Nu se mai știe cine a remarcat la începuturi că prima dragoste nu se uită, dar bănuim că viața i-a fost presărată apoi mereu de regrete. Observația lui ne-a rămas sădită în minte, încorsetând dureros inima fiecăruia după prima iubire ce nu-și poate găsi continuitatea. Pentru că marile adevăruri se spun la suferință, ca un avertisment pentru cei ce vor urma.

Doina a fost mereu o fată cu capul pe umeri și nu a crezut în mituri sau prejudecăți despre iubire. Era convinsă că fiecare om e altfel, și numai de el depinde să-și stăpânească gândurile și sentimentele. Această abordare a vieții chiar a funcționat o perioadă, făcând-o să se creadă invincibilă, mai ales că a trecut prin încercări grele, care au întărit-o. Pierderea lui Paul și modul înfiorător în care s-a produs ea, ar fi putut să o pună la pământ definitiv. Deși a fost prima ei iubire, a rezistat și a mers mai departe cu fruntea sus. S-a căsătorit mai mult din dorința de a avea o familie, dar n-a avut noroc. Deși ținea la soțul ei, iar acesta i-a arătat numeroase dovezi de iubire, căsnicia s-a destrămat după doi ani. Motivul era unul singur, dar decisiv: ea nu putea să rămână însărcinată, în timp ce el dorea neapărat să aibă copii.

Ginecologii care au consultat-o au avut același verdict: la uterul pe care-l avea, doar printr-o minune ar putea să aducă pe lume un urmaș. Dar de ce nu ar adopta? Nici cu această soluție nu a fost de acord partenerul ei, explicându-i de fiecare dată când venea cu această propunere că natura a înzestrat-o pe femeie cu cel mai mare dar, un „aparat” extraordinar pe care omul nu-l va putea copia niciodată, acela prin care poate da naștere unor ființe asemănătoare părinților lui, sânge din sângele lor. Prin asta, femeia e mai presus decât orice realizare bărbătească, dar numai dacă-și valorifică atu-ul. Iar el își dorea neapărat o femeie completă, fără „defecțiunea” cea mai gravă. Ce putea să-i spună ea? Convingerile importante nu le poți schimba prin discuții în contradictoriu, mai ales când ele sunt bine înrădăcinate.

A rezistat și acestei despărțiri, chiar dacă n-avea un umăr pe care să plângă sau un suflet care s-o îmbărbăteze. Nici nu-i stătea în caracter. Poate de aceea o vizita foarte rar și pe Veronica, mama lui Paul. Voia să uite trecutul, dar în apropierea ei nu era posibil. Doar munca era soluția și se apleca asupra ei scriind numeroase articole, pe care le trimitea apoi mai multor publicații tipărite sau virtuale, sub diferite pseudonime. Până în urmă cu câteva săptămâni, când psihicul ei viguros a fost dat parcă peste cap.

Totul a început cu visele despre Paul, imagini compuse din amintiri sau plăsmuiri ale minții răzvrătite. Nu le-a dat importanță de la început, dar a îngrijorat-o apariția lor din fiecare noapte, tot mai consistente și mai apropiate de coșmar. Uneori revedea chipul din trecut al iubitului, cu ochii lui azurii și tenul fin al pielii. Apoi, figura i se transforma în moduri din cele mai înfricoșătoare, iar vocea blândă îi devenea un urlet de jivină rănită. Atunci se trezea brusc, speriată și udă de transpirație, nemaiîndrăznind să adoarmă până dimineață. Își spunea că o fi de la alimentație, organismul afectat încearcă să-i transmită ceva, drept pentru care încerca să mănânce altceva. Doar că era tot mai rău.

Ultimul vis a convins-o, însă, că nu e nimic în neregulă cu ea. De data aceasta, totul a fost atât de clar de parcă era aievea, iar vocea lui Paul era asemănătoare cu cea pe care o ținea ea minte, mesajul fiind foarte clar. S-a sculat hotărâtă din pat, știind precis ce are de făcut. Telefonul pe care l-a primit înainte de a ieși din casă, i-a confirmat decizia. Era prietenul ei de departe, Ghiță:

– Doiniță, vino repede. Paul e în pericol.

Atât. Doina mai avea nevoie de cineva, iar acesta era comisarul Bud, omul care a ajutat-o în momentele cele mai dificile și care i-a promis că-i va fi alături dacă va mai avea nevoie. Polițistul era acasă, însă se vedea pe el că nu-i în toanele cele mai bune.

– Spune-mi și tu, în ce țară trăim? Trei decenii am fost mereu pe baricade, adesea mi-am riscat viața pe teren, iar acum sunt obligat să pup în cur un venetic venit cu proptele politice. Ei bine, am și eu mândria mea și o să profit de legea pensionării. Decât să put a rahatul unor parveniți, mai bine miros a gunoi de grădină, măcar e cinstit și cu folos. Pământul mă așteaptă și, slavă Domnului, putere de muncă mai am în brațele astea.

Așa a răbufnit gazda, în timp ce-și aprindea încă o țigară și își vântura mâinile lungi. Femeia îl lăsă să se descarce, aprobându-i concluziile, și doar la întrebarea acestuia îi dezvălui motivul vizitei. Când a auzit noutățile, fața lui mohorâtă s-a luminat deodată:

– Ai picat la țanc! De mâine îmi iau concediul pe care-l mai am și sunt al tău. Să nu ai nicio grijă, că încă nu mi-au ruginit oasele și nici arma. Mergem la mare, dară!