Ronilor le plăcea să petreacă până seara târziu, cu băutură din belșug, cântece sau urlete sub cerul liber, dar și întreceri în luptă care se încheiau adesea cu răniri grave sau chiar fatale. De aceea se trezeau dimineața târziu, mahmuri și fără prea mare chef de mișcare. Excepție făceau nenorocoșii, care trebuiau să stea de strajă și să-i supravegheze pe hamalii ce dormeau printre mărfuri și animale. Unul dintre cei din urmă se numea Iakan și pământenii s-au alipit de la început de el, fiind atrași de privirea lui inteligentă și de autoritatea pe care o avea asupra celorlalți supuși.

Relu și Bogdănel nu mai erau legați și puteau să se plimbe liberi prin tabără, fiind supravegheați însă îndeaproape de soldații lui Soto, roșcatul care nu avea încredere în ei, așteptând doar un motiv pentru a le face felu’. Curiozitatea prizionerilor față de creaturile debarcate era prea mare pentru a-i ține în cort și la primele ore de lumină ei s-au infiltrat printre îngrijitori. Îi fascinau zifarii, cum se numeau acei cai care se spunea că zboară deasupra câmpiei și chiar peste munții cei mai înalți. Aveau ochii blânzi și parcă cereau prin ei dragoste și mângâiere. Cu gesturi tandre și sentimente pe măsură a reușit Bogdănel, chiar de la început, să câștige încrederea celor șase înaripați și, în special, a femelei care-i conducea și a mânzului ei. Li se spunea Zui și, respectiv, Zec.

Au zăbovit în acel anturaj până ce Țamorul – așa era titulatura comandantului oștirii – a început să dea ordine, înviorând activitatea din perimetru. După o masă sărăcăcioasă compusă din carne uscată și greu de mestecat, li s-a cerut hamalilor să pregătească înaripatele pentru un zbor de recunoaștere. Prizonierilor li s-a repartizat câte unul și au primit instrucțiuni vitale de la Iakan. Nu aveau hamuri sau alte curele de prindere și asta făcea dificile călăritul și menținerea pe spinarea zifarilor, pentru neinițiați. Dar în realitate totul devenea mai simplu dacă urmai întocmai sfaturile. Esențial era să te prinzi cu putere de baza aripilor și să-ți închipui că ele sunt o prelungire a brațelor tale. Apoi, să le dirijezi frecvența și amploarea mișcărilor, transmițând prin felul strângerii ceea ce-ți dorești în zbor, cum ar fi direcția, viteza sau altitudinea. Bogdănel a avut norocul să-l călărească pe Zec, în timp ce Țamorul avea privilegiul să o conducă pe Zui. Relu, Soto și încă doi luptători de rang au primit spre folosință ceilalți zifari.

Emoțiile pământenilor erau mari la decolare și inima le bătea puternic când patrupedele au pornit în galop. Din ce în ce mai tare și atingând solul tot mai lin. Aripile lungi și puternice încălecau cu sete aerul, reglându-se după ritmul impus de mâinile conducătorului de zbor. Desprinderea de pământ s-a produs pe nesimțite și celor doi începători li se părea un vis. Pluteau cu adevărat și se simțeau liberi ca păsările, deși erau înconjurați de roni violenți, de care nu puteau scăpa nici măcar în văzduh. Zec zbura mereu alături de mama lui, iar Relu era și el supravegheat de Soto și pușca confiscată de la el.

Misiunea lor era să găsească un traseu potrivit pentru convoiul militar cu care se vor deplasa de mâine. Relu trebuia să le arate direcția cea mai scurtă și sigură până la halani. O vreme au ținut-o paralel cu râul, dar drumul devenea prea abrupt și năpădit de vegetație înaltă, așa că au cârmit spre liziera pădurii. Să fi trecut un ceas de zbor, când mai multe săgeți au țâșnit dintre copacii marginali, iar una s-a înfipt în zifarul unui soldat. Nu părea o rană gravă, dar țamorulul a poruncit întoarcerea în tabără. Animalul lovit zbura tot mai greu și abia a ajuns la destinație. După o aterizare dificilă, animalul s-a prăbușit din picioare, arătând o suferință cumplită și gemând jalnic. Probabil că săgeata fusese otrăvită, iar efectul ei era ireversibil pentru cunoștințele ronilor.

Bogdănel îi mângâia trupul în spasme, privind cu durere cum din ochii zifarului parcă se scurgeau lacrimi, în timp ce Relu îi cerea lui Soto să-l împuște. Uriașul privea însă impasibil scena, de parcă era obișnuit cu un astfel de spectacol. Iritat de acest comportament, pământeanul a țâșnit pe neașteptate, apucând rapid pușca de pe umărul roșcatului și, înainte ca ceilalți să se dezmeticească, a tras glonțul izbăvitor în capul animalului. A fost un gest curajos, ce a provocat imediat mânia namilei și a celor din jur, care l-au dezarmat imediat și i-au aplicat câteva lovituri cu patul armei și apoi cu picioarele. Dar chiar și la pământ, Relu zâmbea acum mulțumit, spre stupefacția bătăușilor.

Soto examină apoi pușca pământeanului, care era pentru el mai mult o bijuterie, și o întinse omului chircit la pământ. La început, Relu n-a înțeles ce voia de la el, dar după ce s-a ridicat și a văzut că roșcatul continua să i se adreseze cu aceleași cuvinte, oferindu-i arma, a ghicit care-i era dorința. Luă pușca sub privirile curioase ale soldaților din preajmă, ce arătau cu mâinile o țintă din depărtare. Era vorba de Iakan, și i se cerea să-l împuște de la distanță, pentru a demonstra eficiența armei și priceperea stăpânului ei. După ce reglă luneta și îl luă în colimator pe hamal , Relu se răzgândi și mută ținta spre catargul ambarcațiunii ancorate. Nu era un trăgător la fel de bun ca prietenul lui, Gavrilă, dar se ruga în gând ca de data asta să nu greșească. Glonțul care mai era pe țeavă a lovit parâma ce ținea ridicată pânza de la prora vasului și aceasta a coborât instantaneu. În timp ce ronii au rămas cu gura căscată un timp, trăgătorul privea înmărmurit prin lunetă.

Pe pânza lăsată se putea vedea bustul unei femei cum nu crezuse că există. Ochii îi erau de un jar închis și hipnotizant, părul negru îi împodobea chipul ca un nimb dumnezeiesc a cărui strălucire era amplificată de un lănțișor discret ce-i lăsa pe frunte o mică stea strălucitoare chiar și-n miezul zilei. Părea o zeiță cu obraji trandafirii, făptură divină și un caracter neprihănit, dar impunător. Sub imaginea care părea ireală, era scris un nume pe care nu-l putea citi, dar bănuia că era cel care se auzea din pieptul tuturor ronilor ce țipau acum într-un glas: ZAKALA!

Peisajul țărmului liniștit de cu seară se schimbase ca printr-o magie neagră și acum totul părea desprins dintr-un coșmar. Zeci de bărci mari, ticsite cu oameni și mărfuri, acostaseră sau erau pe cale să ajungă la mal. Toate proveneau de pe o corabie pântecoasă ancorată în larg și cu pânzele strânse, ale cărei catarge se înălțau semeț în zare. Probabil că nava sosise în plină noapte și debarcarea începuse în liniște, chiar înainte de a se lumina de ziuă. Pe mal coborau numai bărbați înalți, bărboși, cu părul lung și încâlcit, majoritatea fiind echipați cu platoșe, scuturi greoaie și arme de tot felul: de la sulițe, săbii, ghioage, arcuri cu săgeți și până la puști și pistoale rudimentare. O categorie aparte erau niște semeni de-ai lor, îmbrăcați simplu, fără instrumente de luptă, și care părea că aveau rolul de hamali. Sub stricta supraveghere a soldaților și suportând cu stoicism poruncile gălăgioase, acești supuși descărcau butoaie și lăzi voluminoase, tunuri și muniție, precum și niște animale nemaivăzute pe acest continent.

Era vorba de niște bivoli mari, de dimensiunile unor elefanți pământeni, puternici și agitați, ce cu greu puteau fi struniți pe parcursul transportului. Fiecare creatură, legată în lanțuri grele, avea nevoie de o barcă a ei, alături de cei 4-5 hamali care o însoțeau depunând mare efort să o liniștească. Dar cea mai interesantă apariție pentru Relu și Bogdănel au fost cele șase patrupede cu aripi, debarcate cu atenție în acel moment. Ai fi zis că-s niște cai cu picioare lungi și subțiri, doar că aveau capul mai mic, coada consta în niște pene lungi și drepte, iar corpul le era acoperit de un puf alb. Albe le erau și aripile legate bine cu niște funii mai delicate a căror strânsoare era controlată periodic cu atenție.

Toate aceste imagini se derulau prin fața celor doi prizioneri cercetați îndeaproape de cel mai masiv dintre luptătorii care-i treziseră din somnul greu. Individul era un uriaș de vreo doi metri și jumătate, cu o claie de păr roșcat și o barbă de aceeași culoare, ce-i acoperea fața și pieptul masiv. Brațele goale, ce-i ieșeau dintre fiarele platoșei, erau acoperite cu tatuaje de luptă și chipuri hidoase, probabil menite să-i înfricoșeze pe cei din preajma lui. Namila îi pipăia cu agresivitate, îi mirosea și le adresa tot felul de cuvinte necunoscute. Atenția lui a fost atrasă de lănțișorul cu cruciuliță al lui Bogdănel, pe care i l-a smuls de la gât, admirându-i culoarea aurie, apoi de obiectele găsite în apropierea captivilor. Examină cu interes pușca de vânătoare cu lunetă, arbaleta și sabia, fiind foarte mulțumit de pradă. L-a impresionat chiar și binoclul, după ce și-a dat seama la ce servește.

Roșcatul a dat apoi niște ordine și doi din soldații lui au plecat cu prada, timp în care ceilalți doi păroși le-au legat cu brutalitate mâinile de corp celor doi prizioneri. Se lămuriseră că n-aveau cum comunica în felul acesta și au început să-i împingă spre mijlocul unei mulțimi de luptători, ce tocmai puseseră piciorul pe plajă. Au fost îmbrânciți și obligați să se plece în fața unui individ care părea să fie șeful cel mare. Asta datorită aerului superior cu care-i privea pe cei din jurul lui, dar mai ales felului în care era îmbrăcat.  O haină lungă și viu colorată, cu fireturi aurii și zorzoane din metal nobil ce-i atârnau din belșug pe piept. Capul îi era acoperit cu o tiară sclipitoare în care erau încrustate pietre prețioase de diferite culori. De gât îi atârna un lanț gros auriu, ce avea la capăt o ancoră în miniatură, iar la ambele mâini purta brățări din aur masiv. Spre deosebire de tovarășii lui, nu avea ca armă decât o sabie prinsă la brâu, cu mânerul și teaca tot din aur, bineînțeles. Dar nici n-avea nevoie de alte instrumente de luptă, fiind înconjurat mereu de soldați care-l apărau de orice gest îndrăzneț și se închinau cu smerenie, ori de câte ori îi simțeau privirea ațintită asupra lor.

Comandantului i se aduse la cunoștință situația celor prinși, iar namila roșcată îi prezentă lănțișorul găsit. După ce-l cercetă cu atenție, la rândul său, individul îi privi cu interes pe cei doi amărâți aplecați în fața lui, dezbrăcați până la brâu și plini de nisip. Le arătă lanțul și îi întrebă ceva de mai multe ori. Relu pricepu cam ce dorea să afle și dădu din cap afirmativ. Încercă să se ridice, dar unul dintre soldați îl doborî la loc. Încercă din nou, strigând spre comandant și arâtând că vrea să fie dezlegat. Curios, acesta făcu semn să i se îndeplinească dorința. Prizionerul arătă apoi prin gesturi cât mai convingătoare că, acolo de unde vine el, există mult aur și îi poate conduce.  Chipurile celor din jur se înveseliră de îndată ce prinseră ideea, iar șeful cel mare radia de mulțumire. Mai ceru niște lămuriri cu privire la distanța și direcția în care trebuiau să meargă, dar Relu îl asigură că în trei sau patru zile vor ajunge.

Pe mal, au început să se înalțe corturi de diferite mărimi. Cel mai mare și atrăgător era al comandantului, în jurul căruia se înălțau altele, de diferite mărimi. Într-unul mic și marginal au fost conduși și cei doi captivi, deveniți călăuze spre locuri promițătoare. În drumul spre noua lor locuință, Bogdănel găsi prilejul să-și exprime nedumerirea:

– De ce le-ai vorbit despre halani și aur? Acum n-o să se lase până nu-i vor găsi și jefui.

– A fost singura cale prin care ne-am câștigat dreptul de a trăi și timp pentru a ieși din această situație. Până la capătul celălalt al continentului este însă cale lungă.

– Cine sunt acești sălbatici și de unde vin oare?

– Cred că sunt roni, băiete, și vin de departe.