Emoțiile pe care le simțea Gavrilă, au fost sporite la vederea bărcii lor, trasă la mal și legată de o stâncă mai ascuțită. De fapt, întreaga insulă era aproape fără nicio vegetație, de parcă cineva a cules firele de iarbă ce ar fi reușit să se strecoare printre pietrele mari și colțuroase. Pășind cu grijă, au lăsat în urmă ambarcațiunile, strecurându-se când în apropierea apei, când făcând o mică incursiune în interiorul uscatului. În ciuda luminii pe care o împrăștiau Muza și Cupidon, plus torțele din mâinile fiecăruia, nu vedeau nicio ființă.
Gavrilă a socotit de cuviință că n-ar strica niște apeluri pe numele prietenului său, iar Ucu i-a urmat exemplul, știind deja să pronunțe bine „Relu”. Nici ceilalți halani nu s-au lăsat mai prejos și, în curând, mica insulă răsuna de vocile lor. Strigau o vreme și apoi se opreau, așteptând un răspuns sau orice semn care să-i călăuzească. Timpul se scurgea nemilos și în curând soarele avea să fugărească întunericul protector. Grija asta îi măcina când au auzit chemarea unei voci slăbite:
– Diana… Diana…
– E Relu! a exclamat Gavrilă și au alergat cu toții spre o stâncă de la mal, de unde venea sunetul.
Când s-au apropiat, le-a fost dat să vadă o siluetă de bărbat despuiat complet de haine, chemând pe cineva cu mâinile întinse spre larg. Panta era lină și ușor de urcat, astfel că au ajuns curând în apropierea bărbatului ce părea că nu-i vede. Era chiar Relu, dar mult slăbit și cu fața aproape de nerecunoscut. Când căutătorii l-au atins, s-a speriat brusc și a început să fugă spre mare urlând mereu „Diana!” L-au ajuns înainte de a intra în apă, doborându-l cu greu la pământ. Se purta ca un nebun și a fost nevoie de forța tuturor ca să-l imobilizeze. Spumega la gură și continua să strige numele surorii sale moarte de trei ani.
Pe când credeau că nu le rămâne decât să-l care spre ambarcațiuni, ceva foarte ciudat s-a întâmplat. Apa mării a încremenit deodată, Relu a amuțit și în liniștea desăvârșită s-au auzit niște voci atât de tandre și cunoscute încât le-au înmuiat sufletul. „Ce caută Florica aici?”, se întreba Gavrilă. „Doar am lăsat-o acasă…” Nici ceilalți halani nu păreau mai liniștiți, iar chipurile lor trădau emoții puternice. Doar Ucu a avut prezența de spirit să țipe din toate puterile:
– Nu vă uitați spre apă! Nu vă uitați spre mare! Porniți către uscat! Nu vă uitați către apă! Haideți!!!, și o ținea întruna cu urletele, acoperind vocile dulci care-i chemau.
Tactica lui a avut succes și i-a mai dezmeticit pe ceilalți. Astfel s-au depărtat de acel loc, cu toată împotrivirea lui Relu. Mai urma îmbarcarea, unde Ucu se temea de o nouă încercare a sirenelor în a-i seduce, mai ales că se lumina de ziuă. Frica lui era justificată și țipetele își pierdeau din intensitate. Ajunși în dreptul bărcii și a canoelor, chinul chemărilor duioase a reînceput. Halanii erau tot mai slabi, în timp ce prizionerul lor părea că prinde noi puteri. Gavrilă o auzea pe Florica tot mai aproape, iar șoaptele ei mieroase și rugătoare îl îndemnau să rămână lângă ea. Atunci a întors capul și a văzut-o! Mai tânără și mai frumoasă decât o știa, cu ochii blânzi și fermecători, cu zâmbetul larg și buzele fremătând. Cine ar fi putut rezista unei astfel de chemări, unei astfel de ființe perfecte care-ți spune pe nume și îți promite tot ce ai visat?
Păstrând ochii pironiți spre sirenă, mâinile lui Gavrilă au reacționat prompt, apucând pușca. Nici nu a fost nevoie să țintească, glonțul a nimerit în plin acel chip minunat, ce s-a transformat într-o arătare hidoasă și apoi s-a scufundat în adâncuri. Chemările blânde au încetat imediat, făcând loc unor vaiete stridente, care le zgâriau timpanele. Relu leșinase, în timp ce halanii se dezmeticeau. Era timpul să o șteargă de acolo, până nu intervenea ceva neprevăzut. Când a fost întrebat de Ucu, pentru ce a tras în sirenă, Gavrilă i-a spus oftând din adânc:
– Mi-am dat seama că totul e o închipuire. Nevastă-mea nu putea arăta atât de bine și nici nu mi-a vorbit vreodată atât de frumos. Poate că asta m-a salvat și tot ei trebuie să-i mulțumesc, nu?
Au ajuns către seară, obosiți fizic și psihic, după un drum dificil, având în vedere că erau doar cinci vâslași pentru trei ambarcațiuni. Olguța a fost prima care i-a întâmpinat, tot plângând, dar de data asta mai mult de fericire. Relu era în continuare inconștient, însă se putea înțelege uneori cum șoptește numele Dianei. După ce l-au cărat în casă, toată noaptea i-a stat nevasta lui și Carmen, la căpătâi. Spre dimineață au plecat halanii în pădure după leacuri numai de ei știute. A durat câteva zile de tratament cu fierturi și băi fierbinți, până când bolnavul a început să-și revină. Spunea că nu știe ce se întâmplase cu el, însă mult după aceea rămânea blocat cu privirea spre locul unde era insula sirenelor.
racoltapetru6 