Bucuria regăsirii celorlalți naufragiați a fost umbrită în curând de constatarea că unul dintre ei n-a reușit să se salveze. Era vorba de Albert, fratele geamăn al lui Călin. După spusele celui din urmă, confirmate de ceilalți martori, Albert își pierduse cunoștința ca urmare a unei lovituri la cap, fapt pentru care nu a reușit să se prindă de platforma plutitoare. Călin s-a scufundat de mai multe ori în căutarea lui, dar trupul îi dispăruse în adâncuri, lăsând o durere profundă în inima și pe chipul fratelui său. După ce au ajuns cu bine la mal, i-au transmis cu toții condoleanțe și cuvinte de îmbărbătare, exprimându-și speranța într-un miracol prin care poate că omul nu s-a prăpădit, mai ales că nu există un cadavru. Minune a fost și faptul că ei au scăpat cu viață după o furtună năpraznică.

Titus și Sabina s-au îmbrățișat cu patimă, iar Săndel a făcut la fel cu fiecare dintre noii veniți. Aveau nevoie de asta, înainte de a le aduce la cunoștință veștile rele. Pentru că, sub apăsarea emoțiilor firești, niciunul dintre cei patru nu observaseră încă faptul că peisajul nu semăna deloc cu cel dinaintea cataclismului. Situația i-a făcut să-și piardă entuziasmul și puterea de a mai sta în picioare. Chiar și Sibel, un munte de om, care îl salvase pe firavul Georgică de la înec, cu toate împotrivirile acestuia, se lăsă deznădăjduit pe nisip, cuprinzându-și capul în mâini. Sabina privea împrejur, nevenindu-i să creadă, iar Călin repeta întruna aceeași expresie: „Asta-i imposibil! E imposibil!” Doar Georgică părea la fel de impasibil și își căuta cu meticulozitate prin buzunarele pantalonilor uzi. Doar când găsi pachetul de țigări se întristă, văzând că nu poate să-l folosească.

– Și cât credeți că mai avem de trăit?, întrebă Sabina cu privirea pierdută.

– Dracu’ știe, răspunse Titus așezându-se aproape de ea. Nu avem mâncare, iar apa din lac scade văzând cu ochii. În două ore, apa s-a retras cu mai bine de un metru. Nici nu-i de mirare la temperatura asta. Cred că sunt peste 45 de grade Celsius.

– 44!, îl corectă Săndel, uitându-se la ceasul performant de pe mână. Mâncarea nu e cea mai gravă problemă, dar mă tem că soarele o să ne vină de hac. Parcă stă pe loc și crește încontinuu, în ritmul ăsta o să ne prăjească de vii, foarte curând. Ar trebui să ne adăpostim.

– Unde?, întrebă Călin cu necaz. Că nu găsim nici măcar un fir de iarbă care să facă umbră.

– În apă, veni tot Săndel cu ideea. Dezbrăcați-vă de haine și intrați cu toții în lac.

Sfatul fu urmat fără reținere chiar și de Sabina, care nu avea costum de baie, dar nici jenă în această circumstanță. Georgică era mai încet în mișcări, dar reuși să ajungă în grup, supravegheat îndeaproape de Sibel. Acolo, în apa salvatoare, au petrecut mai bine de opt ore. Sibel îl invoca pe Alah, Sabina se ruga lui Dumnezeu, Călin trăgea câte o înjurătură, Georgică tăcea ca peștele, iar Titus și Săndel mormăiau câte ceva uitându-se cu coada ochiului spre mingea de foc de pe cer.

– Mi se pare mie sau soarele s-a mișcat de la apogeu?, întrebă Titus, cu speranță în glas.

– Hmmm, să știi că ai dreptate, îi ținu Săndel isonul. Dacă merge tot așa, ziua de aici o să țină cât două pe Pământ, dar măcar o să vină noaptea. Oameni buni, vedeți pata aceea de pe cer? Nu seamănă a nor?

Ochii tuturor se ațintiră spre locul arătat de navigator.

– E un norișor, ce poate fi altceva!?, exclamă Călin. Oare o să vină ploaia?

– La câtă apă s-a evaporat din lac, era normal să se formeze nori, explică Titus. Cum vântul nu bate, sunt mari șanse să se strângă mai mulți și să se descarce tot aici, iar lacul să se umple din nou.

– Doar cu o parte din apa pierdută, îl corectă Săndel, cea mai multă fiind absorbită de deșertul din jur. Astfel că, în câteva zile, n-o să mai fie nici lac și nici ploaie.

Norii s-au strâns cu spor și au creat o draperie benefică în fața soarelui, după care, în câteva ore, ploaia mult așteptată a început să cadă în aversă. Acum puteau ieși pe plajă și să se îmbrace tot cu haine ude, dar asta nu mai era o problemă, cum nu era nici foamea care începuse să-și arate colții. Se bucurau de răcoarea picăturilor grele și găseau puterea să zâmbească. Nu a ținut mult, dar pe când norii s-au epuizat, soarele nu mai avea puterea dinainte, dându-le ocazia să se usuce, în cele din urmă. Georgică a reușit să-și încropească o țigară și să o aprindă cu satisfacție.

Asfințitul i-a prins sporovăind despre mâncarea la care visau pentru a doua zi. Atunci s-a așternut din nou o liniște îndelungă, fiind fermecați de un spectacol nemaivăzut până atunci. Stelele erau atât de vii și de aproape de ei, încât le dădea impresia că le pot atinge cu mâna. Erau acolo toate, și altele în plus, iar printre ele, mic ca o boabă de piper, Pământul le transmitea cea mai emoționantă strălucire. Dorul de planeta natală i-a copleșit, făcându-i să-și șteargă câte o lacrimă.