continuare
Nevenindu-i să creadă, femeia căută din priviri floarea care putea corespunde descrierii și găsi curând un bujor roșu doborât la pământ. Pentru a se convinge că nu i s-a părut, o întrebă cu aceeași uimire:
– Tu mi-ai vorbit… cu adevărat?!
– Firește că eu, doar vezi și tu că sunt rănită, veni răspunsul cu reproș. Ai putea să-mi îndrepți tulpina și să mă sprijini cu ceva.
– Nemaipomenit!, exclamă Sanda. Nu știam că florile pot să vorbească pe aici.
– Noi comunicăm mereu cu voi, dar nu aveți capacitatea să ne înțelegeți. Probabil că ai primit acest dar de la Zâna Pădurii, deși se întâmplă foarte rar. Se spune că la fel s-a întâmplat și cu un băiat de demult, care cu ajutorul nostru a ajuns să cucerească o fată de împărat și să se însoare cu ea. Avea un suflet bun, cum sper să ai și tu.
– Te ajut numaidecât, o asigură femeia în timp ce-i îndrepta tulpina firavă și o proptea de un bețișor găsit în apropiere.
În acest timp, Vasile își privea nevasta ca pe o smintită, de aici și mirarea cu care o întrebă:
– Ce-i cu tine, dragă?! Ai ajuns să vorbești de una singură sau ai vedenii?
– Nicidecum, bărbate. Se pare că zâna mi-a transmis darul de a înțelege limbajul florilor, iar acest frumos exemplar mi-a cerut să-l ajut după ce a rănit-o calul meu.
Omului i-a trebuit o vreme să înțeleagă și să se convingă de această minune, dar pe chipul lui se citea nemulțumirea.
– Dacă e adevărat, cred că m-a nedreptățit, doar și eu am contribuit la recuperarea banilor, când ți-am zis să nu lași punga acolo.
– Acuma ce mai contează?, i-a replicat femeia. Doar suntem împreună și putem beneficia de această calitate.
– Cum așa? Cu ce ar putea să ne ajute florile în căutarea noastră? Ele au o viață scurtă, văd doar ce se întâmplă în jurul lor, ne bucură ochii un timp, după care se ofilesc și mor.
Glasul bujorului se auzi din nou, iritat de această nemeritată caracterizare.
– Spune-i însoțitorului tău că știm mai multe lucruri decât își poate închipui. Ne vizitează insecte și alte viețuitoare mici care, în schimbul polenului, ne dau vești de departe și ne spun întâmplări nemaiauzite. De unde credeți că știu povestea băiatului ajuns împărat? Amintirile ni se transmit prin gene, de la o generație la alta și noi nu uităm nimic.
Sanda se conformă, iar Vasile se gândi mai bine până să vină cu o idee.
– Să vedem dacă știe încotro să mergem pentru a ajunge în centrul satului, poate și câteva informații despre tata și copiii noștri. Întreab-o.
– Am auzit, veni imediat răspunsul florii. Toate suratele mele au aflat câte ceva despre străinii care s-au pierdut pe acest tărâm și se caută fără încetare. E drept că nu vă putem arăta calea, dar știu pe cineva care o poate face. E vorba de o pasăre micuță tare, dar mai mare ca un bondar mare. Ea a venit și pe la mine după polen, dar mai degrabă o veți întâlni la ieșirea din pădure, printre florile de acolo. Ele vă pot ajuta în a o convinge să vă îndrume spre locul unde s-a stabilit bătrânul venit din lumea voastră.
Mult se bucură femeia să audă o veste atât de bună, pe care o împărtăși imediat cu bărbatul ei. Acesta părea neîncrezător, însă tot era vorba de o speranță care-i mai însuflețea. Sanda a mulțumit florii, ba a și udat-o cu apă din ploscă, despărțindu-se cu bine și cu încă un sfat venit de la bujor:
– Spuneți-le că m-ați ajutat, iar ele vor fi îndatorate să facă la fel cu voi. Așa suntem noi, ne înțelegem bine și ne sprijinim între noi.
Mai departe au străbătut poteca cu mare atenție, să nu rănească vreo floare care putea fi prea apropiată de pașii lor. Vasile mergea gânditor, bodogănind câte ceva, în timp ce partenera de drum era cu urechile ciulite la frânturile de conversație prinse de pe margini. S-a făcut târziu pe când au ajuns la ieșirea din pădure, unde se putea vedea o poiană generoasă, cu mii și mii de flori, care de care mai frumoase. Sanda nu a pierdut vremea, dar neștiind căreia să se adreseze, a strigat cât putea de tare:
– Bună seara, flori minunate! Venim din partea unui bujor aflat în mijlocul pădurii, cu rugămintea de a găsi mica pasăre culegătoare de polen. Care din voi ar putea să ne ajute?
Nu a durat mult până s-a auzit un cor de voci subțirele precum tulpinele gingașelor creații.
– Hai la mine… eu te pot îndruma… ba eu o cunosc mai bine…
Derutată la început, femeia s-a oprit în fața unei narcise din apropiere și s-a aplecat să o asculte.
– Dacă nu mă înșală auzul, cred că și tu știi despre cine e vorba.
– Fără îndoială, pentru că am un polen foarte apreciat, iar neobosita pasăre mă caută de dimineață bună. Însă va trebui să așteptați până la răsăritul soarelui ca să vorbesc cu ea și să vă prezint.
Propunerea florii era binevenită, călătorii fiind oricum obosiți și flămânzi după ce au bătut atâta cale. S-au așezat cât mai aproape de narcisa cu pricina, pentru a o repera cu ușurință a doua zi, după care au mâncat și s-au odihnit admirând cerul înstelat. Noaptea i-a adus somn doar lui Vasile, Sanda fiind asaltată de discuțiile populației florare, fie că erau mai zgomotoase sau doar în șoaptă. În acest timp, se gândea că darul acesta are și neajunsul lui, mai ales când ești nevoit să asculți atâtea voci care te împiedică să dormi.
A mulțumit cerului când soarele a răsărit, dând poienii o nouă strălucire și ademenind astfel o sumedenie de vizitatori înaripați. Printre primii a fost și mult așteptata păsărică, foarte asemănătoare, dacă nu identică, cu un colibri. Micuța s-a înfruptat din polenul narcisei, timp în care au purtat un dialog din care Sanda nu a înțeles aproape nimic. Floarea i s-a adresat la urmă, explicându-i la ce concluzie au ajuns.
– Pasărea e de acord să vă îndrume spre bătrânul vostru, însă trebuie să fiți cu ochii pe ea. Zboară foarte repede, dar o să se asigure că o veți putea urmări, întorcându-se din când în când. Noaptea se odihnește, iar la primele ore ale zilei e ocupată cu culesul polenului, perioadă în care veți sta pe loc și o veți aștepta. Ei, ce ziceți, e bună înțelegerea pe care am făcut-o pentru voi?
Femeia se bucură cum nu mai simțise de mult și îi transmise vestea bărbatului, deodată cu sentimentul înălțător. Mulțumiră amândoi narcisei, udând-o și pe ea cu apa pe care o mai aveau, după care au așteptat semnalul viitorului ghid înaripat. Era aproape de amiază când au pornit din nou la drum, foarte atenți la punctul mișcător din zare, dar și la pașii care trebuiau să ferească orice plantă de pe sol. Presimțeau că rătăcirea lor era pe cale să ajungă la final, iar acolo îi vor întâlni și pe copiii care le lipseau parcă de o veșnicie.








