Vestea întoarcerii împăratului scăpat de blestem s-a răspândit mai repede decât le-a trebuit să ajungă cu caleașca la palat. Nu știm cine erau mesagerii, poate păsările cerului, ghicitoarele în sfere de cristal sau creaturile necunoscute dintre tărâmuri. Cert este că la intrarea în palatul cu șapte turnuri se îmbulzea o mulțime de lume să-și vadă pentru prima dată domnitorul. Se mai știa deja că alături de el veneau doi copii curajoși, a căror vitejie a fost hotărâtoare pentru salvarea celui care era întâmpinat acum cu surle și trâmbițe. Și micuții eroi meritau să fie primiți cu mult fast și recunoștință profundă, mai ales din partea împărătesei, cea mai fericită dintre toți.

Supușii au căzut în genunchi când stăpânul a coborât din trăsură, ținându-i de mână pe cei doi frați. Totuși, fiecare arunca o privire cu coada ochiului, minunându-se cât de frumos era împăratul lor, fapt care i-a făcut să exclame cu entuziasm:

– Trăiască Măria-Sa Făt-Frumos-împărat!

Nici vitejii nu erau uitați în uralele care se auzeau, până când pe scările palatului a coborât domnița vrednică și iubitoare. Atunci s-a așternut liniștea, pentru ca îmbrățișarea îndelungă și sărutul drăgăstos care au urmat să nu fie afectate de vreun sunet nepotrivit. Imediat după această dovadă de iubire, împăratul i-a prezentat consoartei și celorlalți curioși pe Adi și Bianca, ”doi copii cum nu mai există, frumoși, deștepți și cutezători”, după cum s-a exprimat Măria Sa. Împărăteasa i-a îmbrățișat cu lacrimi în ochi, ținându-i la piept ca o mamă pe fiii regăsiți. Toată lumea exalta de fericire, uralele au reînceput și au ținut chiar și după intrarea domnitorilor în palat.

Acolo îi așteptau mese întinse, pentru o petrecere cum nu au avut nici măcar la nunta lor. Personaje importante au ținut să felicite cuplul reunit și, totodată, pe cei cărora le datorau izbăvirea de pedeapsa crudă a vrăjitoarei. Nu cunoșteau mulți care a fost adevărul complet, dar poveștile și bârfele au circulat împletite, generând nenumărate variante, care de care mai incredibile.

Tinerii frați erau tratați ca niște prinți foarte iubiți de domnitori, dar mai ales de domnița zâmbitoare și drăgăstoasă, care nu știa ce să mai facă pentru a le menține și spori bucuria de pe chip. Poate că sărbătoarea ar fi ținut trei zile și trei nopți, dar copiii nu puteau rezista, oricâtă fericire era împărtășită în jurul lor. Astfel că au fost conduși cu alai până la cele două camere alăturate, demne de cel mai mare rang. După ce au fost pupați pe obrăjori de către împărăteasă, înveliți cu pături fine până la bărbie, pupați încă o dată pe frunte, s-au cufundat în odihna binevenită și pe deplin meritată.

Zilele următoare nu au diferit cu mult între ele. Bianca și Adi erau alintați în fiecare clipă ca niște crăișori, serviți cu cele mai alese mâncăruri, spălați în băi parfumate de către servitoare conștiincioase, îmbrăcați în haine cu fire de aur și răsfățați cu multă dragoste de cuplul împărătesc, mai ales de domniță. E drept că orice băiat visează să ajungă prinț într-un palat maiestos, iar o fetiță să fie prințesă îmbrăcată cu cele mai strălucitoare rochii, dar cei doi frățiori începuseră să tânjească după viața lor liberă, de copii obișnuiți. Mai ales că nu li se dădea voie să iasă la plimbare, decât însoțiți de patru străjeri și doi câini cu care Maia nu se înțelegea. Se vede treaba că și ea era nemulțumită să-și vadă atât de rar prietenii, chiar dacă avea parte de cele mai delicioase oase servite în vase de argint.

Degeaba deschideau copiii subiectul în care le vorbeau despre părinții care-i caută și Bunicul care-i așteaptă, căci împărăteasa schimba discuția, asigurându-i de iubirea lor și oferindu-le daruri din cele mai scumpe. Poate că această stare ar fi continuat mult și bine, dacă Bianca nu ar fi auzit o frântură dintr-un dialog între cei doi părinți de ocazie. Era înainte de culcare, după ce împărăteasa îi povestise o întâmplare despre un domnitor faimos și isteț care a înfruntat pocitania de Jumătate-de-om-călare-pe jumătate-de-iepure-șchiop. Fetița închisese ochii și tocmai primi pupicul pe frunte, când apăru lângă pat soțiorul ei. Crezând că micuța e în lumea viselor, el îi șopti domniței:

– Nu crezi că ar trebui să le respectăm dorința și să mă duc cu ei în căutarea părinților? Se vede că suferă de dorul lor.

– Nici vorbă, dragul meu. Știi bine că eu nu pot să am copii, iar împărăția are nevoie de urmași frumoși și curajoși ca aceștia, la fel cum tânjesc și eu să ne bucurăm de o familie completă. Or să se obișnuiască până la urmă, numai să fim cu ochii pe ei când se plimbă prin afara palatului. Simt că zâna cea bună ne-a hărăzit acest dar neprețuit, după suferința prin care am trecut amândoi.

– Totuși, draga mea, undeva există doi părinți îndurerați de pierderea lor și îi caută fără osteneală.

– Se poate, dar tot atât de posibil e ca acei părinți să nu mai trăiască, după cât de periculoase sunt drumurile, cu oameni cruzi și nemiloși. Mă mir cum au scăpat nevătămați acești micuți drăgălași, însă norocul nu ține la nesfârșit, oricât de isteți și curajoși s-ar vedea. Trebuie să fie ai noștri, dacă vrei să mă simt împlinită.

Bianca a strâns lacrimile în spatele pleoapelor, până a fost sigură că singurătatea îi oferă intimitate. Doar după aceea le-a dat drumul pe perna cea mătăsoasă, cu gândul că trebuia să facă ceva pentru a scăpa din acest castel și a o găsi pe mămica ei adevărată, mai frumoasă și mai iubitoare decât orice împărăteasă. I-a mărturisit a doua zi fratelui, care gândea la fel, mai ales după ce a auzit despre uneltirile domniței. Maia a fost și mai încântată să participe la planul de evadare, iar o ieșire pe malul râului părea calea care le oferea cele mai multe șanse. Acolo erau mulți arbori, tufișuri, bolovani după care să se ascundă și o apă în care să sară, dacă era necesar. Împărăteasa nu a putut să le refuze plimbarea, însă i-a avertizat pe străjeri că răspund cu capul de siguranța frățiorilor.

Ajunși pe malul râului cu apă limpede și molcomă, copiii au fost fermecați de frumusețile care-i invadau din toate părțile. Mai puțin de prezența sâcâietoare a celor patru însoțitori pe care trebuiau să-i păcălească. Adi știa să înoate bine și ar fi sărit în apă, dar se temea că Bianca nu va rezista să se țină de el, mai ales dacă urma vreun vârtej sau alte încercări necunoscute. Priveau amândoi cu îngrijorare scurgerea unduitoare și misterioasă, când privirea le-a fost atrasă de un obiect care se apropia plutind lin deasupra apei. Doar când a ajuns în dreptul lor și-au dat seama că e vorba de un coșuleț improvizat în care se găsea o ființă micuță. Băiatul a luat un băț din apropiere și a agățat împletitura, trăgând-o cu îndemânare la mal.

Surpriza cea mare a fost să constate că în acel cuibușor dormea adânc un copilaș cu pielea aurie, de parcă ar fi fost într-un leagăn. Tot Adi l-a luat cu grijă în brațe, în timp ce Bianca privea fascinată coșulețul.

– Lasă chestia aia și uită-te la minunea asta, i-a atras atenția băiatul. Cred că e salvarea noastră, dacă îl ducem împărătesei și va avea astfel copilul pe care și-l dorește.

– E cu adevărat un semn, mai ales când mă uit la cum este împletit cuibușorul acesta. Parcă îmi amintește de mama, prin felul în care sunt făcute legăturile dintre crenguțe. Simt că nu-i doar o întâmplare.

– Probabil te-a lovit mai tare dorul, stârnit de amintirea leagănului în care dormeai când erai micuță.

– Sau am o ”intuție”, așa cum au și mamele când e vorba de copiii plecați de lângă ele.

– Vrei să spui ”intuiție”, dar ești prea mică pentru așa ceva.

În timp ce se ciondăneau în acest fel, s-au alăturat străjerilor, pornind cu speranțe noi spre palatul împărătesc.

va urma