Trântorii despre care vorbea ministrul Muncii
Deși poate să muncească,
De ce să se obosească?
Doar primește ajutoare,
Fără un strop de sudoare.
Bibliotecarul
Domnul Popescu este un om realizat din punct de vedere profesional și material. A pornit de jos și în câțiva ani a ajuns să dețină câteva firme, cu mulți angajați și un profit frumos. Dar se pare că totul se plătește în viață, deci nici el n-a fost iertat. Și-a pierdut nevasta în urmă cu patru ani, iar acum se străduia din greu să-și educe fata de 12 ani. Nu era deloc ușor, dat fiind faptul că cea mai mare parte a timpului îi era răpit de serviciu, iar Maia era o copilă tot mai rebelă. A angajat mai multe bone, unele cu școală și experiență, dar toate au dat bir cu fugiții, doar după câteva săptămâni.
Se apropia Crăciunul și domnul Popescu se gândea la cadoul pe care-l aștepta fata din partea lui, de genul celui de anul trecut și de acum doi ani. Adică, ultimul tip de tabletă și cel mai performant mobil. Pentru că Maia pierdea multe ore pe facebook, unde își făcuse sute și chiar mii de prieteni virtuali. Cu unii purta convorbiri nesfârșite la telefon, în timp ce temele rămâneau nefăcute, iar notele de la școală erau tot mai slabe. Firește că pierderea mamei a afectat-o pe copilă, iar lipsa ei se reflecta în educație, dar trebuia găsită o cale prin care să redevină fetița vioaie și veselă, cum era ea înainte de tragedie. Cam așa stăteau lucrurile când un angajat i-a recomandat să angajeze un om priceput în a trata o astfel de boală, tot mai frecventă printre oameni de diferite vârste.
– Alt psihiatru? Am fost la mai mulți, dar degeaba, a fost reacția domnului Popescu.
– Nu e vorba de psihiatru, ci mai mult de atât. Am auzit că e foarte bun, deci nu strică să încerci.
A doua zi, a sunat la ușa domnului Popescu un om la vreo cincizeci de ani, micuț, cu vorbă domoală și un veșnic surâs în colțul gurii. După câteva cuvinte de prezentare, gazda l-a dus în camera fiicei rebele, care nu s-a bucurat deloc de intrusul ce-i întrerupea rutina zilnică. Rămași singuri, omul a scos o carte din servieta veche ce o avea asupra lui. Maia îl privea cu coada ochiului.
– O carte?!, zise ea batjocoritor. Cu asta vrei să mă plictisești în următoarele ore? Sunt miliarde de cărți în lumea asta…
– Asta nu e orice carte. Trebuie să știi ce carte ți se potrivește, dacă vrei să-ți și placă.
– Și o să-mi citești ca unui copil mic? Ce are cartea asta atât de special?
– Titlul ei este Lacrima și e o ficțiune pentru tineri, scrisă de Lauren Kate. În ea e vorba de o fată care, la fel ca tine, și-a pierdut mama într-un accident. Eureka, pentru că ăsta-i numele ei, avea o carte veche despre o altă fată, care a plâns încontinuu, până a scufundat un continent.
– Chiar că-i ficțiune!, a pufnit Maia.
– Păi să vedem, totuși, cum s-a întâmplat. Vrei să citești tu sau citesc eu?
Maia nu răspunse, ci începu să tasteze ceva pe laptop, în timp ce omul deschise cartea și începu să citească cu o voce plăcută de povestitor. Degetele fetei apăsau tot mai rar clapetele, iar urechile îi erau tot mai acaparate de lectură. Până spre final, chiar și ochii ei s-au dezlipit de pe monitor, urmărind atentă fiecare cuvânt scos de cititor. Încheind, acesta și-a introdus cartea în servietă și s-a ridicat zicând doar atât:
– E timpul să plec. Ne vedem mâine.
A doua zi, omul cu cartea se prezentă punctual în camera Maiei, iar aceasta închise calculatorul atunci când el deschise cartea.
– Azi îți voi citi o carte din colecția Rao clasic, scrisă de Hermann Hesee. Ea se numește Basme.
– Basme?! La vârsta mea?
– Stai așa, că nu-i vorba de basmele cu care te-ai obișnuit tu, ci o modernizare a temei clasice, având ca subiect fericirea și nefericirea în dragoste, egoismul, viața de zi cu zi și dorința de protecție. Ai să vezi…
De data asta, fata a ascultat cu mare atenție de la început și până la capăt, iar la urmă a pus chiar unele întrebări. Povestitorul i-a răspuns cu aceeași răbdare și același zâmbet luminos. S-au despărțit într-un târziu, pentru că se făcuse seară.
Fata era deja nerăbdătoare să afle cu ce carte se va prezenta omul în cea de-a treia zi. Acesta a scos din enigmatica servietă romanul lui Steve Berry, Tezaurul Împăratului, din colecția Rao thriller. Maia a cerut să citească ea, de data aceasta. I-a plăcut și această lectură, iar la final a intrat tatăl său să asculte. Era foarte bucuros să vadă că fata lui a făcut o pasiune pentru lectură, iar fericirea a fost și mai mare când ea a spus:
– Tati, de Crăciun te rog să-mi faci cadou mai multe cărți de la editura Rao!
S-au îmbrățișat cum de mult n-au mai făcut-o, iar omul cu cărțile a dat mâna cu amândoi.
– Eu mi-am făcut treaba, așa că nu mai aveți nevoie de mine, a zis acesta.
– Spune-mi cât îți datorez, oricât!, exclamă entuziast domnul Popescu.
– Nu trebuie să-mi dați nimic. Deja mă simt răsplătit.
– Dar nici nu știu cum te cheamă…
– Mi se spune „Bibliotecarul”, răspunse omul în timp ce ieșea pe ușă.
De atunci, Maia a devenit o cititoare perseverentă, iar notele de la școală au crescut simțitor. Domnul Popescu a mai pasat și altor angajați din răspunderi, pentru a petrece mai mult timp cu fiica lui. Amândoi își amintesc cu nostalgie de Bibliotecarul pe care nu l-au mai văzut vreodată. Se spune că are mult de lucru cu tineri din toată țara.
Acest articol participă la competiția SuperBlog 2016
Căldura zâmbetului
BANCURILE SĂPTĂMÂNII
* Un bețiv apare dimineața pe la 4 acasă. Soția îl ia la întrebări:
– Unde ai stat până la ora asta?
– La bar, unde să stau?
– Cum la bar, că barul s-a închis la ora 10?
– Păi, am stat până s-a închis și apoi am pornit pe jos spre casă și acum am ajuns.
– Ce ți-a trebuit atâta timp, că de la bar până acasă sunt doar două străzi scurte?
– Scurte, scurte, dar late…
* Stewardesa către un călător:
– Doriți cina?
– Ce pot să aleg?
– Da sau nu.
* – Zburați cu avioanele companiei noastre! Grăbiți-vă, că au mai rămas câteva…
* Porumbeii sunt ca oamenii. Cât timp sunt jos îți mănâncă din palmă, dar când ajung sus… fac pe tine!
* – De ce ești, dragă, supărat?
– A sunat adineauri actualul soț al fostei mele soții și mi-a făcut un scandal monstru pentru că, timp de zece ani, cât a durat căsnicia noastră, nu am învățat-o să gătească o supă.
* Era odată Bulă la țară, cu bunicu’ lui… afară erau 40 de grade și ei coseau de zor, în timp ce toți vecinii stăteau la bar și beau bere rece… Bulă, văzând, îi zice bunicului:
– Bunicule, nu e corect: noi murim de cald ce e afară, iar vecinii râd de noi, în timp ce se răcoresc la bar, consumând bere rece.
După un timp de cugetare, bunicul îi zice:
– Lasă, măi Bulișor, că la iarnă se va întoarce roata. Atunci noi vom sta afară pe răcoare, când ei vor sta înăuntru la căldură…
* Discuție între un șofer și un polițist.
– Am voie să-i spun unui ofițer de poliție că e porc?
– Nu, domnule, aceasta ar fi o insultă.
– Dar unui porc am voie să-i spun ofițer?
– Da, domnule. Ar fi destul de ciudat, dar e permis.
– Ok, noapte bună, domnule ofițer.
* Între prieteni.
– Am o problemă cu alcoolul…
– Adică?
– Nu mi-l pot permite.
* Alergam prin parc, azi dimineață, când un tip mi s-a alăturat și mi-a zis:
– Te deranjează dacă alerg și eu cu tine?
– De ce? Ai furat și tu o poșetă?!…
* O băbuță cade pe scări și își rupe piciorul. Merge la doctor. Operația reușește și doctorul îi interzice să coboare sau să urce scările timp de patru săptămâni. După trei săptămâni, aceasta sună disperată la doctor.
– Domnule doctor, acum pot să cobor și să urc scările? Că m-am săturat să tot cobor și să urc pe burlan…
* Vreu o soție / un soț fotomodel?
Vrei un Ferrari nou-nouț?
Vrei o vacanță în Hawai?
Vrei bani să nu-i poți număra?
Vino la Dedeman! Aici găsești cea mai mare varietate de cuie în care să-ți pui pofta.
* În armată, soldații sunt scoși la program administrativ în grădina unității. Caporalul, cu un aer satisfăcut:
– Așa, toată lumea ia câte o lopată și treceți la săpat! Înainte de asta… E vreunul printre voi care se pricepe la algebră?
– Eu, să trăiți… Sunt student la mate-fiz, dom’ caporal.
– Bravo, mă. Atunci aruncă dracului lopata aia, că nu-i de tine.
Soldatul, ușurat, aruncă lopata cu o mină veselă. Caporalul continuă:
– Și pune mâna pe hârleț. Tu vei extrage rădăcinile!
* Un ascultător rus ne întreabă dacă e adevărat că, după accidentul de la Cernobîl, oamenilor le-au căzut dinții. Noi îi răspundem că da, dar nu tuturor, ci numai acelora care nu și-au ținut gura.
Un alt ascultător rus ne întreabă:
– E adevărat că marei noastre armate roșii i-a fost cerut ajutorul de către Cehoslovacia?
Răspuns: – Da, cererea din 1939 a fost aprobată în 1968.
* Aloo, Radio Erevan?: – Ce face zb zzzb zzzzb?
– O albină care dă înapoi!
* E foarte important să faci femeile să râdă! Totuși, dacă îți reușește când te dezbraci, nu este un semn prea bun…
Încredere prin denim
Am fost atrași de blugi încă de pe băncile școlii, când i-am descoperit prima dată. Doar că profesorii de atunci erau conservatori și nici măcar prin oraș nu suportau să ne vadă îmbrăcați cu pantaloni din denim sau din orice alt material, dacă erau evazați. Pedeapsa era cruntă pentru un adolescent din internat: tunsul la zero și o mustrare severă în fața școlii. Iar dacă aveai și o prietenă pe care voiai să o impresionezi, îți venea să intri în pământ!
Eliberarea de constrângeri s-a simțit imediat după absolvire, prin ținuta nouă pe care o abordam, vrând parcă să recuperăm anii în care ni s-a impus o sobrietate exagerată. Denimul a devenit un trend în care puteam să alternăm diferite piese vestimentare, în funcție de gustul, imaginația și stilul cerut de evenimentele cotidiene: glam, office sau sport. Combinam cu succes perechile de blugi cu jachete și cămăși, iar efectul se simțea în primul rând în senzația de mulțumire pe care o resimțeam, iar apoi în reacția de solidaritate venită din partea băieților și de apreciere a fetelor. Pentru că și ele erau în pas cu moda, îmbrăcând rochii din denim și blugi în franjuri sau personalizați cu foarfeca în cele mai diferite moduri.
Acum, după atâția ani de experiență personală și mai multe decenii de istorie personală, tot am motive să mă îmbrac în blugi și să mai port cămașa peste tricou, de parcă timpul a trecut pe lângă mine, nu peste mine. Doar că nu mai e nevoie să cutreier magazinele pentru a găsi ceva nou și potrivit unor anumite ocazii. E suficient să consult site-ul answear.ro și să aleg produse de calitate, la cele mai atractive prețuri. Reacțiile celor din jurul meu sunt diferite, așa cum e normal într-un anturaj de diferite vârste și opinii.
Unii – în special cei mai bătrâni – consideră că ar trebui să-mi arăt vârsta printr-o îmbrăcăminte „adecvată”. Lor le spun că arăt ceea ce simt și nu iau în socoteală anii sau firele de păr albite. Cei mai tineri zâmbesc și mă întreabă de unde am făcut ultimele achiziții, iar eu îi îndrum cu același zâmbet jovial. Majoritatea mă înțeleg și chiar îmi admiră alegerea de a avea o ținută lejeră, tinerească și potrivită comportamentului meu popular, vesel și plin de energie. Hainele trebuie să ne placă nouă în primul rând, să ne dea încredere, să ne mobilizeze și să „vorbească” înainte de a deschide noi gura. În acest fel, socializarea devine mai ușoară și mai plăcută.
Acest articol participă la competiția SuperBlog 2016
Haiku: Elogiu
Frunze eroice
Mai flutură pe ramuri
Ca niște steaguri.
Îndrumar de supraviețuire într-un spital românesc
Ghid de sfaturi practice despre cum să ieși viu dintr-un spital
A dat boala în tine și te-a mâncat undeva să te duci la spital în loc să iei un pumn de antibiotice ori să-ți storci singur coșul de pe fund? Ei bine, omule, s-ar putea s-o mierlești. Ca să scapi viu dintr-un spital românesc, care, culmea, se poate chema, cinic, Filantropia, și nu, onest, IML, îți trebuie nu doar noroc de jucător rusnac de ruletă, ci și un pic de școală a vieții. Așa că ia aici și citește, cât încă mai vezi cu ochiul liber, câteva sfaturi practice culese de pe patul de suferință!
Șpaga
Tehnica înfiptului la buzunarul de la halat e primul lucru care îți asigură supraviețuirea. E o mișcare pe care trebuie s-o exersezi dinainte, dacă vrei să-ți iasă din prima și să nu bagi banii pe lângă. „Palmat” se cheamă tehnica și e împrumutată din practicile hoților de portofele, care lucrează fin, fără să atingă haina în buzunarul căreia își strecoară mâna. Diferența e că ei scot, pe când tu bagi. Decisivă e aici mișcarea de învăluire, felul discret în care te apropii de obiectiv, îl țintești cu coada ochiului, palmezi suma cu degetul mare și profiți de cele câteva secunde în care victima îți indică buzunarul corect printr-o ușoară mlădiere a coapsei. Introduci, apoi retragi mâna discret. Atenție: nu te uita niciodată fix la buzunar. E semn de proastă creștere și poate genera suspiciuni.
Cearșafurile
Singura chestie care lipsește de pe un cearșaf de spital românesc e „Ghiță was here” scris cu carioca. În rest, găsești de toate: sânge închegat (care nici măcar nu e al tău), pete zgrunțuroase de apret turnat cu căldarea în cazanul în care s-au fiert albiturile și care te zgârie la cur, pete de ketchup nu, că nu se dă ketchup în spital, muci și – de ce nu? – ulei de motor de la un fost mecanic auto decedat, internat înaintea ta. A doua chestie nasoală e că cearșaful de spital e conceput, de regulă, pentru bolnavi pigmei, așa că, oricât te-ai strădui, n-o să reușești în veci să ai cearșaf și sub cap, și sub cur, și sub picioare. Alege să ai sub picioare, nu de alta, dar dacă stai fără ciorapi riști să te pricopsești cu o micoză pe viață de la saltea.
WC-urile și, mai ales, dușul
Ideal ar fi să-ți propui ca pe perioada internării să nu mergi la budă și să nu te speli. Au fost cazuri de pacienți cărora le-a ieșit. Dar ei au fost excepții. Prin urmare, e absolut necesar să dispui de folii de unică folosință, pentru colac (mă rog, dacă există colac). Cu cât aveți mai multe, cu atât mai bine, căci puteți face oricând afaceri cu ele printre colegii de salon. Se vor vinde ca pâinea caldă. Cu dușul e mai greu, fiindcă sunt ori încuiate, ori stricate, ori tre’ să-l știi pe directorul spitalului sau pe Ministrul Sănătății ca să ai acces la ele. Recomandarea noastră: faceți duș cu șervețelele umede.
Asistentele & Reanimarea
Două lucruri sunt aici esențiale. În primul rând, înainte de a te interna, încearcă să ai cât mai multe bancnote de 5 și 10 lei. Asistentele sunt niște tonomate care nu dau rest. Acum să nu te aștepți să și facă ceva pentru banii ăștia sau măcar să-ți zâmbească. Nțț, no way. Ei reprezintă un fel de taxă de protecție; dai banu’ ca să nu te omoare când îți fac o injecție, ca să-ți nimerească vena din prima când îți iau sânge, ca să nu te sugrume cu garoul. În cazul în care ajungeți la reanimare și tre’ să vă umezească cineva buzele cu apă: asigurați-vă că asistenta căreia îi dați taxa (aproximativ 100 roni) nu iese din tură fix când ieșiți voi din operație. Nu pentru că arunci cu banii degeaba pe asta, care se cară, ci că aia care vine după ea, nefiind plătită, s-ar putea să te omoare prin însetare.
Haleala
Ideal e să primești de-acasă. Totuși, dacă mănânci la oficial, cel mai indicat e să o miroși înainte și, eventual, să aștepți s-o guste un coleg de salon aflat în fază terminală, deși umblă vorba printre bolnavii cu experiență că la ”Colentina”, ”Fundeni, ”Bagdasar” sau ”Universitar” nu e chiar așa nașpa. În anumite cazuri însă, aceste zvonuri au fost infirmate. Oricum, nu te duci la spital ca să mănânci, nu? Dacă voiai asta alegeai un restaurant.
Sursa: Internet
Un divertisment memorabil
Un party aparte: PartySnap
Vremurile se schimbă într-un ritm tot mai alert. Oamenii se adaptează în funcție de capacitatea fiecăruia, de caracter și inventivitate. Profesii noi apar, cerând noi aptitudini și cunoștiințe, în timp ce altele dispar în trecut. Chiar și distracția sau divertismentul, prin care socializăm și ne reîncărcăm energiile, se modifică și se adaptează noilor invenții, oferindu-ne surprize nebănuite și încercări la care nu ne gândeam cu doar câțiva ani în urmă. Tinerii sunt întotdeauna primii care simt aerul inovator și transpun în practică ultimele posibilități pe care le oferă tehnologia.
Sergiu este un fotograf care ține pasul cu ce-i nou, iar eu m-am atașat de el tocmai pentru că mă surprinde mereu cu ceva extraordinar. A fost primul care mi-a vorbit de PartySnap, dar nu am înțeles imediat în ce constă acest tip de divertisment. La întrebările mele inocente, și-a dat seama că era mult mai simplu să mă ajute în a organiza o astfel de distracție, decât să-mi explice minute în șir ceva mai greu de priceput pentru un ignorant ca mine. Astfel că am invitat într-o duminică vreo douăzeci de persoane, în mare parte tineri, dar și adulți cu care mă vedeam adesea și care știam că sunt mari amatori de poze.
Mulți dintre noi eram la o primă experiență de acest gen, dar știam că-i vorba de fotodivertisment la superlativ, ceea ce ne mărea curiozitatea. Am început prin cercetarea accesoriilor, adică un display alb și cu dimensiune apreciabilă (cu touch screen), care era conectat la un aparat foto, dar și la o imprimantă. Sergiu era operatorul, iar noi eram cei care urma să manevrăm telefoanele cu ecran tactil pentru a beneficia de caracteristicile PartySnap. Concret, puteam face poze „live view”, zărindu-ne în display și putându-ne fotografia într-un grup de până la 40 de persoane.
Partea cea mai distractivă de abia acum începea. Am învățat că în pozele noastre (10X15) să introducem tot felul de lucruri amuzante, reale sau imaginare, iar inspirația unora ne stimula pe toți, încercând noi și noi combinații, tocmai bune de pus pe Facebook, pe blog sau pe alte site-uri. Voi da exemplele unora dintre cei cu care ne-am fotografiat și cu care m-am împrietenit inevitabil. Anița a ținut să-și facă o poză cu imagini din India, Rodica și Paul au preferat Parisul, iar George și Claudia au pozat ca miri în fața piramidelor. Eu am ales să pozez alături de un urs, iar Victor a apărut într-o fotografie cu safari prin Africa. Am făcut multe poze hazlii sau serioase, personalizate cu logo-uri, protejate UV și împotriva lichidelor.
Ne-a plăcut „fundalul verde”, ce ne-a permis plasarea în imaginile prestabilite din diferite țări. De fapt, „Călătorii cu iubire” a fost tema aleasă pentru acest PartySnap, pe care nu-l vom uita repede. Probabil până la viitoare distracție de acest fel.
Articol scris pentru proba nr. 13 din competiția SuperBlog 2016
Cum sună „glasul” Soarelui și al Universului?
Ne gândim adesea la cosmosul de dincolo de noi ca la un spațiu pe cât de vast, pe atât de tăcut. Dar nu este așa; spațiul cosmic este plin de sunete, numai că acestea sunt, de cele mai multe ori, emise la frecvențe inaudibile pentru urechea umană. Transpunând aceste sunete în frecvențe accesibile auzului nostru, un proiect condus de compozitorul multimedia Andrew Williams, la Universitatea din Leicester, dezvăluie modul în care sună zgomotele emise de Soare și de granița dintre vidul întunecat al spațiului cosmic și atmosfera Pământului.
Andrew Williams a utilizat date colectate de sateliți și antene radio și a transpus sunetele într-o gamă de frecvențe audibile pentru om. Rezultatul a fost surprinzător: electronii care ajung în straturile superioare ale atmosferei terestre dau naștere unui sunet care amintește de cântecul păsărilor, dimineața în zori. Aceste înregistrări au fost utilizate de compozitor pentru a crea o piesă audio numită Chorus, căci evocă întocmai corul matinal al păsărilor cântătoare.
Paralel, se aude un fel de vuiet profund, care este „glasul” Soarelui, mai exact sunetul produs de valurile de plasmă ce străbat Soarele – un ritm pe care artistul îl aseamănă cu bătăile de inimă ale Sistemului Solar. În ansamblu, spune Andrew Williams, aceste sunete au „un specific animal” care l-a surprins.
În cadrul proiectului său la Universitatea din Leicester, Andrew Williams a explorat noi moduri de a prezenta și explica publicului cercetarea științifică; rezultatele au fost prezentate într-o expoziție numită Trajectory, la centrul de artă al universității. Expoziția folosește mijloace vizuale, audio și digitale, combinate pentru a realiza compoziții muzicale noi și instalații interactive.
Glasul Soarelui și al spațiului cosmic pot fi ascultate aici.
Sursa: Science Daily
racoltapetru6 