Pe vremea aceea, balta de la Remecioara, din Maramureș, încă nu era amenajată, și nici controale nu se făceau pe malurile ei. M-am îndrăgostit de ea după prima întâlnire pe care prietenul și colegul de suferință în ale pescuitului, Mitru, mi-a aranjat-o. Cu o vegetație abundentă, ochiuri de apă misterioase și îmbietoare, locuri umbroase și ferite de ochii eventualilor trecători, lacul acesta sălbatic te atrăgea ca un magnet să-ți petreci nopțile în poalele lui blânde, ascultând muzica broaștelor și admirând săriturile peștilor la care visam. Aproape că nu trecea o săptămână fără să-l căutăm, să ne bucurăm intens de reîntâlnire și să sperăm că, de data asta, vom avea parte de marea captură. De fapt, ne-am fi mulțumit și cu una mai mică, în afară de peștișorii cât degetul pe care-i prindeam ca să ne distrăm, buni doar pentru momeală la știucă și biban. Exemplare frumoase erau și le puteam vedea într-o altă zonă a bălții, unde apa era foarte limpede, doar că acolo nici nu se sinchiseau de acul încărcat cu bunătăți, poate tocmai fiindcă și ei ne zăreau pe noi.
Țin minte că, la una din astfel de partide, liniștea pe care o apreciam atât de mult ne-a fost alungată de un grup de țigani care se nimeriseră pe partea opusă a bălții. După cum le e obiceiul, vorbeau aproape țipând, de la puradei cu glas plângăcios, pirande cu accente ascuțite și până la cei maturi sau bătrâni cu barbă albă și voce groasă. Era ora în care soarele avea putere încă, iar bronzații simțeau nevoia să se răcorească, așa că s-au dezbrăcat fără jenă și au intrat în apă. Atunci ne-au văzut și pe noi, două statui anacronice, cu câte un băț nemișcat în mână, în totală discordanță cu exuberanța lor. Și-au dat seama imediat că suntem pescari, deci lacul trebuie să aibă și pește, iar asta le-a dat o nouă idee. Astfel că s-au înarmat cu coșurile din dotare, ba și câteva fuste mai largi pe care le lepădaseră muierile, și au început să brăzdeze cu ele adâncul apei.
Eu și cu Mitru îi priveam cu necaz, știind că partida de pescuit era compromisă în aceste condiții, dar supărarea ne-a fost și mai mare când am văzut că au prins câteva exemplare frumoase pe care le fluturau către noi, adăugând cuvinte din care nu pot reproduce decât pe cele mai puțin jignitoare:
– Amărâților! Uite aici peștii voștri. Proștilor! Mâncați pește de-aici…, strigau ei arătându-ne locul unde li se îmbină picioarele.
Tare mi-ar fi plăcut să le răspund cumva, dar mi-era frică să nu-i întărât mai mult și să se dea la noi, nici distanța și nici adâncimea lacului nefiind o piedică de netrecut. Răspunsul l-a dat, în schimb, norocul care ne-a lovit când ne așteptam mai puțin: bățul meu s-a zguduit puternic, făcându-mi inima să tresalte cu putere. Era momeala pusă pentru răpitori, iar vietatea de la capătul firului promitea să fie ceva deosebit. L-am tras cu grijă la mal și ne-am bucurat să vedem că era vorba de o știucă mare, cum nu prinsesem niciodată până atunci, pe care am sărutat-o cu patimă. Chiar și țiganii amuțiseră, privindu-mă cu invidie cum ridic ditamai trofeul deasupra capului. Dar cuvintele lui Mitru îmi tăiară toată bucuria:
– Mai pupă-l o dată și dă-i drumul înapoi!
– Cum adică?!, mi-am exprimat eu uluirea. Sperăm de atâta timp să fim răsplătiți pentru răbdarea noastră, iar când aceasta se întâmplă, să renunțăm de bunăvoie? Să nu gustăm din cea mai bună carne de pește, după atâta amar de vreme în care am tot așteptat? Ești nebun, măi Mitrule!
– Aruncă-l în apă, îți spun! Te vei simți răzbunat în fața nesimțiților ăia, care ne-au umilit prea mult.
Atunci mi-am dat și eu seama că are dreptate, iar mândria noastră valora mai mult decât plăcerea gustului la care tânjeam. Cu un gest teatral, pentru a fi cât mai bine observat, am sărutat pentru ultima dată buzele reci ale știucii, după care i-am dat spectaculos drumul în apă. Gloatei de țigani parcă nu-i venea să creadă și ne arătau stupefiați cu degetul. După care și-au dus același deget spre cap, arătând că ne lipsește o doagă. Confirmarea gândurilor care le nutreau a venit apoi și prin cuvinte:
– Nebunilor! Nu sunteți întregi la cap! Cine aruncă așa un pește? Nebuniloooor!
Dar noi zâmbeam acum fericiți. Mai bine să fim considerați nebuni decât amărâți!
racoltapetru6 
Au şi şicanele astea farmecul lor. Măcar aţi rămas cu onoarea nepătată 😀
De șicane am avut foarte des parte la pescuit. Doar că majoritatea au venit din partea peștilor. 🙂
Ce tare! A fost ca o întâlnire de gradul III. Civilizații versus primitivii. Eu am mărturisit mereu că sunt mai mult pescăruș. Faptul de a ține un băț în mână deasupra apei, nu mă face să mă simt pescar. Pentru că am cunoscut astfel de oameni și, cu toată admirația o spun, pescarii sunt diferiți de mine. Deosebiți în sensul cel mai bun și cu toate că nu îi înțeleg, le port o mare stimă. Spre exemplu (unul dintre ele), eu fiind mare amator de pește (pe masă), înghit în sec atunci când se face nobilul gest de a-i reda libertatea frumosului exemplar, care este doar cântărit (uneori și pupat) și… Bâldâbâc în apă! Mă trec lacrimile de bucurie pentru acel pește și apuc la nimereală o coajă de pâine să o morfolesc în dinți. De bucurie
Ce bine i-ar fi stat în oala cu ciorbă ;;) … Dar uite că de data asta l-am înțeles pe deplin și mai mult decât atât, simt că aș fi procedat la fel. Cum să le răspunzi unor astfel de oameni? În vulgaritatea lor nativă te pot bălăcări neîntrerupt cu o șarjă de douzeci de cuvinte pe secundă, în timp ce tu alergi după ele prin capul tău pomădat cu bună-creștere și nu le descoperi. N-ai! Mai ușor ți-ar veni să-ți amintești cele câteva vorbe în japoneză învățate pe vremea când citeai Shogun. Măscări…Le-ai auzit și tu desigur, dar nu-ți sunt proprii și ți-au trecut astfel pe lângă urechi. Lasă că nici gura nu ți le-ar putea articula. Și-atunci? În dezavantajul acesta evident, ce ai de făcut? Gestul nobil! Și cu asta le-ai scrântit mintea 🙂 Bravo!
Nici eu nu consider că am fost un pescar veritabil, nici măcar un amator obișnuit. Aveam scule ieftine, momeli fără pretenții (deși râma și vermișorii cred că rămân baza), locurile cele mai accesibile și, ceea ce-i mai important, nu dădeam drumul capturii. S-a întâmplat doar de data asta, pentru a le închide gura „primitivilor”, dar mie chiar îmi place să mănânc pește, ba să-l și curăț și gătesc. Mulți pescari cu vechime mi-au explicat că ei prind peștele doar pentru senzația oferită, dar nu-l mănâncă. Un motiv în plus să mă simt exclus din tagma experților sau cum aș putea zice: „un amator foarte amator”. 🙂
Mulțumesc pentru frumosul comentariu și apreciere!
Îmi place foarte tare peștele, dar la felul cum arata nu-mi face poftă. 🙂
Mi-a plăcut decizia luată.
Faptele bune ne hrănesc orgoliul.
Mie îmi place și cum arată. Fiecare specie are farmecul și… gustul lui aparte. Desigur că știuca e printre cele mai apreciate.
Acum, că se găsește pește de tot felul prin magazine, pescuitul ar trebui să fie într-adevăr doar o distracție. 🙂
De cate ori voi mai mânca stiucă o sa-mi apară imaginea somonului. Imi place, nu este gras si nu are oase, dar cel mai mult in place somonul.
imaginea depe blogul tău sâștiuca*🙂
Și somonul e bun, dacă nu are gust de mâl.
Nimic nu mi se pare mai potrivit decat felul in care ati procedat. Cinste voua si fir intins!
Prietenul meu merită toată cinstea. Eu sper că ar fi făcut la fel și dacă el ar fi prins știuca. 😉
Amuzanta povestirea ,chiar mi-a placut 🙂
Seara frumoasa!
E o întâmplare mai veche, pe care memoria mi-a oferit-o pentru a o împărtăși aici. Mă bucur că ți-a plăcut, Anușka și îți mulțumesc pentru apreciere! 🙂
In zona unde locuiesc sunt salbele de lacuri de pe râul Colentina (Straulesti, Chitila, Mogosoaia), deci tentatia e mare. In orice sezon, persoane bronzate ofera “peste proapat ieftin”.Nu ma tenteaza; nu stiu sa-l aleg, nu risc…
Sa ai bucurii!
Ce-i ieftin, e și dubios, deci nici eu nu sunt amator de afaceri din astea. În Maramureș nu sunt multe lacuri și nici peștele nu prea abundă, dar acum apelez la magazinele cu bazine pline de tot felul de exemplare. La care adaug amintirile din vremea când colindam malurile apelor.
Duminică faină!
Primatele nu se dezmint.Nu-mi amintesc bine,Cuza e de vina ?
Sigur e că unul din vinovați a fost Ceaușescu.
Cum plimb eu râmele, nu o face nimeni, cu undița am prins patru gâște de la bunica și două palme de la tata după. Știu să arunc undița perfect, între pești. Frumoasă poveste, Petru!
Eu cred că ai prins și pește, dar nu îți place să te lauzi, ca pescarii adevărați. Țin minte când am scos un rac: el s-a speriat de mine și eu de el.
Mii de mulțumiri, George!
Ma bucur ca ati putut scapa de jignirile lor, dar cu pret destul de mare! O seara faina iti doresc! 🙂
A fost o știucă frumoasă, cum n-am mai prins vreodată, dar a meritat. Duminică pe placul sufletului tău, dragă Gabi! 🙂
Eu tot nu-i înțeleg pe pescarii care se laudă că au eliberat peștele din prea multă iubire, omenie. Uită că l-au rănit, l-au stresat, l-au făcut să-și vadă moartea cu ochii. Sărutul acela, nu poate fi un sărut de Iudă? O să zici că iar mă iau de tine, dar te-am citit cu plăcere. Mă crezi?
Eu nu mă laud, pentru că nu-i eliberez, ci îi duc acasă și îi pregătesc. Asta a fost o excepție justificată de situație. De fapt a mai fost o zi când am pescuit pe o baltă privată, tot cu Mitru, și am prins prea multe bucăți. A trebuit să eliberăm câțiva, dar după ce i-am uns cu o cremă dezinfectantă și ne-am cerut scuze fiecăruia. 😉
Buna dimineata! Petru si tuturor prietenilor de pe acest blog minnat!
Duminica binecuvantata cu tot ce va doriti ,dar racoare cred ca ar fi minunat 🙂 nu ❓
O cafeluta calda va va face bine !
Bună să-ți fie inima, cu mulțumiri pentru cafea și urarea care s-a împlinit, Anușka! M-a plouat puțin pe traseul spre prietena mea, dar apoi s-a oprit și m-am uscat până la sosire. Chiar a fost un drum plăcut și o revedere frumoasă!
Săru-mâna pentru gândurile bune și urările la care-ți răspund cu aceeași intensitate, dragă prietenă! ❤
Ma bucur ca a fost bine pana la urma 🙂
Faina poveste pescareasca ! Fir intins la maxim !
Sper să fie întins, chiar dacă nu mai e vorba despre cel de pescuit. 😉
Poveste sugubeata de pescar, care mi_a plăcut mult cum povestesti tu Petru !!!😏Ginerele meu mai vine cu tot felul de povesti, este mare amator, drept e, că se relaxeaza, și vine și cu știucă așa mare cum zici tu !!! 😊
Poveștile pescărești sunt întotdeauna delicioase, precum e și prada care e subiectul lor. Eu nu pot să mă laud că am prins multe exemplare frumoase, dar întâmplări de neuitat am avut cu duiumul.
Mulțumesc frumos pentru lectură și compliment, dragă Mica! 🙂
O întâmplare cu mult umor, chiar dacă…. cam negru. Faza cu pupatul știuca merita fotografiată. Să rămână pentru posteritate! 😀
„Intersectarea” cu negricioșii….nu mai are niciun umor. Se știe de ce…
Numai bine, dragă Petru! 🙂
Bune ar fi fost astăzi niște fotografii cu acele momente, dar pe atunci nu m-am gândit că-mi voi așterne amintirile pe undeva, iar aparatele foto nu erau chiar ușor de mânuit de mine. Mi-ar fi prins bine un fotograf ca tine alături, dragă Alex! 😉
O săptămână cu multe realizări îți doresc! 🙂
Nu de frica țiganilor nu le-ai răspuns, ci pentru că ai dat dovadă de înțelepciune! O situație poate fi privită din mai multe puncte de vedere.
Lac să fie, că broaște sunt destule! Aici am niște broaște mai speciale!
Cred că ai dreptate, din moment ce, în cele din urmă, s-a dovedit un lucru înțelept.
Mulțumesc frumos pentru dansul broscuțelor, dragă Zaraza! ❤
Frumoasă și amuzantă întâmplare. De fapt, știuca a avut noroc cu ţiganii…și așa s-a inventat pescuitul sportiv.🙂
O zi frumoasă, Petru!
A fost un noroc reciproc, pentru noi și știucă. Doar țiganii au ieșit cam șifonați în prejudecățile lor. 😉
Zi plăcută îți doresc și eu, Constanța! Mai ales că-i o răcoare de primăvară.
Frumoasa poveste! Cu mult umor, oarecum hatru… Macar ati avut sansa sa platiti tiganilor, elegant si clar, fara drept de apel.
Numai bine! 🙂
Aici am ieșit onorabil din această situație, dar au mai fost cazuri similare când n-am avut norocul ăsta. Nici nu-mi place să mi le amintesc. 😦
Gânduri bune și urări pe măsură! 🙂