Am tot auzit că orice minune ține trei zile, după care devine ceva banal, ori dispare ca fumul. Cam atât a durat și pentru Adi plăcerea de a trăi în familia caprei cu trei iezi, iar acum simțea dorul de ducă, în căutarea Bunicului și părinților. Bianca, în schimb, era mereu entuziasmată să-și petreacă timpul cu cei trei frați drăgălași, alături de care a învățat deja să pregătească mămăliga, să facă aluatul pentru pâine și să o coacă în cuptorul de afară, sub îndrumarea atentă a gazdei.

Capra le promisese că-i va duce la moșul cel bogat, unde își câștiga cele de trebuință traiului, dar îi tot amâna, preferând să știe că are acasă pe cineva care să-i apere puiuții, dacă lupul s-ar fi întors să se răzbune. În plus, puii de om făceau și treburi de-ale casei, cum ar fi crăpatul lemnelor pentru foc, căratul apei de la fântână, schimbatul paielor de așternut și tot ce se mai ivea în gospodărie. S-a întâmplat ca în cea de-a treia zi, căprița să vină îndurerată de la serviciu, ba chiar cu lacrimi în ochi, pe care cu greu și le stăpânea.

– Bătrânul a fost jefuit de toată averea, deci nu mai are cu ce să mă plătească, le-a spus ea micuților care voiau să știe ce necaz o încearcă. Ieri era un om cu stare de invidiat, iar astăzi l-a părăsit baba, cu tot ce avea de preț în ogradă și în visterie. Se spune că s-a mutat la conacul unui boier mai tânăr, pizmaș de multă vreme pe vecinul nostru. Mi-e milă de el, însă nu-l pot îngriji fără să mă răsplătească, doar am și eu o familie de întreținut, iar viața nu-i deloc ușoară pentru cei sărmani.

Micuții din jurul ei au înțeles situația grea, o mângâiau pe blana asprită de ani și îi adresau cuvinte încurajatoare, doar nu era un capăt de lume. În această situație se găseau când cineva a bătut timid la ușă. Firește că s-au speriat, iar capra s-a dus imediat să se uite prin gaura făcută de Adi la intrare, ca un fel de vizor primitiv.

– E un lup la intrare!, a șoptit capra. Parcă-i altul decât cel cunoscut, dar stați liniștiți și lăsați-mă pe mine să mă ocup de el.

După care se răsti vitejește spre intrusul de afară:

– Pleacă de aici, până nu ies cu vătraiul la tine, lupule. Te-am văzut bine și nu îți deschid, dar poți fi sigur că nu scapi nescărmănat dacă insiști.

Vocea de dincolo se auzi blândă și le produse mare bucurie celor doi frați rătăcitori.

– Nu sunt lup, doar un câine în căutarea prietenilor. Vreau să vă întreb dacă nu cumva i-ați văzut, sunt doi copii simpatici…

– E Maia noastră!, au exclamat cu încântare Adi și Bianca. Un câine credincios care nu face rău nimănui.

Iezii tremurau încă de frică, în timp ce gazda nu se lăsa ușor convinsă.

– Aveți un câine cu voi?!, li se adresă ea cu uimire. De ce nu ne-ați spus dinainte? Și ei pot fi la fel de periculoși ca lupii, depinde în ce toane îi prinzi.

– Maia nu e așa, ținu să clarifice Adi. Ne-a apărat de jivine în pădure și a rămas la marginea satului să ne întâlnească părinții. Garantez că-i drăguț ca un mielușel… sau ca un ieduț.

Cu greu au convins-o pe capră să deschidă ușa, dar tot cu arma în mână a rămas, gata să-și apere familia. Niciunul dintre membrii ei nu puteau înțelege pupăturile cu care l-au întâmpinat omuleții pe acel prădător negru și masiv, precum și felul în care-i lingea acesta pe față, de parcă ar fi fost acoperiți cu glazură dulce.

– Unde e mama și tata?, au întrebat cei doi frați.

– Îmi pare tare rău, dar nu au venit, le-a răspuns cu regret câinele. Aș mai fi rămas, însă mi-e o foame de lup.

S-a văzut imediat că expresia folosită nu era printre cele mai potrivite, capra agitând preventiv vătraiul cu dinți ascuțiți.

– V-am zis eu că-i tot un fel de lup, și-a repetat ea temerile.

– Nu vă fie teamă, că-i doar o exprimare pe care a învățat-o tot de la noi, oamenii, a intervenit iarăși Adi. Știți, noi așa spunem când vrem să arătăm că avem mare poftă de mâncare. Dar el s-ar mulțumi și cu o coajă de pâine, după care promitem să plecăm în drumul nostru.

Încetul cu încetul, spiritele s-au mai liniștit și Maia a primit o porție de pâine proaspătă, pe care a savurat-o ca și cum ar fi cel mai bun fel. În timp ce-l priveau, chiar și iezii au început să-l judece mai puțin temători, mai ales că se purta atât de drăgăstos cu prietenii lor.

– N-am zis că trebuie să plecați din cauza lui, adăugă capra mai târziu. Însă nici nu poate să doarmă cu noi, fiindcă ne-ar produce coșmaruri toată noaptea.

– Mai bine-ar fi să ne duci acum la fostul tău șef, poate ne ajută Maia să luăm urma bunurilor furate și să i le recuperăm, veni Adi cu propunerea. Sau măcar să-i fim aproape în aceste clipe grele.

De data asta, ideea i se părea bună caprei, cu gândul că așa scapă de jivina cea mare, astfel că acceptă să-i conducă. Iezii ar fi vrut să iasă și ei în lume, dar mama le-a interzis pe un ton poruncitor.

– Stați încuiați în casă și nu lăsați pe nimeni care nu știe cuvintele potrivite pe care le-ați învățat. Eu nu voi zăbovi mult și poate mai găsesc ceva bun să vă aduc, dacă veți fi ascultători.

Așa că au fost nevoiți să-și ia rămas bun de la cei doi frați, cu mare părere de rău și după ce le-au smuls promisiunea că vor reveni, după ce-și vor reîntregi familia. Distanța până la casa bătrânului nu era mare și l-au găsit zăcând pe pat, slab și trist, fără voința de a mai trăi.

– E bolnav de inimă rea, le-a explicat capra, înainte de a-i lăsa la căpătâiul bietului om.

– Dar ce lucrai pentru el?, a întrebat șoptit Adi.

– Îi căram pe spinare cocoșul, prea fălos să se mai plimbe pe jos. Se spune că datorită lui s-a îmbogățit omul ăsta, de aceea îl iubea tare mult și îi îndeplinea orice dorință.

Într-adevăr, buzele omului rosteau, ca în delir, aceleași cuvinte:

– Unde ești, cocoșul meu drag? Găsiți-mi cocoșul și vă voi rămâne mereu îndatorat.

Ultimele cuvinte erau adresate caprei și necunoscuților pe care-i vedea lângă el. Cea dintâi dădu din cap, fără speranță.

– Probabil că l-au luat și pe el, iar baba l-o fi gătit pentru masa boierului, șopti ea.

Spre mirarea lor, moșul avea încă auzul fin, iar răspunsul nu întârzie să vină.

– I-am spus babei că poate să sacrifice orice orătanie, dar cocoșului meu să nu-i ia viața niciodată. Mi-a jurat, și o cred, deci pot fi sigur că mai trăiește.

Adi și Bianca s-au privit cu înțeles, după care s-au aplecat asupra Maiei.

– Crezi că poți găsi pasărea, dacă e prin preajmă?

– Să văd ce pot face, a răspuns cățeaua ieșind din odaie cu nasul mușinând.

Frații l-au urmat îndeaproape, în timp ce capra a rămas să schimbe compresa udă de pe fruntea fierbinte a bolnavului. Maia a mirosit toate cuștile pe care le-au deschis copii, după care au trecut la cea din vecini, a babei. Surpriza a venit tocmai de acolo, unde au găsit cocoșul închis și legat la plisc cu o ață, ca să nu poată cânta. Era mare și grea pasărea, însă împreună l-au eliberat din captivitate și l-au scăpat de legătoare. De îndată au răsunat împrejurimile de glasul lui puternic, încât și moșul a sărit din pat revigorat.

– Cum aș putea să vă răsplătesc pentru că ne-ați salvat viața?, e exclamat el cu multă recunoștință. Casa mea e și a voastră, nu e mult, dar veți avea mereu un acoperiș deasupra capului.

– Ba le vom da și punguța cu doi bani, s-a arătat generos cocoșul.

– Îmi pare rău, dar și ea a fost furată, glăsui cu regret moșul.

– Datoria mea e să o recuperez, zise înaripatul. Voi merge după ea și nu mă întorc cu pliscul gol, orice-ar fi.

va urma