Luna asta se prezintă
Cu o brumă de elită,
E un semn de-ngrijorare
Pentru dependenți de soare.
Teoria care contrazice Big Bangul
Un fizician de la Universitatea Heidelberg are o nouă teorie care explică formarea Universului. Ideea lui este foarte diferită de Big Bang, varianta pe care oamenii de știință o consideră corectă de aproape 100 de ani.
Potrivit profesorului Cristof Wetterich, nu a existat un Big Bang, iar Universul nu a luat naștere acum 13, 8 miliarde de ani. Nașterea Universului se întinde dintr-un trecut infinit, este un proces continuu și nu a început cu o explozie, ci cu o ”dezghețare” treptată.
Cristof crede că Universul a existat dintotdeauna, dar într-o formă aproape statică și foarte rece. El susține că particulele elementare devin în timp mai grele, iar forța gravitațională scade.
Conform teoriei sale, nu a existat o singularitate care a dat naștere spațiului și timpului, iar cele mai vechi evenimente pe care le observăm acum direct nu au avut loc imediat după Big Bang, ci în urmă cu peste 50 de trilioane de ani.
În plus, Universul nu este într-o continuă extindere, ci dimpotrivă, într-un proces de contracție care se întinde pe o perioadă foarte îndelungată. ”Modelul meu presupune un Univers care a evoluat foarte încet, dintr-o stare în care era extrem de rece, micșorându-se treptat în loc să se extindă”, spune Wetterich.
El recunoaște că teoria lui este foarte diferită, dar precizează că nu contrazice clasica variantă a Big Bangului, ci o completează. Lumina, de exemplu, poate fi descrisă ca o undă sau ca o multitudine de particule, precizează fizicianul. Iar oamenii de știință sunt obișnuiți să descrie în moduri diferite un anumit fenomen.
Sursa: Science Daily
Nu mă ștampila prea iute
Citește-mă pe îndelete și nu te lua doar după titlu. Parcuge-mi cu răbdare fiecare pagină și ai să vezi că sunt altfel decât se pare. Nu te grăbi să-mi pui ștampila după primele rânduri, după primele impresii. Ai să vezi că sunt mai complex, dar nu complicat, sunt mai diferit, dar cu atât mai interesant, sunt altfel decât tine, dar atât de apropiat în trăiri și simțiri. Zăbovește cu răbdare înainte de a mă cataloga, căci apoi va fi prea târziu pentru o reevaluare.
Ștampila e foarte importantă pentru mine, pentru tine și mai ales pentru societate. O purtăm în frunte, o purtăm în suflet și o purtăm pe fiecare hârtie care ne privește. Oare care ar fi cea mai potrivită, cea care să mă reprezinte cel mai mult? Nu te grăbi să o alegi, că s-ar putea să greșești și nu se mai poate șterge. Alege cu grijă, doar după ce mă vei cunoaște mai bine. Întreabă-mă și-ți voi răspunde sincer, pune-mă la încercare și voi da tot ce am mai bun, acordă-mi încredere și ai să vezi că nu te voi dezamăgi. Vreau să-mi pui ștampila pe care o merit.
Poate că în cele din urmă vei fi de acord cu mine și vei apela la una din ștampilele oferite de Colop România. Prin ele îmi poți face o personalizare apropiată de adevăr, dacă o alegi pe cea care mi se potrivește. Care ar fi aia? Poate că astăzi mi s-ar potrivi o ”ștampilă aeriană”, mâine ”ștampila Gadget”, iar poimâine ”ștampila tinereții”. După cum ți-am spus mai sus, sunt o persoană interesantă, dar nu imposibil de catalogat. Există o unică ștampilă, care-mi poate reliefa caracterul și starea schimbătoare din fiecare zi. Aceasta e „Ștampila momentului”, potrivită mereu pentru mine și un mod de a mă face înțeles mai ușor.
Acum, că am stabilit cine sunt, poți să mă etichetezi și să mă accepți sau nu în apropierea ta. Dacă mă vei da deoparte, voi merge înainte cu fruntea sus, știind că arăt așa cum mă simt. Voi găsi persoane care mă vor aprecia, tocmai fiindcă nu-s plictisitor, ba chiar se vor bucura că sunt trei sau mai mulți într-unul. Dacă mă vei accepta, înseamnă că m-ai înțeles și putem să fim prieteni. Îți voi fi mereu credincios și recunoscător că ai avut răbdarea de a-mi alege ștampila potrivită.
Acest articol participă la competiția SuperBlog 2015
Scrisoarea unei bătrâne către o ființă tânără
De o tinerețe frumoasă au parte mulți, însă de o bătrânețe frumoasă – prea puțini.
Zilele trecute, o ființă tânără mă întrebat cum e să fiu bătrână. Recunosc că m-am pierdut puțin cu firea, deoarece eu nu mă consideram a fi bătrână. Văzându-mi reacția, ființa s-a zăpăcit, de aceea i-am spus că întrebarea ei este interesantă, și mă voi gândi la ea și în curând îi voi răspunde.
„Am decis că bătrânețea este un dar. Cred că pentru prima dată pot spune că astăzi sunt persoana care îmi doream cândva să fiu. Nu, bineînțeles că nu e vorba despre corpul meu! Uneori acest corp mă lasă disperată – ridurile, pungile sub ochi, petele pe piele, fundul lăsat.
Adesea mă șochează bătrânica ce s-a mutat cu traiul la mine în oglindă, însă nu obișnuiesc să-mi fac multe griji pe seama acestei cauze, și neliniștile îmi trec repede.
Pentru nimic în lume nu mi-aș schimba prietenii extraordinari, viața remarcabilă, familia mea adorabilă, ca să am mai puține fire de păr sur și o burtă mai dreaptă.
Cu cât îmbătrânesc, devin mai îngăduitoare cu mine, mai puțin critică.
Am devenit prietenul meu. Nu-mi fac reproșuri pentru că am mâncat cu un biscuit mai mult, pentru că nu mi-am strâns patul, pentru că mi-am cumpărat această șopârlă de ciment prostească, de care nu am nevoie, dar care oferă grădinii mele un aer avangardist.
Am dreptul să mănânc prea mult, să nu strâng după mine, să fiu extravagantă. Am fost martoră la cum prea mulți prieteni au părăsit această lume prea devreme, înainte să înțeleagă, înainte să încerce marea libertate ce o oferă bătrânețea. Cine și ce treabă are dacă citesc până la patru dimineața și dorm până la amiază?
Dansez cu mine însămi, ascultând melodii minunate, și, dacă-mi vine să plâng pe seama iubirii plecate, ce să-i fac, plâng. Voi merge pe plajă în costum de baie care abia de-mi ține corpul umflat, dacă vreau, mă voi scufunda în valul oceanului, în ciuda privirilor pline de compătimire din partea ființelor tinere, îmbrăcate (dezbrăcate?) în bikini. Ei tot vor îmbătrâni.
Uneori sunt uitucă, ce-i drept. Dar mă rog, nu toate în viață merită memorate, iar despre ceea ce contează cu adevărat îmi voi aduce aminte la sigur.
Desigur, în toți acești ani, inima mi-a fost frântă nu o singură dată.
Cum poate să nu ți se frângă inima, dacă ți-ai pierdut iubitul sau când copilul suferă sau chiar când o mașină îți lovește câinele drag? Însă, inimile frânte sunt izvorul puterii noastre, al înțelegerii, al compasiunii. Inima ce nu a fost frântă niciodată, e sterilă și curată, nu va cunoaște niciodată bucuriile imperfecțiunii.
Soarta este binevoitoare cu mine, dându-mi să trăiesc până la peri suri, până când râsul meu tânăr s-a întipărit pe vecie în brazde adânci pe față. Închipuie-ți câți oameni n-au râs niciodată, câți au murit înainte ca părul să li se acopere cu brumă?
Pot spune „nu” absolut sincer. Pot spune „da” absolut sincer. Pe măsură ce îmbătrânești, e tot mai ușor să fii sincer. Duci grija părerii altora tot mai puțin. Nu mai am dubii și rezerve în privința mea. Am câștigat chiar dreptul să greșesc.
Așadar, răspunzând întrebării tale, pot spune: îmi place să fiu bătrână. Bătrânețea m-a eliberat.
Îmi place persoana care am devenit. Nu voi trăi veșnic, dar atât cât sunt aici, nu voi pierde timp făcându-mi griji pentru ce a putut să se întâmple, pentru ce nu s-a întâmplat, nu-mi voi face griji în legătură ce ceea ce se poate întâmpla.
Și voi mânca desert în fiecare zi.”
Fata cu părul de basm
Nu mai știu ce să mă mai fac cu Rică! Nu trece o lună și iar face o boacănă în care mă implică și pe mine, că doar suntem prieteni și petrecem mult timp împreună.
Zilele trecute, eram amândoi într-un restaurant, unde comandasem niște mici și câte o bere. Deodată, văd cum intră o fată frumoasă foc, de zici că era scoasă din basmele românești cu Ilene Cosânzene. Toată lumea din local a întors instinctiv capul, să o vadă cum se așează la masă și comandă o cafea. Bărbații au rămas cu gura căscată, la propriu, în timp ce femeile șușoteau între ele, țuguindu-și buzele. Eu l-am făcut atent pe Rică, arătându-i locul unde s-a plasat minunata făptură. Nu știu ce o făcea așa deosebită, dar părul ei bogat și strălucitor era primul ce-ți sărea în ochi. Se unduia ca valurile unei mării fremătătoare și îi cădea ușor peste umeri, dându-i un aer nobil, de prințesă.
– Ai văzut? Ce zici de ea?, mi-am întrebat eu prietenul, de parcă n-aș fi știut că mă va contrazice imediat.
– Nu-i naturală, îți spun eu!, veni imediat părerea lui de „expert”.
– Cum adică nu-i naturală?, am sărit eu, ca și cum m-ar fi criticat pe mine. Ce crezi tu că are artificial?
– Păi… precis are perucă. Un păr ca ăla nu-i ușor de întreținut și de aceea unele femei își pun o perucă atunci când vor să facă impresie.
– Fugi de aici, că nu te cred! Facem pariu că-i părul ei natural?, m-am ambiționat eu, nebănuind unde se va ajunge.
– Facem! Cine pierde, plătește această masă, cu tot ce vom mai comanda. Că tocmai mi s-a pus pata pe niște midii.
– De acord, dar cum procedăm? Mergi tu s-o întrebi?
– Nici vorbă, că n-o să-mi spună adevărul. Am eu metoda mea.
Nu știam la ce se gândește și, din păcate, nici n-am fost prea curios. După ce diva și-a terminat de băut cafeaua, a dat să iasă din local, urmărită în continuare de toate privirile, dar și de Rică, în persoană. Când au ajuns la ușă, prietenul meu a simulat că se împiedică și s-a prins cu mâna de superbul păr al fetei, trăgând cu putere. Podoaba a rezistat cu brio pe cap, dar purtătoarea ei a scos un țipăt de durere și surprindere. Am sărit primul să o consolez și să-l împing pe obranicul care a îndrăznit să atenteze la ea, cerându-mi scuze în numele lui. Mi-a mulțumit recunoscătoare și apoi mi-a permis să fac câțiva pași alături de dumneaei.
Firește că am profitat de ocazie, pentru a o întreba cum de are un păr atât de frumos. Precis că a avut norocul unei moșteniri genetice remarcabile. Fata a râs flatată și mi-a spus cu sinceritate adevărul pur și simplu: doar de când folosește Gerovital Tratament Expert, în special șampon regenerant, se bucură din plin de un păr mătăsos și voluminos. Pentru că, zicea ea, aceste produse au rolul de a menține un păr frumos și sănătos. Nu s-a supărat nici atunci când am insistat să-mi dea mai multe amănunte despre proveniența acestor produse. Astfel, am reținut că nu e deloc greu să-și întrețină podoaba, fiindcă apelează doar la produsele din gama Farmec, deci numai la produse românești de calitate, o reală mândrie românească în acest domeniu. I-am mulțumit frumos pentru răbdare și ne-am despărțit foarte amiabil.
Rică mă aștepta supărat la masă. Văzându-l și amintindu-mi de gestul lui nesăbuit, îmi venea să-l cert rău de tot, dar n-am vrut să fac o scenă în local, plus că-mi era dator cu o masă pretențioasă. Așa că am comandat două porții de midii, dar și cel mai dichisit desert pe care-l aveau. Ca să se învețe prietenul meu minte! Iată cum, datorită produselor Farmec, am câștigat o masă copioasă și am aflat secretul unui păr de invidiat.
Acest articol participă la competiția SuperBlog 2015
Epigrama de luni
.
Zi de reacomodare,
Fără eforturi prea mari,
Când serviciu-i simulare
Pentru cei ce-s bugetari.
Io zâc să râdem
BANCURILE SĂPTĂMÂNII
* – Ce ai pățit la ochi?
– Era să mi-l scoată ginerele meu cu o andrea.
– În timp ce tricotai?
– Nu, în timp ce mă uitam pe gaura cheii.
* – Fata mea, e adevărat că te-a părăsit soțul?
– Da, mamă!
– Din cauza vreunei femei?
– Da, mamă…
– Cine-i femeia?!
– Tu, mamă…
* Iarnă, un frig năprasnic. Un cuplu foarte bătrân se pregătea de somn, încălzindu-se la gura sobei. Căutând o plapumă mai groasă, bătrâna zice:
– Mai ții minte bărbate, în tinerețe, înainte să mă ceri de la mama, cum mă așteptai tu seară de seară la stejarul din fundul grădinii, eu ieșeam din casă să vin la tine și cu câtă pasiune ne mai iubeam?
– Da… ce vremuri!
– Hai să o mai facem odată ca pe vremuri, zice bătrâna, că suntem bătrâni și nu se știe cât timp mai avem.
Entuziasmat de ideea nevestei, pleacă bătrânul la stejar. O așteaptă și o așteaptă și o tot așteaptă până se învinețește tot de frig și, cum nu mai rezista, după vreo oră, merge în casă unde o găsește pe bătrână înfofolită în plapumă.
– Da bine măi nevastă, bine că stai sub plapumă și eu te aștept paralizat de frig în viscol, lângă stejar. De ce n-ai venit?
La care bătrâna răspunde sec:
– Nu m-a lăsat mama!
* Băiețelul, către bunică-su:
– Bunicule, ia-mi și mie, te rog, o înghețată!
– Ce spui, mă?
– Cumpără-mi și mie o înghețată!, țipă și mai tare băiețelul.
– Nu mai țipa așa, spune bunicul, că nu-s surd!… Cu ketchup sau cu maioneză?!?…
* Țiganul pleacă la război, lăsând acasă nevasta și cei trei copii. După trei ani, se întoarce acasă cu sufletul la gură, știind că orașul lor fusese bombardat. Își găsește nevasta, o îmbrățișează, apoi își vede copiii și-i îmbrățișează plângând:
– Dragii tatei, din trei ați mai rămas doar cinci!
* – Ia ascultă nevastă! Când vecinul nostru și-a luat frigider nou, ai insistat să ne luăm și noi unul la fel. Tot așa, când și-a luat telefon mobil. Dacă și-a schimbat tapetul, a trebuit să-l schimb și eu. Acum, că s-a recăsătorit, eu cum procedez?
* Pe un bilet lipit pe ușa unui renumit detectiv particular era scris următorul text: ”Lasă-ți amprentele pe clanță și te contactez eu”.
* O blondă, la volanul unei mașini, este trasă pe dreapta de poliție:
– De ce în fața și în spatele mașinii, aveți numere diferite?
– Cel din față este mobilul, iar cel din spate, numărul de acasă.
* O casă cu cinci etaje în Monreal (Marsilia, Koln, Roma etc.) a ars, accident soldat cu mulți morți.
– Familia de musulmani de la etajul I, toți decedați
– familia de țigani de la etajul II, decedați
– familia de negri de la etajul III, idem
– familia de pakistanezi de 8 persoane de la etajul IV, la fel.
Doar perechea de albi de la etajul V a scăpat.
Comunitatea de musulmani a pretins o anchetă care să arate cum de au scăpat doar albii din incendiu, pretenții solicitate și de comunitatea de țigani, de negri și de pakistanezi.
A fost cerută și declarația șefului pompierilor
Răspuns: ”Păi, dimineață ăia albii s-au dus la lucru”.
* Ion și Maria, trecuți de prima tinerețe, decid să facă amor:
– Ioane, pune-ți prezervativul!
– Pentru ce, Maria? La vârsta ta, ți-e frică să nu mai rămâi însărcinată?
– Nu, mi-e frică să nu iau salmonela, am auzit că se dezvoltă în ouăle vechi.
* Cineva bate la porțile raiului.
Apostolul Petru deschide și vede un jucător de fotbal.
– Tu cine ești?
– Sunt jucător în naționala României.
– Și cum de ai nimerit poarta?
* – Cum faci o femeie să se simtă ”marfă”?
– O plimbi cu TIR-ul…
* Un autobuz plin cu femei a fost implicat într-un teribil accident fără supraviețuitori. La locul accidentului s-a format un adevărat altar de flori și lumânări aduse de soții femeilor decedate. Bărbații și-au jelit femeile o săptămână întreagă. După două săptămâni, unul singur mai stătea plângând îndurerat. Întrebat de un reporter cum de el e încă aici după atâta timp, acesta răspunde plângând:
– Soția mea a pierdut autobuzul…
Cafeaua care mă inspiră
Cred că fiecare dintre noi a trecut prin momente în care s-a simțit sterp sau secat pe dinăuntru, lipsit de inspirație în munca lui. Am auzit despre aceste sincope, dar nu mi-am dat seama cât de rău poate fi decât atunci când muza m-a părăsit și pe mine. Dimineți la rând, îmi făceam cafeluța și mă așezam în fața tastaturii, așteptând să-mi izvorască cuvinte, rânduri, fraze pe care să le aștern cursiv și firesc într-o povestire nouă. Spre disperarea mea, însă, nu-mi venea nimic în minte, și sorbeam necăjit cafea după cafea, sărind peste micul dejun fără să-mi dau seama.
Pe la amiază, mă ridicam înciudat de la masa supliciului și ieșeam la o plimbare în natură, să-mi limpezesc gândurile. Coboram îngândurat cele două etaje, dar cu toate aceste preocupări, nu puteam să nu sesizez o aromă îmbătătoare de cafea, ce venea de la etajul întâi. Prima oară mi s-a părut un accident sau o părere subiectivă, a doua oară o coincidență, dar apoi am devenit dependent de acel miros. De câte ori urcam sau coboram, mă opream la ușa vecinei și inspiram adânc, încercând să mă umplu de mireasma unei cafele din care nu țin minte să fi gustat vreodată. Oare ce fel de licoare poate să mă vrăjească atât de tare?, mă întrebam de fiecare dată.
De la o vreme nu-mi mai păsa de scris, iar drumurile pe scări erau tot mai dese și cu tot atâtea pauze la ușa cu pricina. Până într-o zi, când am fost prins asupra faptului. Vecina mi-a zâmbit înțelegătoare și m-a invitat la o cafea fierbinte. Trebuie să recunosc că a fost o experiență inedită, cu un gust pe măsura nenumăratelor arome. Trebuia neapărat să aflu care este secretul acestor senzații nemaipomenite.
Mi s-a spus că nu-i vorba de nici un secret, iar ceea ce savurez este cafea turcească. M-am mirat, fiindcă deși am mai băut cafea la ibric și am apreciat-o mereu, totuși asta avea arome și mai intense, mai plăcute și mai exotice ca niciodată, transportându-mi simțurile pe tărâmuri orientale, de vis. Am fost chemat în bucătărie și am văzut cafetiera Arzum, un aparat modern care eliberează cele mai ascunse arome ale cafelei cu o tradiție de 500 de ani, întâlnite doar în Turcia, până acum. Și nu-i nevoie decât de apă și cafea!
Firește că m-am interesat imediat de unde-mi pot achiziționa o cafetieră Arzum Okka, exact ca a ei, pentru a n-o deranja în fiecare zi cu vizitele mele. Apoi m-am urcat la mine, am intrat pe magazinul MarketOnline.ro și am căutat la oferte cafetiere. După două zile, stăteam ca un pașă în fața tastelor, savurând cafeaua care m-a înrobit și fericit, totodată. Iar inspirația a venit odată cu cele o mie și una de arome. Acțiunea povestirii se petrece în Turcia, iar eroul principal este un eunuc curajos care-și salvează stăpânul din multe pericole. Chiar și muza e atrasă de cafeaua turcească făcută cu tehnologie modernă.
Acest articol participă la competiția SuperBlog 2015
Loghin
Fiecare generație de copii are Baubaul ei, menit să-i sperie și chiar să-i pedepsească pe cei mici, dacă fac vreo trăsnaie. Personajul imaginar vine în ajutorul părinților care vor să-și țină neastâmpărații în frâu, pe cei ce n-au frică de vergea sau de Dumnezeu, dar se tem de ființele fantastice și îngrozitoare care sălășluiesc în întuneric sau în locuri mai puțin umblate.
În localitatea copilăriei mele, s-au găsit mai multe astfel de sperietori, născocite de cei mari. Pe lângă Nenea Șoarec, despre care ne spuneau părinții noștri că ne mușcă dacă intrăm în cămară și umblăm la borcanul cu smântână, mai erau și alții, în funcție de locul în care ne-am fi aventurat. Dar cel mai înfricoșător baubau, și valabil pe toate ulițele comunei, era Loghin.
Loghin era un om sărman, fără vârstă, cu haine ponosite și mereu închise la culoare, cu ochii negri și un chip brăzdat de riduri dese, un mers târșâit și o voce șoptită, rareori auzită. Ce-l făcea mai înspăimântător, chiar și pentru oamenii mari, era meseria lui: spălător de morți.
Toate familiile din împrejurimi îl chemau mai întâi pe el, atunci când aveau un deces în familie. Locuia într-o cămăruță întunecată, fără curent sau alte facilități, de unde venea imediat când era solicitat. Noi, cei mici, ne ascundeam pe unde apucam, dar îl pândeam, totuși, curioși. Omul intra în casă mormăind un salut și luându-și basca de pe cap. Știa deja cine-i mortul, iar treaba lui nu necesita amânare. Întotdeauna era la fel: un pahar mare de pălincă înainte și unul după. Între ele, i se punea la dispoziție un lighean, un săpun și o cârpă, cu care mergea singur în camera mortului pentru a îndeplini ritualul. Când era cazul, primea și un aparat de bărbierit. Dura cam o jumătate de oră, iar plata era mereu acceași: o sută de lei. Unii, mai avuți și mai miloși, îi dăruiau în plus niște haine de-ale răposatului și o plasă cu mâncare.
La plecare, mormăia iar ceva și ieșea discret din casa îndoliată. Copiii care reușeau să urmărească scena, aveau un subiect grozav și înfricoșător de povestit a doua zi pe ulițe. Nimeni nu-l cunoștea îndeaproape și nici rude n-avea Loghin, de parcă ar fi picat din cer. Mulți îl asemuiau cu moartea și își făceau cruce după ce treceau de el. Pentru noi era însă Baubaul cel mai de temut, și atunci când părinții ne speriau că o să vină după noi, stăteam cuminți la locurile noastre, ca nu cumva să ajungem pe mâinile lui, cum au pățit-o atâția cunoscuți.
Loghin a trăit multă vreme și a spălat mulți morți. Nimeni nu știe ce făcea cu banii, că nu se vedea să cheltuie și nici mare băutor nu era. Deși nu ne venea să credem, în cele din urmă a murit și el, dar nu se știe dacă s-a găsit cineva să-l spele. Cert este că mulți l-au regretat, întrebându-se cum vor proceda de acum înainte.
Astăzi, fiecare are sau găsește câte un ”loghin” de ocazie, din familie, prieteni, vecini sau cunoscuți. Și acum se spală și se bărbieresc la fel cei care mor acasă, dar trebuie să rămână secretă identitatea celui care o face. Firește că nimeni nu vrea să recunoască o astfel de lucrare, chiar dacă e mai sărac și acceptă o plată generoasă pentru ea. Sunt oameni căsătoriți, cu copii, cu vecini și neamuri care i-ar face de rușine, iar ei nu vor să ajungă spaima copiilor și oroarea maturilor, precum Loghin.
Spectacolul naturii
.
Sursa: Google
racoltapetru6 