continuare

A fost momentul când s-au auzit niște ciocănituri ferme la ușă, după fiecare urmând o zgârietură greu de sesizat pentru cei inhibați de emoții.

– Cine e?, a întrebat încrezător iedul cel mare.

– Sunt eu, mama voastră. Deschideți să vă îmbrățișez și apoi să vă hrănesc.

– Imediat, a venit răspunsul cu bucurie. Doar să ne spui poezia aceea care ne place.

De după ușă răsunară numaidecât mult-așteptatele versuri, ca un cântec de alint pentru cei trei iezișori nerăbdători.

”Trei iezi cucuieți
Ușa mamei descuieți!
Că mama v-aduce vouă:
Frunze-n buze…”

În timp ce micuții ascultau cu încântare fiecare cuvințel, iar Bianca avea presimțiri rele, Adi se uită cu atenție pe gemulețul acela mic și făcu o descoperire pe care se grăbi să o împărtășească frățiorilor.

– Nu deschideți, nu deschideți!, a exclamat el și i-a chemat să vadă despre ce e vorba. Uitați-vă mai atent la umbra ființei care este acum la ușă. Ar trebui să se zărească și coarnele mamei voastre, dar în locul lor se văd doar niște urechi mari, cum sunt cele de lup. Precis și-a dres glasul pentru a vă păcăli.

Ieduții s-au adunat imediat la fereastră, constatând cu mare părere de rău că musafirul lor avea dreptate. Soarele dimineții au dat-o de gol pe fiara dornică să le curme viețile. De aici și răspunsul pe care frățiorul cel mare l-a dat după terminarea probei de examinare.

– Tu ești lupul venit din pădure să ne mănânce. Du-te înapoi, până nu vine mama să te ia în coarnele ei mari și ascuțite, pe care tu nu le ai.

– De unde știți voi că nu le am?, se auzi glasul dulceag. Lăsați-mă înăuntru să vi le arăt cât sunt de frumoase.

– Ți-am văzut umbra pe fereastră, așa că nu ne poți minți.

O lovitură puternică cutremură ușa, după care urmă vocea nervoasă a prădătorului.

– V-ați mai deșteptat de când nu v-am căutat, dar cu mine tot nu vă puteți pune. Deschideți odată ușa sau rup cu dinții scândurile căsuței și intru cu forța peste voi.

– Nu ne e frică de tine, că suntem mai mulți și te fugărim, s-a dat mare iedul cel mic.

– Ahaaa, mai multe delicatese într-un singur loc, s-a auzit lupul cum își exprima pofta mărită. Lasă că vă vin eu de hac.

Liniștea obișnuită a revenit dincolo de ușa salvatoare, iar cele cinci ființe inocente au răsuflat ușurate. Iezii își arătau recunoștința pentru Adi și îi îmbiau pe amândoi oaspeții să mai bea apă. Fratele mijlociu veni cu explicații:

– Uneori, mămuca întârzie, după cum i se năzărește stăpânului să-i dea de lucru. Dar trebuie să apară curând, pentru că nu vrea niciodată să răbdăm de foame. Mai povestiți-ne din minunile pe care le trăiți în lumea voastră, până mai pun un lemn pe foc pentru a fi tocmai bun pentru mămăligă.

Era rândul Biancăi să iasă din reverie și să schimbe câteva cuvinte cu personajele îndrăgite și drăgălașe foc.

– Printre oamenii de unde vin există o poveste despre voi, deși se termină cam trist. Noi am citit-o și de acolo am aflat ce trebuie să spunem la ușă.

– O poveste cu noi?, se miră mezinul. Și de ce se termină trist? Ne-o spuneți și nouă?

Fetiței i-ar fi plăcut să-i satisfacă rugămintea, dar fratele i-a făcut un semn discret să nu o facă, așa că a găsit o cale să ignore această dorință.

– Poate că povestitorii aceia au trecut prin satul vostru și de aici s-au inspirat.

– Noi nu i-am cunoscut și nici nu am văzut încă oameni, mărturisi cu regret micuțul. Poate dacă vom mai crește, ne va duce mămuca să o ajutăm în munca ei și vom vedea acolo cum arată lumea mare.

Multe ar mai fi avut de discutat iezii cu copiii, însă în ușă răsunară din nou câteva bătăi. A urmat, firește, aceeași întrebare și apoi aceleași versuri de examinare:

”Trei iezi cucuieți
Ușa mamei descuieți!
Că mama v-aduce vouă:
Frunze-n buze…”

De data asta au văzut cu toții umbra unor coarne, doar cel mic și-a exprimat unele îndoieli:

– Cornițele mamei ar trebui să fie mai mici, a spus el.

– Ce spui tu, mucosule?!, l-a apostrofat iedul cel mare. De parcă le poți vedea tu de la statura ta. Pregătiți masa și mai răsuciți jăraticul cu vătraiul, că vine mămuca să ne facă de mâncare.

Fără să mai aștepte alte păreri, s-a dus și a ridicat zăvorul, după care ușa a fost împinsă cu atâta putere încât l-a aruncat la pământ. În pragul casei stătea rânjind cu dinți mari și sclipitori un lup mai mare și mai fioros decât oricare altul văzut până atunci. Cu una din labe își ținuse pe cap două crengi, pentru a-i face să creadă că sunt coarnele caprei.

– Ai mei sunteți, micuți fragezi și savuroși!, a răsunat victorioasă o voce care-ți îngheța sângele în vine. Dar ce-mi văd ochii? Să am parte și de pui de om, nici nu visasem, așa că va fi un adevărat festin.

Iedul cel mic dispăruse în lădița cu lemne, cel mijlociu tremura sub masă, iar cel mare încă nu-și revenise din șoc. Bianca stătea și ea încremenită, în timp ce Adi își căuta curajul insuflat de suferința prin care a trecut noaptea trecută în groapa suferinței. Știa că nu avea timp de gândire, de aceea mintea lui aștepta cu frenezie o soluție la îndemână pentru a-și salva sora și pe cei trei micuți, aproape leșinați de frică. Ochii i-au căzut pe vătraiul rămas în jăraticul sobei, iar instinctul l-a făcut să-l apuce cu hotărâre în mână, ca pe o sabie amenințătoare.

– Ha-ha-ha, ce-mi plac mie victimele care se zbat, s-a arătat neînfricată namila de jivină. Cu atât mai dulce-i carnea lor.

Exprimându-și această convingere, lupul făcu încă un pas spre băiat, pregătit să sară la gâtul lui și să-i curme imediat viața. Doar că nu a luat în calcul agilitatea micuțului, care nu mai știa de teamă, ci doar de datoria pe care o avea ca frate mai mare. Așa că, atunci când se aștepta mai puțin, presupusa victimă atacă fulgerător cu arma improvizată, împlântându-i un dinte de metal într-unul din ochii aceia mari și pofticioși. Lupul urlă și se prăbuși cuprins de o durere sfâșietoare, în timp ce sângele țâșnea din belșug, împiedicându-l să mai vadă vreo țintă. Singura cale pe care o mai nimeri a fost o întoarcere completă și apoi o fugă către pădurea cea largă. Și totuși, printre urletele de suferință, mai reuși să strige către cel care i-a provocat nenorocirea:

– Blestemat să fii, pui de om! O să mă răzbun crunt, vei vedea.

Și a dispărut în depărtare, odată cu primejdia și teama celor cinci suflețele, cărora nu le venea să creadă că au scăpat de cel mai temut dușman. S-au adunat laolaltă și s-au îmbrățișat cu lacrimi în ochi, iar Adi s-a simțit ca un mare erou când a primit laudele celorlalți, dar mai cu seamă pe ale Biancăi.

– Lasă că și tu m-ai salvat pe mine, deci suntem chit, i-a răspuns el cu modestie.

Capra care a apărut s-a speriat când a văzut ușa deschisă și cu greu a putut înțelege ce s-a întâmplat, fiindcă iezișorii vorbeau toți deodată și veștile păreau incredibile. I-a trebuit un timp să-și dea seama despre ce era vorba, după care s-a bucurat nespus de mult și le-a mulțumit de mii de ori oaspeților.

– Mi-ar fi frânt inima să-mi pierd și acești copii, dar voi parcă ați fost trimiși de Zâna Bună să-i protejați. Rămâneți la masă și apoi mi-ar plăcea să stați cu noi cât mai mult timp. Mai adăugăm un culcuș și două blide de mâncare, pentru că unde sunt patru guri, mai e loc de două.