continuare

Cocioaba s-a umplut până la refuz cu cei cinci bărbați și doi copii, într-atât era de strâmtă. Nici Maia nu a avut ocazia să intre măcar o dată și să vadă cu ochii ei în ce condiții trăiesc oamenii care le-au furat libertatea. Dar și ce puneau la cale cei doi moșnegi, cărora nu reușea nicicum să le miroase caracterul, ceea ce nu i se mai întâmplase până acum. Pe frații cei răi i-a dibuit de la prima mușinare și a insistat pe lângă copii să-i părăsească numaidecât, altfel vor răbda mereu de dor și foame. La motivația Biancăi că ea nu pleacă fără măgăruși, a simțit o oarecare invidie și a fugit pe câmp să vâneze ceva, ca să se descarce. În felul ăsta își astâmpăra și foamea nepotolită de puțina pâine împărțită în trei. O dată le-a adus și lor un iepure de câmp, însă nu au vrut nici să guste din el, poate de milă sau fiindcă era carne crudă. Triste au fost zilele petrecute aici și tare și-ar fi dorit ca străinii aceia să le poată schimba soarta.

Bătrânii i-au găsit pe frații mai mari lâncezând pe saltelele din paie, fără să se obosească a se ridica la intrarea lor. Mai mult, se arătau deranjați de vizitatorii însoțiți de cele două slugi.

– Văd că ați cumpărat mere, iar altceva nu avem ce să vă dăm, le-a atras atenția unul dintre ei. Suntem săraci de abia avem după ce bea apă.

Cel mai impunător dintre oaspeți a dat din cap a înțelegere și i-a privit cu ochii atât de blânzi, cum nu mai văzuseră încă. Blând era și chipul însoțitorului, care interveni cu o voce pe măsură.

– Închipuiți-vă că îl aveți în față pe Dumnezeu, dispus să vă îndeplinească orice dorință rezonabilă pentru a scăpa de această sărăcie. Care ar fi aceasta?

Cu toții s-au privit între ei, să vadă dacă e cazul să râdă de o glumă sau să-i scoată afară în șuturi, pentru batjocură. În cele din urmă, fratele mare se gândi că-i mai interesant să le facă jocul și răspunse:

– Eheee, păi eu mi-aș dori ca pomul din curte să ne facă mere mai multe și toate să fie din aur. Aș face o grămadă de bani, m-aș însura cu o fată de împărat și n-ar mai trebui decât să comand servitorilor.

Bătrânul cel impunător surâse cu amărăciune și îi răspunse cu regret:

– Asta nu pot să-ți ofer și nici nu ți-ar face bine, îți garantez. Dar văd că ai înclinat spre pomi cu fructe, deci poți să primești o livadă mare, pe care să o îngrijești și din care să-ți asiguri un trai bun.

– Bună și asta la ceva, dacă ar fi adevărat, se consolă tânărul.

– Eu aș vrea să am o turmă de oi cu lână de aur, pe care să o vând și apoi să-mi iau de nevastă o fată de boier cu multă avere, își exprimă doleanța fratele mijlociu.

Iarăși se arătă dezamăgit bătrânul cu darurile, și oferta veni tot cu schimbări:

– Văd că visați numai la aur, ceea ce nu garantează fericirea. Cred că ți-ar fi mai bine dacă ai primi multe oi bune de lapte, de care să te ocupi și prin ele să-ți procuri tot ce ți-e de trebuință.

– Eh, dacă altfel nu se poate, m-aș mulțumi și cu atât, zise cu resemnare fratele mijlociu.

– Dar tu ce ai vrea să primești de la mine, tinere?, îl întrebă moșul pe mezin.

– Eu mi-aș dori să trăiesc pe malul râului, să am o luntre și să port oamenii de pe un mal pe altul, fără să le cer nimic. Întotdeauna mi-a plăcut să ajut, iar astfel aș fi foarte fericit.

Răspunsul celui mic provocă râsul fraților mai mari.

– Mă da prost ești!, l-au batjocorit ei. Cum să faci asta pe degeaba, că ai muri de foame, așa cum ai fi murit dacă nu eram noi să te ajutăm.

Dar cei doi străini l-au privit cu ochi generoși și au spus pe rând:

– Uite un om care va reuși în viață, a zis primul. Numai dacă dai, vei primi înzecit, chiar dacă nu ceri.

– La fel va trebui să faceți și voi, altfel tot la sărăcie veți ajunge, a completat cel de-al doilea. Tu vei tocmi oameni să lucreze în livada ta, dar vei da fructe gratuite celor sărmani, iar tu vei face la fel, oferind oamenilor necăjiți lapte și brânză. Sunteți de acord sau vreți să vă plângeți toată viața?

Frații au dat din cap a aprobare, cei mai mari adăugând:

– Dacă e pe bune, suntem mulțumiți.

Atunci a intervenit Adi, doar-doar o să aibă și ei parte de un dar care să le pună capăt dorurilor.

– Dacă dumneata ești cu adevărat Dumnezeu și poți face astfel de minuni, ajută-ne și pe noi cu ceva. Am venit aici călare pe doi măgăruși, însă am rămas fără ei. Ne-ar prinde bine să-i primim înapoi, pentru a ne căuta în continuare părinții care ne așteaptă și de care ne e tare dor?

Bătrânii i-au privit cu îngăduință, iar cel care se spunea că-i Dumnezeu i-a mângâiat pe creștet, spunându-le:

– Ați fi putut cere să vă duc direct la cei dragi, dar mă bucură modestia de care dați dovadă. Faptul că vreți să-i găsiți cu puterile voastre, arată că sunteți copii de bună credință, calitate care ați dobândit-o și din experiența pe acest tărâm aparte. Veți găsi măgărușii în fața casei și va trebui să-l însoțiți pe mezin până la râu, unde vă așteaptă o căsuță decentă. Puteți să vă odihniți acolo, dar va trebui să treceți apa, pentru că aceia pe care-i căutați se află de partea cealaltă. Credeți în mine și o să aveți parte de întâlnirea la care sperați și pe care o meritați.

Mult s-au mai bucurat Bianca și Adi când au auzit cuvintele plăcute și încurajatoare, drept pentru care au mulțumit cu lacrimi în ochi. Bătrânii i-au binecuvântat pe toți și au plecat în drumul lor. Promisiunile s-au adeverit cum nu se putea mai repede pentru fiecare: frații cei mai mari au zărit cum în spatele casei lor se iviseră două terenuri mari, cât vedeau cu ochii. Unul era ocupat de o livadă cu pomi încărcați de roade, iar pe celălalt se întindea un câmp înverzit de iarbă grasă pe care pășteau o mulțime de oi. La rândul lor, mezinul a găsit în fața porții o căruță cu doi cai, iar alături erau măgărușii celor doi copii. Uitând de exploatarea la care au fost supuși, cei trei viitori parteneri de drum ar fi vrut să-și ia rămas bun de la foștii stăpâni și frați, dar aceștia nu aveau timp decât pentru a-și admira averea căzută ca din cer. Nu le-a mai rămas decât să-și pună în căruță puținele lucruri pe care le aveau și să pornească spre râul care-i aștepta.

– Știam eu că oamenii aceia or să ne ajute, le tot repeta Maia, dând din coadă cu bucurie. Poate că vântul bătea în direcția nepotrivită, de aceea nu i-am putut mirosi, dar știam eu.

Trei zile și trei nopți au avut de mers până au găsit căsuța pregătită pentru ei și luntrea cu care puteau traversa apa. Merinde și apă aveau pregătite în cele două boccecluțe găsite în car, așa că s-au îndestulat la fiecare masă, cum nu mai făcuseră de multe zile. Bianca, Adi și Maia ar mai fi rămas ceva vreme cu fratele cel bun, măcar să-l vadă însurat cu fata pe care tocmai a cunoscut-o, dar speranța că peste râu sunt părinții și Bunicul i-a făcut să se despartă mai devreme. Dumnezeu era cu ei, deci nu puteau fi departe de regăsirea mult așteptată.