Cursul râului era acum lin, chiar și după ce au intrat în pădure. Sumur, după cum îi ziceau halanii, a început să se agite ceva mai încolo, iar dibăcia omuleților era decisivă pentru a menține ambarcațiunile pe linia de plutire. La un moment dat, au luat-o pe un afluent de stânga, mai mic și mai liniștit. Au vâslit mereu până spre amiază, când navigarea a devenit imposibilă din cauza nivelului scăzut al apei. După debarcare și o scurtă pauză de odihnă, în timpul căreia au mâncat ce aveau la ei, au pornit pe jos, urmând o potecuță strâmtă și abruptă.

Halanii mergeau sprinten înainte, inspectând cu atenție împrejurimile, dar se opreau uneori să-i aștepte pe pământenii mai puțin obișnuiți cu un astfel de urcuș. Relu o ținea de mână pe Olguța, ajutând-o la câte o pantă mai dificilă, iar Gavrilă și Bogdănel făceau la fel cu Florica și Carmen. Pe când credeau că au ajuns, s-au trezit în fața unui canion lat de circa 25 de metri și adânc de peste o sută. Trecerea se făcea pe un poduleț improvizat din lemne și funii, care lega cele două maluri. Era cea mai dificilă încercare pentru oaspeți, iar omuleții zâmbeau discret în așteptarea examenului de curaj. Primul a trecut Cali și Ucu, iar Șivu cu Hita au dat de înțelesc că vor fi ultimii. Relu a spart gheața și a pășit urmat de Olguța. Ținându-se de balustradă și cu privirea mereu înainte, pașii lor erau mici, dar siguri. Nu puteau să nu-și imagineze, totuși, hăul de sub ei, unde curgea o apă iute și zgomotoasă. O mică greșeală și ar fi fost ultima din viața lor.

Dar atenția le-a fost răsplătită și, rând pe rând, doi câte doi, au ajuns pe partea cealaltă, fiind întâmpinați de omuleți cu priviri admirative. De acum poteca era mult mai largă și bătătorită, iar în scurt timp au ajuns în mijlocul așezării. Sute de ochi curioși sau temători îi priveau pe cei șase străini ciudați, la intrarea în presupusul centru al „fui”-ului, cum le-a spus Hita că se numește satul. Acolo trona o masă cu cinci laturi, înconjurată de cinci trunchiuri de copac retezate, care țineau loc de scaune. Un cerc mai larg, format din alte trunchiuri mai mici, împresurau, la rândul lor, această scenă. Cea mai impresionantă era, însă, stânca uriașă, ce se afla imediat mai încolo de aceste cercuri concentrice. Era un bloc de piatră cu uși și ferestre pe două nivele, ba chiar și o terasă. În acest loc s-a oprit grupul nostru pentru odihnă și cină.

Relu, Gavrilă, Bogdănel și Ucu, împreună cu Marele Șef, au avut cinstea să stea la masa din centru, în timp ce Florica, Olguța și Carmen au luat loc ceva mai departe. Micuțele femei halane au început să aducă tot felul de mâncăruri și băuturi, iar Cali îi îmbia să servească din fiecare. Relu și Gavrilă au fost impresionați de o băutură alcoolică foarte bună la gust, dar destul de tare, după cum au constatat mai târziu. Li s-a spus că se numește „șiși” și ingredientul principal e laptele de cavană, fermentat și amestecat cu zeama unui fruct dulce, tot fermentată.

Se mânca încet, de fapt se savura fiecare fel, în timp ce ochii oaspeților și a gazdelor erau neobosiți în a se descoperi reciproc. Astfel, pământenii au văzut și aflat multe lucruri interesante despre viața și obiceiurile halanilor. Cali mai avea trei comandanți în afară de Ucu, cu ajutorul cărora îi guverna pe cei șase sute de supuși. Numai ei aveau dreptul să locuiască în locuințele ce erau săpate în stânca enormă din apropierea centrului. Acolo aveau apă caldă ce era trasă din lacul termal aflat în apropiere. Cioplite în acea stâncă erau și locuința Preotului, fierăria, dar și o încăpere mare a cărei rost nu le-a fost dezvăluit.

Vânătorii și familiile lor locuiau în scorburile arborilor din apropiere, unde aveau una sau mai multe camere, în funcție de importanța lor. Cei mai săraci, numiți „kiko” – un fel de zilieri – își improvizau un culcuș printre ramuri sau chiar pe pământ, în speranța că vor fi promovați și vor primi și ei o locuință în centru. Băieții halanilor erau crescuți de mame și învățați chiar să scrie și să citească, până la „majorat”, apoi erau instruiți într-o tabără, pentru a deveni vânători. Fetele stăteau cu familia până își găseau un bărbat cu care să-și întemeieze o familie. Ele învățau să coase, să gătească, să adune și să conserve fructe și ierburi.

Seara au fost aprinse făclii și sărbătoarea de întâmpinare a pământenilor a continuat. Cali voia să știe de unde au apărut, iar când Relu i-a explicat venirea de pe o altă planetă, mulți dintre ascultători îl priveau neîncrezători. Ei nu puteau concepe că mai poate exista viață în Univers și credeau mai degrabă că străinii au călătorit pe mare, venind din altă parte a acestei planete. Chiar pomeneau ceva despre o civilizație cărora le spuneau „roni”, ce le-a făcut mult rău în trecut.

Târziu în noapte, au fost conduși într-o scorbură spațiosă, dotată cu tot ce era nevoie pentru un somn confortabil, mai ales că erau frânți de oboseală, dar și ghiftuiți de mâncare și băutură. După ce au închis și asigurat ușa de la intrare, fiecare și-a găsit un așternut și un loc potrivit de odihnă, lăsând pentru a doua zi concluziile.

Primăvara a venit la fel de brusc precum a făcut-o și iarna. Topirea stratului gros de zăpadă a provocat creșterea masivă a volumului de apă și inundarea completă a câmpiei din jurul pământenilor. Podișul lor a devenit o insulă de pe care ar fi putut pleca doar cu o barcă, până la intrarea în pădure. Asta i-a dat de gândit lui Relu, care a adăugat pe lista lucrurilor de făcut și o ambarcațiune. Pe de altă parte, ieșirea din matcă a râului și revărsarea deltei peste pășune era un fenomen benefic, prin care pământul se îmbogățea cu mâlul gras purtat de ape și depus apoi sub formă de îngrășământ.

Dar soarele revenise cu puteri proaspete și, cu ajutorul lui, oamenii n-au stat izolați mai mult de zece zile. Pe măsură ce solul se usca, înaintau și ei către obiectivele propuse pentru a-și pune în aplicare proiectele. Relu, Gavrilă și Bogdănel aveau de construit o moară pe malul râului, iar pentru asta trebuiau să folosească din nou drujba, căreia îi făcuseră o reparație capitală în anotimpul rece. Florica era nerăbdătoare să vadă dacă semințele ei vor fi bine primite de pământul acestei planete, iar Olguța și Carmen se bucurau să o ajute.

O astfel de efervescență caracteriza mica noastră comunitate când două ambarcațiuni ușoare, ce semănau cu niște canoe, au poposit aproape de locul unde lucrau bărbații. Pe pământ au coborât patru omuleți, din care unul arăta foarte bătrân și respectat. Era cel mai mic de statură, avea o barbă lungă și albă, la fel ca părul ce era prins cu o bentiță roșie. Pășea încet, sprijinit de un baston sculptat și aurit în capătul de sus, urmat îndeaproape de un halan cu o bentiță verde și apoi de alți doi, pe care pământenii i-au recunoscut cu bucurie: Hita și Șivu.

Relu, Gavrilă și tânărul Bogdănel s-au grăbit să le iasă în întâmpinare. Bătrânul avea privirea iscoditoare și era atent la toate detaliile din jur, dar mai ales la înfățișarea celor trei bărbați străini. I-a privit insistent și apoi i-a salutat prin gestul lor obișnuit și cunoscut deja de pământeni. Doar că a trebuit să depună un mic efort pentru a ajunge cu mâna până la umărul lui Relu și al lui Gavrilă. În schimb s-a luminat la față, văzându-l pe Bogdănel, care era mai apropiat de dimensiunile lui. Au urmat prezentările și primul schimb de cuvinte, cu ajutorul numeroaselor gesturi, mai mult sau mai puțin inspirate și înțelese.

Micul bătrân era de fapt Marele Șef al halanilor, pe nume Cali, iar cel care-l însoțea purta numele de Ucu și avea calitatea de comandant al vânătorilor. Se vedea pe el că-i abil și ager, atât în mișcări cât și la minte, iar chipul îi era mereu zâmbitor. Ajutați de Șivu și Hita, conversația lor a reușit să fie înțeleasă în cea mai mare parte, spre marea ușurare a celor două părți. Pământenii i-au invitat apoi pe oaspeți în gospodăria lor, aceștia acceptând imediat. Precum Hita, Cali a fost, la rândul lui, foarte afectat de vederea cornului fosforescent al șarpelui Zalu, în fața căruia s-a închinat rostindu-i de câteva ori numele. Exemplul lui a fost urmat și de ceilalți trei halani. Apoi a venit rândul ca fetele să se prezinte, însă Marele Șef nu părea să fie interesat de cunoașterea lor. Relu avea vaga impresie că în societatea halanilor, femeile nu erau tratate de la egal la egal.

Cali a ținut să vadă îndeaproape toate dotările străinilor, dar mai ales armele lor, despre care auzise cât de periculoase sunt. Florica și Carmen i-au invitat la masă, însă au fost refuzate politicos, dar hotărât. Discuția a culminat cu invitația de a merge în vizită la reședința halanilor. Deși a venit pe neașteptate, Gavrilă, Relu și Bogdănel erau încântați de această călătorie. Doar Florica și Olguța luau în calcul pericolele unei astfel de incursiuni, în mijlocul unor ființe pe care nu le cunoșteau aproape deloc. Și în plus, halanii făcuseră invitația numai bărbaților, ceea ce era de neconceput. După îndelungi negocieri, s-a ajuns la un compromis: vor merge cu toții, dacă ambarcațiunile vor fi destul de încăpătoare.

Plecarea trebuia să aibă loc a doua zi dimineață, pentru a ajunge la destinație înainte de întunecare. Peste noapte, oaspeții au primit o cameră și au mâncat doar din ce și-au adus cu ei. De la pământeni au gustat doar din vin, dar se pare că nu era pe placul lor. De cum s-a luminat de ziuă, au plecat spre ambarcațiuni, luând cu ei doar puțină mâncare și armele. Bineînțeles că au avut grijă să dea drumul cavanelor, lăsându-le în grija lui Guță. La îmbarcare, în fiecare canoe au fost repartizați câte doi halani și trei pământeni, iar Relu și Gavrilă au primit câte un fel de pagaie, pentru a vâsli. Erau grei și drumul se anunța lung.