Occident Express (10)

Tănase se bucura de fiecare vizită primită în timpul orelor de serviciu. Indiferent că venea din partea nanei Florica cea surdă, a bețivului Ochiosu sau a bătrânului Mitrache, cel care nu-ți dădea ocazia să-i spui mai mult de două vorbe, fiind mereu pus pe povestiri și sfaturi. Viața de impegat e plictisitoare, mai ales dacă lucrezi într-o gară mică, iar călătorii care sosesc și pleacă din acel loc uitat de lume îi poți număra pe degete. Deși făcea toate treburile de la vânzarea biletelor până la coborârea și ridicarea barierei, tot îi rămânea timp berechet să viseze la trenuri sclipitoare ce nu mai vin pe aici, la pasageri care-i fac fericiți cu mâna, în timp ce el stă impozant în poziție de drepți și dă liber cu steagul din dotare. Acesta era momentul lui de mândrie profesională, mai înălțător când în preajmă se afla și fiica lui, elevă în clasa a cincea.

Mirela nu-l căutase prea des până acum, dar în ultimele săptămâni nu rata o zi să nu-l viziteze, măcar pentru o oră. Alteori își făcea la el și temele, printre care îi punea întrebări despre gară, trenuri, oamenii care trec pe acolo și, mai ales, despre câinele lup ce nu se îndepărta niciodată de șine. Bănuia el că acesta era și motivul principal pentru care fetița lui își făcea mereu drum pe acolo, dar nu se cădea să fie gelos pe un biet patruped, ci mai degrabă recunoscător. Povestea bietului animal era tristă și stârnea compasiunea oricărui om, cu atât mai mult a unui copil plin de afecțiune. I-a spus-o de mai multe ori, dar copila simțea nevoia să o audă iar și iar, ca pe o doină de jale cântată inimilor sensibile.

Imagini pentru poze cu caini lupi

– Cum a putut un om să-l abandoneze în pustietatea asta de gară?, se tot întreba Mirela.

– Draga mea, îi răspundea molcom tatăl. Nea Iuga nu era un om rău, iar dovada e că Rex s-a atașat foarte mult de el. A vrut să-l ia cu el în tren și apoi în străinătate, dar controlorul a interzis accesul cu el în vagon. Omul dăduse deja banii pe bilet și era așteptat la destinație, așa că nu a avut de ales. I-a poruncit câinelui să stea pe loc, iar acesta s-a supus atât de fidel încât de trei săptămâni nu s-a mai mișcat de acolo. Dacă nu i-am duce mâncare și apă, precis că ar muri în câteva zile. Așa, însă, o mai poate duce încă pe atât, dar a slăbit mult de dor și poate să moară chiar și peste câteva zile.

Fetița se uita pe fereastra micului birou, privind cu inima strânsă spre trupul întins al câinelui, pe care și-l amintea impunător și generator de fiori.

– Am fost și astăzi să-i duc un cârnăcior, l-am mângâiat și am încercat să-l atrag după mine, zise Mirela. A gustat puțin din mâncare, m-a privit cu ochii umezi, dar nici măcar nu s-a ridicat. Mi-ar plăcea să am un astfel de câine, eu nu l-aș părăsi niciodată, orice ar fi.

– Viața e mai complicată pentru adulți, oftă Tănase. Copiii și câinii nu știu asta, de aceea se înțeleg mai bine între ei și pot să sufere mai mult atunci când se ivesc probleme pe care nu le pricep.

– Ce e de priceput, tată!?, se miră fata. Dragostea trebuie să fie întotdeauna pe primul loc… Dar ce se aude? Vine un tren?

– N-are cum să vină la ora asta, o asigură omul. Ți s-o fi părut…

– Eu nu cred, insistă Mirela. Uite că și Rex s-a ridicat în picioare și privește de-a lungul căii ferate.

Tănase privi uimit cum câinele s-a înviorat parcă, ridicând botul în aer și amușinând ceva mult așteptat. Curiozitatea îi împinse pe amândoi să iasă afară și să se apropie de patruped. Și bine au făcut, pentru că, spre marea uluire a omului și copilei sale, din depărtare se vedea apropiindu-se un tren mai altfel decât cele văzute de ei până acum. Un șuierat vioi confirmă că imaginația nu le juca feste și îl făcu pe bărbat să fugă după steguleț. Se întoarse la timp ca să fie martor cum în gara lui intra o garnitură frumoasă pe care scria cu litere mari „Occident-Express”, iar aceasta se opri chiar în fața lor și a câinelui. Ăsta trebuia să fie trenul strălucitor la care visase de atâtea ori impegatul și în fața căruia stătea acum cu mândrie, în poziție de drepți.

– Uite, tată!, erau vorbele Mirelei, care-l treziră din euforie.

Atunci văzu și el cum ușa cea mai apropiată de Rex se deschise, iar câinele se avântă cu curaj în compartiment. Nu dispăru imediat înăuntru, ci se întoarse spre ei, privindu-i pentru ultima dată. Parcă nu mai avea ochii umezi, iar câteva lătrături îi convinseră că starea lui se schimbase radical. Venise trenul pe care-l așteptase și care-l ducea spre persoana mult iubită. Garnitura porni la fel de lin precum se oprise, în timp ce Mirela îi făcea cu mâna patrupedului, iar tatăl privea cu un zâmbet larg pe față la minunea care se scurgea prin fața lui și a fiicei sale. Doar momentul acesta era suficient să-l convingă că a meritat să se facă impegat.

Reîntrupare

Imagini pentru imagini cu pod de stele

De la mine pân’ la stele,
Trec pe-un câmp de albăstrele,
Și-apoi mă întorc la tine
Întrupat din prafuri fine.

Mă voi presăra-n câmpie,
Peste înflorita-ți ie,
De-a lungul unui izvor
Și pe părul tău fuior.

Mă vei respira-n neștire,
Îți voi pătrunde-n gândire,
Inima ți-o voi cuprinde
Și în vise te-o surprinde.

Chipul meu o să-ți apară
În dorințe de fecioară,
Dar nu vei afla niciunde
Persoana ce-i corespunde.

Căci trupul meu se împarte
Peste tot și peste toate,
Prin văzduh, păduri și apă,
În ființe ce se-adapă.

Într-o tufă sau o floare,
Într-un om cu suflet mare,
Câte-un fir tu mă adună
Să ne formăm împreună.

Reprezentative

BANCURILE SĂPTĂMÂNII

* Doi prieteni stau de vorbă:
– Ce mai faci?
– Uite, m-a lăsat nevasta pentru cel mai bun prieten.
– Credeam că eu sunt cel mai bun prieten al tău…
– Acum, el e…

Imagini pentru imagini cu ceasuri de masa

* – Când sună ceasul, am impresia că trage cineva cu o mitralieră în mine, zice Bulă.
– Și ce faci, sari din pat să te ascunzi?, întreabă Ștrulă.
– Nu, mă prefac că m-a nimerit și stau întins până nu se mai aude nimic!

* La tribunal, judecătorul:
– Dvs. susțineți că atunci ați crezut că portmoneul vă aparține?
– Portmoneul nu, dar bancnotele îmi păreau cunoscute…

* „Vezi că poți când vrei!”, i-a spus soția soțului, prinzându-l în pat cu vecina…

* Hotărâre judecătorească:
Soții sunt declarați divorțați: copilul revine mamei, iar menajera, tatălui.

* Soția e obligată să dea de mâncare soțului, pentru că, conform convenției de la Geneva, oricare prizonier are dreptul la o masă caldă.

* Dacă tot nu te căsătorești, n-o să afli niciodată câte defecte ai!

* Pentru sănătatea dumneavoastră, evitați excesul de muncă, oboseală, stres și efort.
Dacă apar manifestări neplăcute, consultați o mică vacanță.

* Când pierzi cheile, mereu se găsește câte-un prost să te întrebe:
– Dar, unde le-ai pierdut?

* E minunat să ai pe cineva care să te asculte! Chiar azi vorbeam cu pereții!

* Soțul: – Am fost un prost când te-am luat!
Soția: – Iar eu, fiind foarte îndrăgostită, nu am observat asta!

* Iubește-ți avocatul. În afară de mama ta, este singurul capabil să te apere fără să te creadă.

* Geometrie-n bucătărie:
Pizza se face rotundă, se pune în cutii pătrate, se mănâncă în triunghiuri și te face sferic!

* Cică banii n-aduc fericirea, să vezi sărăcia ce distractivă e!

* La ora de psihiatrie, studenții învață despre starea de calm, de iritare și de furie. Profesorul formează un număr de telefon.
– Alo, vă rog frumos cu Radu.
– Aici nu există niciun Radu.
– Iată starea de calm, spune profesorul studenților.
Mai sună o dată, la același număr de telefon:
– Alo, vă rog frumos, cu Radu.
– V-am spus că aici nu există niciun Radu.
– Iată starea de iritare, spune iar profesorul studenților.
Mai sună încă o dată:
– Alo, vă rog să mi-l dați pe Radu la telefon.
– Băi, nu mai suna aici, du-te dracu’… Ți-am spus că nu există niciun Radu aici!
– Aceasta a fost ultima stare, de furie, explică profesorul.
Se ridică Bulă și spune:
– Mai există o stare: cea de disperare.
Bulă ia telefonul, sună la același număr și spune:
– Sunt Radu. M-a căutat cineva?

* Știți blugii ăia franjurați, mișto, scumpi ca naiba?
Ei bine, aseară, soacră-mea mi i-a cârpit…

* – Fată, mi-a trimis soțul mesaj să mai las facebook-ul și să mai fac și eu ceva de mâncare.
– Și tu ce-ai făcut?
– L-am blocat…

* – Cum se numește un gras care este forțat de prieteni să meargă la sală?
– ȘUNCĂ PRESATĂ.

* Mai țineți minte treaba cu „cer iertare românilor din pușcărie?”.
Ei, bine, e vremea să punem virgula la locul ei.

* – Eu îmi sărut soția în fiecare zi înainte să plec la muncă. Tu cum procedezi?
– Eu? Eu o sărut după ce pleci tu!

* Soțul către soție:
– Scumpa mea, mi-ai curățat sacoul?
– Da, scumpule!
– Dar pantalonii?
– Da!
– Și cămașa?
– Da!
– Dar pantofii?
– Păi ce… și ei au buzunare?

* Eu știu să gătesc…
Știu să fac 6 tipuri de orez: ars, lipicios, crud, sărat, afumat și fără sare!

* Doi canibali se întorc de la vânătoare:
– Ai prins ceva?
– Nu, ghinion total. Tu?
– Eu am prins doi români.
– Super, frate… și unde-s, i-ai mâncat deja?
– Da pe dracu, până să-i mănânc eu, s-au mâncat între ei!

* La 5 ani râzi de unchiul beat.
La 16 ani îți e rușine de unchiul beat.
La 25 de ani bei cu unchiul beat.
La 35 de ani ești unchiul beat.

* Cică speranța moare ultima…
A mea e la reanimare, cu prognostic rezervat!

Occident Express (9)

Uite că iară s-a adeverit zicala care spune că de ce ți-e frică, nu scapi. Nicu nu a apucat să facă o duzină de pași, că a și fost flancat de persoanele de care se temea cel mai mult. Capul terorii pe care o simțea era Viorelu’ lu’ Oșanu, îmbrăcat aproape mereu într-o haină de piele lungă, o pălărie din același material, precum văzuse că se poartă în filmele cu mafioți. Cel care-i ținea isonul și îl urma peste tot, Ghiță a lu’ Fage, era nevoit să facă pași mai deși, fiind mai mărunțel și ceva mai plinuț.

– Bună după-amiaza, cum zice englezu’!, i se adresă Viorel lui Nicu, luându-l pe după umăr și zâmbind sarcastic. Sau să zic „bună seara”?, că imediat apune soarele.

– Zi-i cum vrei, dar lasă-mă să-mi văd de drum, îi răspunse omul, vădit iritat.

– Te las, frate, dar nu te superi dacă o să te însoțim?, insistă a lu’ Oșanu. Nu-i așa, Ghiță, că noi avem grijă de prietenii noștri? Mai ales când ne datorează bani.

– Ba chiar mai mult, șefule, răspunse micuțul într-un suflet. Îi apărăm de dușmani și de ispite.

– Unde te duci la ora asta, purtând o sacoșă atât de voluminoasă?, îl întrebă omul îmbrăcat în piele neagră.

– Să-mi vizitez un prieten… și-i duc câte ceva, se exprimă cu greu Nicu. Trebuie să iau trenul de la opt și jumătate, dar vin înapoi în două zile.

Viorel scutură neîncrezător din cap și îl strânse dureros de umăr. Îi zise, tot cu un zâmbet de gheață:

– Trenul de la opt și jumătate… care merge spre… Unde merge, Nicule dragă?

Răspunsul nu veni imediat, astfel că tot el continuă:

– Mi-a șoptit o vrăbiuță că ți-ai comandat un bilet pentru Occident Express. Hai, nu face ochii cât piersicile, că am și eu sursele mele. Trenul acela… care duce românii spre vest… unde curge laptele și mierea. Se poate să pleci fără să-ți iei rămas bun de la prietenii tăi cei mai buni? Cine te-a împrumutat cu bani când ai avut nevoie?

– Dar ți i-am dat înapoi, cu dobândă, răspunse omul încolțit.

– Ai întârziat patru luni, frate. Chiar trebuie să-ți explic de fiecare dată că dobânda se dublează pentru lunile de întârziere? Încă îmi datorezi opt mii de lei, iar asta mă obligă să-ți port de grijă. Așa că, mergem împreună la tren.

Nicu se uită uimit la chipul însoțitorilor, după care întrebă nedumerit:

– Și ce o să faceți? O să urcați cu mine în el? Dar voi nu aveți bilet.

– E drept, nu avem bilet, dar avem astea!, râse Ghiță, arătându-și pistolul pe care-l băgase pe sub cureaua de pantaloni.

De asemenea, Viorel lăsă să se vadă o pușcă artizanala pe care o ascundea sub haina largă. Veni și cu explicații pe măsură:

Imagini pentru imagini cu pușcă artizanala

– Călătorii din acest tren nu merg cu mâna goală, își iau cu ei toți banii de care dispun, toate bijuteriile, pentru a avea din ce trăi până își găsesc un loc de muncă. E floare la ureche să fluturăm armele și să-i scăpăm de grija lor. Mai e și avantajul că oamenii ăștia sunt un fel de fugari, deci nu pot face plângere fără a se auto-acuza. Poate deturnăm și trenul, am auzit că există o recompensă pentru cel care îl dă pe mâna autorităților. Ei, uite că deja am ajuns în gară și nu mai e mult până apare.

– Lăsați-mă… și o să vă trimit banii… cu dobândă mai mare, îi imploră Nicu, încercând să se desprindă, fără succes, de sub brațul puternic.

– Nu se mai poate, că deja avem o altă afacere. Intrăm după tine și ești iertat de datorie. Nu-i așa că-i convenabil?

Râsul celor doi îi înghețară sângele în vine omului încolțit, lăsându-l fără glas și pic de putere. Dacă nu-l sprijineau ei, ar fi căzut grămadă pe peronul pustiu, rămas fără razele blânde ale soarelui. Un sunet, pe care nu-l mai aștepta, l-a trezit din letargie și i-a resuscitat parcă energia. Trenul venea la întâlnirea fixată, fără să știe ce îl așteaptă, iar din cauza lui vor suferi atâția oameni! Ar fi vrut să strige, să facă semne din mâini că nu-i bine să oprească, dar era țintuit pe loc și simțea țeava pistolului care-l împungea în spate. Garnitura își crea propria cale ferată, într-un ritm amețitor, astfel că locomotiva și primul vagon se scurseră curând pe dinainte. Când cel de-al doilea ajunse în dreptul lor, se auzi un scrâșnet scurt, după care urmă o liniște provocatoare. Ușa din dreptul micului grup se deschise fără sunet, invitându-i să îndrăznească a urca.

Viorel și Ghiță îl împinseră întâi pe Nicu, urmându-l îndeaproape, cu câte o mână pe arme. Ușa se închise la fel de silențios, iar trenul începu să alunece pe șinele sclipitoare, derulând siluetele confuze din spatele geamurilor ușor luminate. În urma lui, o altă uzină pe roți înlătura orice dovadă a trecerii sale. Doar că, de data asta, garnitura mai făcu o oprire, după aproape un kilometru de mers încet, lăsându-i să coboare pe cei doi oameni înarmați. Doar după aceea, trenul porni hotărât pe drumul său.

Viorel și Ghiță păreau cu totul schimbați, cu ochii scânteietori și chipurile animate de o revelație euforică. Se uitau în jurul lor, de parcă atunci ar fi descoperit priveliștea, apoi se priviră mirați unul pe altul.

– Ce naiba a fost în capul nostru?, întrebă primul.

Scoase arma și o aruncă cât colo, la fel făcu și cu haina de piele și pălăria. Ghiță își azvârli, la rândul lui, pistolul, după care își urmă mentorul, zicând:

– Ar trebui să plecăm și noi cu un astfel de tren. Cândva…

– Sau să ne angajăm la Sere. Am auzit că se plătește bine, îl completă gânditor Viorel.