai veștejite răspundeau cu greu, afectate de răcoarea nopții și bruma tot mai deasă:

– Ne pare rău, dar prietenele noastre înaripate nu ne mai vizitează, iar memoria ne-a slăbit în ultimele zile, a răspuns cu greu o zambilă aproape adormită. Parcă îmi aduc aminte de dealul pietros care mărginește această așezare, însă nu știu sigur când au fost pe acolo ultima oară…

Era puțin pentru o mamă, dar măcar nu părea ceva periculos. Poate micuților le plăcea să străjuiască localitatea și să admire de sus împrejurimile, iar faptul că o făceau împreună o mai liniștea. Le-a spus vestea și bărbaților din familie, iar bunicul a găsit un motiv întemeiat să le dăruiască binoclul lui vechi de vânător. Adi și Bianca s-au arătat foarte încântați de acest cadou util și au promis că vor veghea mereu partea aceea de acces. Mai era nevoie de câțiva tineri care să fie atenți la intrarea dinspre pădure, însă au găsit doi curajoși cu cai iuți, dacă se impunea o avertizare urgentă.

Totuși, majoritatea sătenilor parcă uitaseră de amenințarea unei invazii, problema lor fiind acum atacurile animalelor sălbatice asupra grajdurilor cu vite și oi. De obicei, lupii făceau ravagii, iar gospodarii se apărau doar cu bâte și câini, limitând pe cât se putea pagubele. Îmbucurător a fost să constate că, deși iarna și-a arătat chipul la timp, jivinele nu-și mai făceau de cap, de parcă dispăruseră din peisaj. Fiecare gospodar venea cu presupunerile lui, dar cu toții mulțumeau lui Dumnezeu pentru această schimbare și se rugau să țină toată iarna.

Sanda și Vasile aveau mai mulți elevi, respectiv recruți, iar asta îi ținea ocupați toată ziua. Copiii și tinerii nu trebuiau să meargă cu animalele la păscut, în anotimpul rece, iar experiențele noi îi provocau să-și arate abilitățile și să viseze că vor ajunge cineva, cum ar fi un slujbaș la curțile împărătești, cu un câștig de invidiat. Bianca și Adi preferau să stea în preajma fierarului, singurul din sat care a fost oștean și cunoștea multe secrete, pe care le transmitea celor dispuși să le primească. Două sulițe au fost dotate cu vârfuri care penetrau orice alt metal, după care a început instruirea băiatului în a le arunca la țintă. Nu era deloc ușor, însă nici micul războinic nu renunța, până la perfecționare. În acest timp, surioara își demonstra capacitatea de trimitere cu forță și precizie a săgeților, devenind o adevărată expertă, tot sub îndrumarea lui Gâzu.

Nici bunicul Gheorghe nu pierdea vremea, ci își ajuta consătenii bătrâni și fără putere să-și taie lemne pentru foc, să-și repare grajdurile și să hrănească animalele din bătătură. Atât el, cât și nepoții, erau plătiți de obicei în natură, dar se găseau și gospodari mai înstăriți să le strecoare câțiva gologani, câștigați din vânzarea blănurilor și ale altor produse trimise spre cel mai apropiat palat. Aici interveneau negustorii care strângeau tot ce se putea valorifica și organizau câteva caravane pe an. Poveștile lor erau ascultate cu sufletul la gură, de cei tineri până la cei bătrâni, curioși să audă cum trăiesc oamenii din alte părți.

Ultima întâlnire cu acești comercianți, veșnic pe drumuri, i-au făcut să se crucească pur și simplu de cele auzite. Ziceau ei că dealul din apropiere este blestemat și au auzit de acolo niște urlete îngrozitoare, de ți se oprea inima-n loc. Într-o noapte din primăvara trecută, au zărit de la distanță umbra unui duh mai mare ca orice pasăre, care zbura sub clar de lună, în căutarea unor victime rătăcite. De aceea nu-și mai fac drum pe acolo, dacă împăratul nu le va pune la dispoziție oșteni care să-i apere.

– Ceea ce mă miră este că aveți doi copii printre voi, care au fost văzuți de mai multe ori cum dau târcoale acelui loc, le-a mai spus unul din membrii caravanei. Cum de îi lasă părinții să umble hai-hui și ce fel de joacă e asta pentru ei?

Țăranii s-au privit cu înțeles și au completat pe rând un răspuns:

– Ăia-s strănepoții primarului, care se țin mai presus decât copiii noștri, doar pentru că știu să citească și să folosească armele.

Iar moș Toader, nelipsit din astfel de întâlniri, a adăugat:

– I-am mirosit de la prima vedere că învârt lucruri necurate. Precis că-s în cârdășie cu duhul acela, pentru a ne atrage în ghearele lui, iar apoi să dea vina pe zmeii despre care tot vorbesc.

Oamenii din jur dădeau din cap a încuviințare, că mare greutate avea vorba unui consătean cum era Toader, cu o minte care l-a îmbogățit mai abitir ca pe oricare. Iar acesta a socotit că-i momentul să-și demonstreze și mai mult avuția, adresându-se negustorului șef.

– Poate mă luați și pe mine, când mergeți la curtea împăratului. V-aș plăti cum se cuvine, după ce-mi vând bijuteria prețioasă pe care am moștenit-o. Vreau să-mi cumpăr o trăsură boierească și doi cai cum nu mai are nimeni de aici, așa cum îi șade bine unui viitor primar.

Șeful l-a privit atent, să se convingă că vorbește serios, după care i-a răspuns:

– Dacă-i vorba de o bijuterie cu valoare mare, vei găsi la palat trăsuri aurite, dar și armăsari cum n-ai mai văzut. Noi ne îndreptăm acum spre casele și familiile noastre, că iarna e greu să umblăm prin nămeți, dar ne întoarcem la primăvară să te luăm. Până atunci, poate scăpați de arătania aceea, că ar fi mult mai aproape drumul peste deal.

– Rezolvăm noi asta, l-a asigurat Toader în timp ce-și freca palmele cu gândul la caleașca aurită.

Ajuns acasă, a scos un porumbel din cușca sa, i-a prins un bilețel pe picior și i-a dat drumul în văzduh. De-acum, trebuia să aibă doar răbdare, timpul fiind cel care le va rezolva pe toate.

Iar timpul, acel călător fără popas, trecea cu zile albite de ninsoare și aurite de sărbători, care le făceau mai ușor de suportat vitregiile. Într-una din nopțile ce despărțeau aceste zile, Bianca și Adi au auzit-o pe Maia când s-a săltat din așternutul ei, lătrând cum nu mai o făcuse niciodată. Au sărit și ei în picioare, încercând să înțeleagă pericolul și de unde vine. La fereastră se vedeau niște umbre nedeslușite sub lumina lunii, iar dinspre ușa de la intrare răzbăteau sunetele loviturilor în stare să o doboare, deși era groasă și bine fixată. Instinctiv, precum oștenii bine antrenați, au pus mâna pe arme, exact la timp ca băiatul să străpungă trupul unei creaturi ce tocmai spărsese geamul și încerca să intre. Cât o fi fost de întuneric, și-a dat seama că aducea a om masiv cu două capete de câine.

Ajutorul surioarei a fost de mare folos, prin cele două săgeți țintite spre arătarea terifiantă. Încă o lovitură cu paloșul lui Adi l-au făcut să urle cumplit a moarte și să cadă inert pe pervazul ferestrei. Neîntârziat, băiatul a ieșit pe hol, urmat de sora care-și potrivea din timp o altă săgeată în arc. Și acolo era o bătălie cruntă cu creaturile care invadaseră primăria. Vasile se lupta vitejește cu una, folosind buzduganul, Sanda tăia cu sabia în stânga și în dreapta, Maia a sărit și ea la un gât, doborând trupul diform. Chiar și bunicul își rotea amenințător toporul de care nu se despărțea nici în dormitor. Monștrii continuau să intre pe ușă și pe ferestre, nelăsându-le nicio clipă de zăbavă, iar ei erau copleșiți de numărul lor.

va urma