Multe erau împărățiile din tărâmul ascuns de neguri, dar foarte dificil de ajuns la fiecare. Călăuzele aveau un rol important în găsirea celui mai bun drum, iar Prâslea cel Voinic se baza pe una cu experiență mereu împrospătată, pentru că și potecile își schimbau aspectul, iar pericolul de a le încurca trebuia luat bine în seamă. Împăratul Verde își avea castelul doar la o zi de mers călare, așa că au pornit de dimineață bună, pentru a nu-i prinde noaptea înainte de a ajunge. Bătrânul tată a rămas acasă, fiind nevoie de el la frâiele conducerii, dar și fiindcă, la vârsta lui, l-ar fi obosit călăritul îndelungat. Caleașca nu și-ar fi găsit loc pe cărările înguste dintre văi și dealuri, peste poduri dificil de trecut și piedici care te puneau din greu la încercare.

Tânărul suveran era supărat de la începutul călătoriei, imediat după ce a aflat că prizonierul Statu-Palmă-Barbă-Cot a evadat peste noapte, după cum promisese. Străjile care îl păzeau cu strășnicie au fost aspru pedepsite pentru neglijență, cu temniță și câte zece lovituri de bici. Nimeni nu putea să-și explice cum a reușit bătrânul pitic să iasă din colivie, iar apoi din încăperea bine fortificată, însă Prâslea regreta că nu i-a pus pe cei care l-au prins să-i supravegheze în continuare. Nu mai putea avea încredere în oștenii lui.

În schimb, Sanda și Vasile păreau bine dispuși și îl flancau pe împărat și împărăteasă, având chipurile luminate de bucuria unei noi experiențe. E drept că a fost nevoie de mai multe încercări până au reușit să se mențină în șa, însă caii lor erau blânzi și s-au deprins repede cu comenzile primite de la cei doi novici. Călăuza mergea mereu înainte, iar în urma lor veneau patru luptători și două slugi cu merinde și coșul care conținea merele de aur, darul prețios pentru gazda de vază. Soarele era cel mai bun ghid pentru orientare, pe lângă rolul lui de măsurare a timpului. Când le-a ajuns deasupra capului, Prâslea a dat semnul de popas pentru pauza de masă și odihna necesară. Vitejii noștri soți au mâncat ceva în fugă, după care și-au exprimat dorința să dea o raită primprejur, că tare erau încântați de peisajele frumoase și zările îmbietoare.

– Puteți să vă învârtiți pe aici, însă aveți grijă să nu vă îndepărtați prea mult, i-a avertizat suveranul. Drumurile sunt înșelătoare și, cât îți fi voi de descurcăreți, ați putea să vă rătăciți.

– Am luat aminte, Măria Ta, veni răspunsul din partea amândurora. Ne uităm puțin mai îndeaproape la cele trei piscuri strălucitoare pe lângă care văd că trecem. N-am mai văzut încă așa ceva, continuă bărbatul.

– E bine să le admirați, dar nu să le vizitați, a intervenit și călăuza. Se spune că nimeni dintre cei care au făcut-o nu s-a mai întors de acolo, pentru că le iau mințile. Cel din dreapta se cheamă Muntele de Smarald, ăl din mijloc are numele de Muntele de Platină, iar acela din stânga se numește Muntele de Diamant. Tot ce sclipește atât de tare sau e prea frumos pentru mintea omului, are capacitatea să-l subjuge și să-l facă sclav pe vecie.

Vasile a dat semn de înțelegere, iar Sanda a zâmbit cu o încuviințare din cap, după care au pornit la pas prin iarba ornată cu flori de câmp. Nu-și dădeau seama dacă sunt atrași doar de frumuseți sau de o forță nevăzută care-i îndemna să mai înainteze măcar câte puțin. Miresme îmbătătoare erau aspirate de nările lor flămânde, culori calde li se revărsau în ochii însetați și curiozități tot mai mari le inundau mintea avidă. S-au oprit în fața unei pancarte vechi din lemn, pe care se mai putea citi doar ”Spre Împărăția Tinereții făr…”

– Aș avea o idee despre ce vrea să spună mai departe, zise Vasile. Cred că ar trebui să ne întoarcem.

– Mai putem face câțiva pași, l-a îndemnat nevasta. Ni s-a spus să ne ferim de cei trei munți, dar nu și de altă împărăție. Uite ce trandafiri mari și frumoși sunt de partea cealaltă a râului. Îl trecem ușor, că nu-i larg, culegem câteva fire și i le ducem tinerei împărătese. Sunt sigură că va fi încântată.

Nu a fost nevoie de alte argumente pentru bărbat, dar nici pentru caii care au părut la fel de impresionați de colțul acela de Paradis. Trandafirii erau într-adevăr mari și cu tulpini înalte, încât le mângâiau mâinile fără să-i înțepe. Uneori parcă se fereau să nu-i încurce prea mult prin desimea lor, iar alteori se apropiau ca într-un joc drăgăstos. Dincolo de granița lor înmiresmată se deschidea un luminiș cu alte frumuseți, la fel de îmbietoare. Nelipsita iarbă mătăsoasă îi întâmpina cu oaze de flori, cele mai colorate și mai captivante pe care le-au văzut vreodată. La capătul covorului natural se putea auzi și vedea o cascadă care se arunca sublim într-un lac curat precum lacrima.

Vraja acestui peisaj de poveste nu i-a putut împiedica să observe silueta zveltă a unui bărbat care părea pierdut în gânduri, în timp ce vorbea cu oglindirea sa în apa liniștită de la mal. Alături de el păștea nepăsător un cal impresionant, care i-a învrednicit cu o privire curioasă, după care și-a continuat ocupația. Noii vizitatori s-au apropiat cu sfială de necunoscutul cu părul lung ce tresălta la adierile blânde, au descălecat fără să fie băgați în seamă și doar după aceea l-au salutat politicos. Trezit din visare, acesta i-a privit surprins cu niște ochi la fel de negri ca părul, lăsând să fie admirată frumusețea unui chip cum nu mai văzuseră.

– Bine ați venit în Raiul meu!, e exclamat el cu mare bucurie. E o mare plăcere să văd că am cu cine să împărtășesc aceste minunății.

– Bine te-am găsit, băiete!, a răspuns fermecată Sanda. Ne poți spune unde ne aflăm și cu cine avem plăcerea să vorbim?

Tânărul a zâmbit melancolic, s-a uitat în jur ca o invitație la o contemplare mai profundă, după care a glăsuit mirat:

– Nici voi nu știți? Poate că ați fost creați aici, ca mine, deci aparținem cu toți locului pe care putem să-l botezăm cum vrem.

Vasile și Sanda s-au privit, intrigați de această remarcă evazivă, după care tot femeia insistă.

– De câtă vreme ești aici? Cine sunt părinții tăi și unde sunt ei acum?

– Ce rost au aceste întrebări, când ești înconjurat de așa ceva?, a continuat să-i impresioneze interlocutorul. Priviți această apă și spuneți-mi dacă ați văzut ceva mai pur, ascultați trilul păsărilor și recunoașteți că nu există o muzică mai plăcută, mirosiți această floare și vă veți da seama că are cel mai atractiv parfum din lume.

Exaltat de declarațiile sale, tânărul se ridică și culese ceva din pomul alăturat, continuând discursul laudativ.

– Mușcați din acest fruct și o să simțiți cum întreaga natură vă pătrunde în vene, printr-un gust desăvârșit.

Sanda acceptă oferta irezistibilă, cu intenția vădită de a experimenta această plăcere, dar o voce cunoscută se răsti din apropiere.

– Nici să nu te gândești, femeie nechibzuită!

Atunci l-au zărit amândoi soții pe bătrânul Statu-Palmă-Barbă-Cot, care-i privea încruntat dintre ierburi.

– Nu-mi vine să cred!, s-a răstit Vasile. Toată împărăția te caută, iar tu apari tocmai printre noi, să ne strici plăcerea unei zile desăvârșite.

– Ziua care ar putea fi și ultima pentru amândoi, le-a răspuns piticul plin de sine. Dacă gustați din acel fruct, veți uita cine sunteți, de unde veniți și o să rămâneți aici pentru totdeauna. Așa cum s-a întâmplat cu sărmanul Făt-Frumos de față, care-i aici de peste o sută de ani, unde nu face decât să trăiască fiecare zi de parcă ar fi prima. De aceea i se spune Fructul Uitării, iar el continuă să-l mănânce, iar și iar. Doar trei zile dacă ar face pauză în consum, și-ar aminti cine este și ar vrea să se întoarcă în împărăția lui, deși au murit toți cei pe care-i cunoștea. Dar el nu va ști niciodată.

va urma