continuare

”Un fecior de împărat cam ciudat”, a gândit Adi în timp ce-l privea cum pierdea vremea visător, în loc să se suie pe cal și să ajungă la palate cu prințese frumoase. În schimb, Biancăi îi plăcea de el și încerca să-i țină isonul, cercetând atentă locul spre care se uita tânărul. Deodată, chipul acestuia tresări cu plăcută surpriză când dintre cercurile pe care le genera cu bățul s-a ivit capul unei broaște țestoase. Ochii aceia mari și blânzi îl priveau insistent, de parcă ar fi vrut să-i transmită un mesaj drăgăstos, pe care numai el ar fi putut să-l priceapă. Și totuși, nu-l înțelegea deși se străduia să-și dea seama ce ar trebui să facă.

– E drăguțică broasca aceea, nu?, l-a întrebat copila de lângă el. Pe la noi se spune că dacă o săruți se transformă într-un prinț sau o prințesă. Eu nu cred, mai ales că asta e țestoasă, nu una din acelea urâte și râioase, cum spun basmele.

Flăcăul părea mai încrezător, pentru că ochii aceia îl ardeau pe dinăuntru ca o văpaie cum nu mai simțise încă.

– De trei zile vin pe aici și de fiecare dată mă privește atât de galeș încât aș putea crede ce mi-ai spus. Dar eu nu am curajul să sărut nici măcar o fată, darămite o broască, oricât ar fi ea de drăgălașă. Pot doar să spun că aș prefera să-mi fie ea mireasă, orice ar zice lumea și tatăl meu despre alegerea făcută.

– Păi, spune-i ei ce gândești, nu mie, l-a îndemnat fetița.

Prințul și-a învins temerile și s-a adresat cu voce hotărâtă vietății din lac:

– Vrei să fii tu mireasa mea?

La auzul acestor cuvinte, broasca țestoasă înotă numaidecât la mal și se apropie de fecior. Acesta se cam sperie când a văzut că nu e de glumă și trebuie să meargă acasă cu o astfel de mireasă, dar broasca s-a dat de trei ori peste cap, transformându-se într-o fată ca o zână a florilor de frumoasă.

– Mulțumescu-ți ție, fecior neprihănit și inspirat, că m-ai scăpat de blestemul aruncat asupra mea și a împărăției mele de către o vrăjitoare puternică. De acum îți aparțin cu totul și te voi urma la nunta care ne așteaptă.

Vă dați seama că tânărul timid a rămas mut de minunea văzută, mai cu seamă în fața unei fecioare pe care nu contenea să o admire. Adi era la fel de înmărmurit, doar Bianca și-a păstrat cumpătul, sfătuindu-l în continuare:

– Zi și tu ceva, orice, doar o să-ți fie mireasă.

– Ăăăă… nu-mi vine să cred, dar niciodată n-am fost atât de bucuros… Vrei să mergem acum?

– Nu imediat, prințul meu. Dacă vrei să fie cea mai frumoasă nuntă, trebuie să facem pregătirile cuvenite. Vă invit pe toți trei la castelul meu, a zis ea în timp ce făcea un semn larg cu mâna deasupra lacului.

La gestul ei maiestuos, apele s-au despărțit în două, lăsând să se vadă un drum care ducea spre împărăția ei din adâncuri. În fața miracolelor care se țineau unul după altul, cuvintele celor trei invitați se lăsau mereu așteptate, dar tot fetița și-a revenit mai repede, precizând:

– Măria ta, noi eram doar în trecere, nu suntem rude și nici măcar de viță nobilă.

– Știu, micuța mea, dar ești binevenită, împreună cu frățiorul tău. Am și eu un frate și o soră de vârsta voastră și tare le-ar plăcea să vă cunoască.

În timp ce purtau această discuție și flăcăul a prins curaj să se apropie de Zâna Lacului, o caleașcă de aur a apărut în fața lor, cu patru cai împodobiți în aur, vizitiul cu costum din fire aur, la fel ca slujbașul care i-a poftit să urce pe scărița trăsurii. De mult nu au mai avut parte Adi și Bianca de o asemenea primire, iar bucuriile apăreau la tot pasul, încălzindu-le inimile și însuflețindu-le chipurile. Până au ajuns în fața intrării de la palat, i-au tot admirat pe cei doi logodnici cum se țineau de mână și își zâmbeau când privirile li se întâlneau ca din întâmplare, dar destul de frecvent. La coborâre au fost întâmpinați cu surle și trâmbițe, toți castelanii aclamând sfârșitul unei perioade negre din viața lor și mai ales a prințesei mult îndrăgite.

Printre ei s-au remarcat doi copii care i-au primit pe frații rătăcitori ca pe niște prieteni mult așteptați. Pe băiat îl chema Vlad și avea cam aceeași vârstă cu Adi, iar fetița care s-a prezentat cu numele de Maria nu arăta cu mult mai mare ca Bianca. Primul era înarmat cu o sabie, iar fata purta un arc și o tolbă cu săgeți, măiestria în mânuirea lor fiindu-le de mare mândrie. De altfel, nici nu au apucat să se îndestuleze cu bunătățile de la masă, că micuții prinți i-au scos din palat pentru a le încerca abilitățile în luptă. Văzând că nu se pricep aproape de loc, au trecut imediat la lecții și nu s-au lăsat până nu le-au explicat cum se mânuiesc cele două arme. Adi și-a exprimat nedumerirea, mai ales în ceea ce o privea pe surioara sa.

– Cred că e prea mică pentru astfel de jocuri periculoase, a spus el grijuliu. Nici nu înțeleg de ce trebuie să vă antrenați pentru luptă, dacă lacul s-a închis din nou deasupra voastră și sunteți ascunși de orice dușman de pe pământ. Văd că pe deasupra plutesc doar pești, iar limpezimea apei lasă soarele să vă ofere destulă lumină.

Vlad i-a pus mâinile pe umăr, pentru a sublinia importanța educației primite și transmise mai departe.

– În lumea de la suprafață își duc veacul multe personaje răuvoitoare, care caută să ne găsească și să ne ia tot ce avem. Mai devreme sau mai târziu, va trebui să ieșim din adâncuri și să le facem față. Orice braț, cât ar fi de tânăr, contează în bătălia care se va duce pentru a înfrânge definitiv răul. Eu am învățat să folosesc cu iscusință paloșul, iar Maria poate să vâneze un pește de la mare distanță, săgetându-l exact unde trebuie. După cum o văd, la fel de ușor e în stare să o facă și Bianca, iar asta va putea să-i salveze cândva viața.

Niciunul din învățăcei nu-l mai putea contrazice pe micul prinț, iar pregătirea ca războinici a început fără menajamente, până când cei doi logodnici i-au chemat pe toți patru să se urce în caleașcă.  Apele s-au deschis din nou, lăsându-i să purceadă către împărăția în care-i aștepta bătrânul împărat. Frații mai mari se pregătiseră să-l ia peste picior pe mezin, dar au rămas cu gurile căscate când au văzut cum din trăsura strălucitoare coboară o fată atât de frumoasă cum nici în vise nu văzuseră. Împăratului i-au scăpat lacrimi de bucurie, pentru că tare se temuse de eșecul fiului pe care-l iubea cel mai mult pentru bunătatea și modestia lui.

S-a încins o petrecere mare care a ținut mai multe nopți și zile, iar Adi și Bianca s-au simțit iarăși ca într-o familie iubitoare. E drept că Vlad și Maria nu-i slăbeau, chemându-i zilnic la lecțiile de luptă, dar altfel erau cei mai buni prieteni și sfătuitori. În afară de Maia, care se străduia să le fie alături în orice ocazie, demonstrând astfel că de fapt ea e cea mai bună apărătoare împotriva oricui ar fi îndrăznit să-i rănească. Dar cum călătorului îi șade bine cu drumul, a venit și timpul să se despartă de lumea aceasta minunată. Au fost înțeleși că trebuie să-și găsească locul, iar după scena emoționantă de rămas bun, au plecat pe măgărușii lor, cu straițele pline de tot ce aveau nevoie pentru o vreme. Nu înainte ca Adi să primească o sabie de la Vlad, iar Bianca un arc și o tolbă cu săgeți, din care una deosebită. Maria i-a explicat rostul ei:

– Dacă vei avea nevoie de ajutor în luptă, țintește și trage cât poți de tare această săgeată albă spre cer. Ea îmi va fi adusă de vânt și noi te vom găsi pentru a te sprijini.