Cursul râului era acum lin, chiar și după ce au intrat în pădure. Sumur, după cum îi ziceau halanii, a început să se agite ceva mai încolo, iar dibăcia omuleților era decisivă pentru a menține ambarcațiunile pe linia de plutire. La un moment dat, au luat-o pe un afluent de stânga, mai mic și mai liniștit. Au vâslit mereu până spre amiază, când navigarea a devenit imposibilă din cauza nivelului scăzut al apei. După debarcare și o scurtă pauză de odihnă, în timpul căreia au mâncat ce aveau la ei, au pornit pe jos, urmând o potecuță strâmtă și abruptă.
Halanii mergeau sprinten înainte, inspectând cu atenție împrejurimile, dar se opreau uneori să-i aștepte pe pământenii mai puțin obișnuiți cu un astfel de urcuș. Relu o ținea de mână pe Olguța, ajutând-o la câte o pantă mai dificilă, iar Gavrilă și Bogdănel făceau la fel cu Florica și Carmen. Pe când credeau că au ajuns, s-au trezit în fața unui canion lat de circa 25 de metri și adânc de peste o sută. Trecerea se făcea pe un poduleț improvizat din lemne și funii, care lega cele două maluri. Era cea mai dificilă încercare pentru oaspeți, iar omuleții zâmbeau discret în așteptarea examenului de curaj. Primul a trecut Cali și Ucu, iar Șivu cu Hita au dat de înțelesc că vor fi ultimii. Relu a spart gheața și a pășit urmat de Olguța. Ținându-se de balustradă și cu privirea mereu înainte, pașii lor erau mici, dar siguri. Nu puteau să nu-și imagineze, totuși, hăul de sub ei, unde curgea o apă iute și zgomotoasă. O mică greșeală și ar fi fost ultima din viața lor.
Dar atenția le-a fost răsplătită și, rând pe rând, doi câte doi, au ajuns pe partea cealaltă, fiind întâmpinați de omuleți cu priviri admirative. De acum poteca era mult mai largă și bătătorită, iar în scurt timp au ajuns în mijlocul așezării. Sute de ochi curioși sau temători îi priveau pe cei șase străini ciudați, la intrarea în presupusul centru al „fui”-ului, cum le-a spus Hita că se numește satul. Acolo trona o masă cu cinci laturi, înconjurată de cinci trunchiuri de copac retezate, care țineau loc de scaune. Un cerc mai larg, format din alte trunchiuri mai mici, împresurau, la rândul lor, această scenă. Cea mai impresionantă era, însă, stânca uriașă, ce se afla imediat mai încolo de aceste cercuri concentrice. Era un bloc de piatră cu uși și ferestre pe două nivele, ba chiar și o terasă. În acest loc s-a oprit grupul nostru pentru odihnă și cină.
Relu, Gavrilă, Bogdănel și Ucu, împreună cu Marele Șef, au avut cinstea să stea la masa din centru, în timp ce Florica, Olguța și Carmen au luat loc ceva mai departe. Micuțele femei halane au început să aducă tot felul de mâncăruri și băuturi, iar Cali îi îmbia să servească din fiecare. Relu și Gavrilă au fost impresionați de o băutură alcoolică foarte bună la gust, dar destul de tare, după cum au constatat mai târziu. Li s-a spus că se numește „șiși” și ingredientul principal e laptele de cavană, fermentat și amestecat cu zeama unui fruct dulce, tot fermentată.
Se mânca încet, de fapt se savura fiecare fel, în timp ce ochii oaspeților și a gazdelor erau neobosiți în a se descoperi reciproc. Astfel, pământenii au văzut și aflat multe lucruri interesante despre viața și obiceiurile halanilor. Cali mai avea trei comandanți în afară de Ucu, cu ajutorul cărora îi guverna pe cei șase sute de supuși. Numai ei aveau dreptul să locuiască în locuințele ce erau săpate în stânca enormă din apropierea centrului. Acolo aveau apă caldă ce era trasă din lacul termal aflat în apropiere. Cioplite în acea stâncă erau și locuința Preotului, fierăria, dar și o încăpere mare a cărei rost nu le-a fost dezvăluit.
Vânătorii și familiile lor locuiau în scorburile arborilor din apropiere, unde aveau una sau mai multe camere, în funcție de importanța lor. Cei mai săraci, numiți „kiko” – un fel de zilieri – își improvizau un culcuș printre ramuri sau chiar pe pământ, în speranța că vor fi promovați și vor primi și ei o locuință în centru. Băieții halanilor erau crescuți de mame și învățați chiar să scrie și să citească, până la „majorat”, apoi erau instruiți într-o tabără, pentru a deveni vânători. Fetele stăteau cu familia până își găseau un bărbat cu care să-și întemeieze o familie. Ele învățau să coase, să gătească, să adune și să conserve fructe și ierburi.
Seara au fost aprinse făclii și sărbătoarea de întâmpinare a pământenilor a continuat. Cali voia să știe de unde au apărut, iar când Relu i-a explicat venirea de pe o altă planetă, mulți dintre ascultători îl priveau neîncrezători. Ei nu puteau concepe că mai poate exista viață în Univers și credeau mai degrabă că străinii au călătorit pe mare, venind din altă parte a acestei planete. Chiar pomeneau ceva despre o civilizație cărora le spuneau „roni”, ce le-a făcut mult rău în trecut.
Târziu în noapte, au fost conduși într-o scorbură spațiosă, dotată cu tot ce era nevoie pentru un somn confortabil, mai ales că erau frânți de oboseală, dar și ghiftuiți de mâncare și băutură. După ce au închis și asigurat ușa de la intrare, fiecare și-a găsit un așternut și un loc potrivit de odihnă, lăsând pentru a doua zi concluziile.
racoltapetru6 
Cea mai puternica imagine ce am avut-o in timpul citirii textului a fost locul unde se gaseau mesele (inafara de masa centrala, celelalte trunchiuri tineau loc si de mese?) si scaunele confectionate din trunchiuri. Am completat aproape instantaneu descrierea ta cu o descriere mai cuprinzatoare, astfel: pamantenii au cuprins locul cu privirea; le dadea o impresie de maretie, dar nu stiau de unde vine exact aceasta. Dincolo de masa principala cu scaunele din trunchiuri cresteau niste copaci subtiri, nu prea inalti, care isi desfaceau niste frunze incantatoare cam la doi metri, doi metri si jumatate de la pamant. Iar dincolo de celelalte trunchiuri din exteriorul cercului cresteau niste tufe bogate cum nu mai vazusera, cu frunze vargate in nuante stralucitoare de verde si flori albe mici grupate in buchetele. Pana la padure mai era o zona fara iarba, cu pietricele pe jos, cam de doi metri latime si care inconjura tufele.
Mi-a placut ca ai adaugat elemente de civilizatie, cum este apa calda curenta. 🙂 M-a surprins un pic neplacut ca au oameni de rang inferior, acestora le-as fi dat anumite indeletniciri pe masura lor, nu i-as fi descris ca aspirand la un rang superior. 🙂 Dar asta nu inseamna ca preferam sa fi scris tu altfel, ci doar descopar cum as fi scris eu. 🙂
E idilică imaginea completată de tine, însă trebuie luat în calcul că locul trebuie să fie cât mai ascuns de ochi străini, chiar și din aer. De aceea e bine să nu lipsească mulți arbori înalți din preajma singurei mese și a scaunelor improvizate din trunchiuri.
Adevărat că halanii au și prejudecăți, ca orice societate mai primitivă, iar misogismul și împărțirea în pături sociale sunt două dintre acestea. Dar evoluția e stimulată de fiecare dată când se întâlnesc civilizații diferite. 🙂
Interesanți halanii. Mă gândesc cum ar fi o sufragerie în scorbură :). Sau aveau doar dormitoare?
Cred că și ei au niște reguli stricte privind folosirea focului, pentru a evita orice risc de incendiu! 🙂
normal 🙂
si la marea cea mare cand ajung ? 😀
Mai ai puțintică răbdare, că ajungem și acolo! 😀
Super! Mi-a placut mult si episodul acesta. 🙂 Un ospat “campenesc”, un peisaj rustic, “blocuri” de locuinta facute din stanci…chiar si cu terase, intelegere si voie buna. Excelent. Vreau si eu acoloooo!! Pan’ la primavara imi fac o nava si o zbughesc si eu in Paradis…Sa scrii si de mine, da?!… 🙂 🙂 Abia astept continuarea. Spor infinit la toate!
Nu ai nevoie de navă, ci doar de imaginație și un exercițiu telepatic, pentru ca gândurile noastre să rezoneze și să vedem aceleași peisaje, să ajungem în aceeași comunitate virtuală. 🙂 Mulțumesc apăsat pentru aprecieri și urări!
Să-ți fie ziua împlinită pe toate planurile, Ileana! 🙂
Din ” satul ascuns”, spre DUNAREA batrana
ar fi pacat sa nu-i indrumi sa circule cantand
pe TRANSFAGARASAN cu opriri la cate-o stana
sa vada ciobanii oile mulgand
ciobanitele facand ciorapi din lana
si cainii in jurul staulului alergand
in joaca si de voie buna ! 🙂
Aliosa.
Paradisul se poate găsi încă în mai multe locuri de pe Pământ, mai ales în țara nostră, iar imaginile trimise de tine sunt o dovadă edificatoare.
Mulțumesc mult și-ți doresc multe motive de bucurie, Alioșa! 🙂
Este plăcut să poţi călători în lumi paralele. Imi place cursivitatea ta şi faptul că ţii în tensiune cititorul, dornic să afle mai repede ce va urma… şi asta se numeşte talent!
Deplină recunoștință pentru cuvintele frumoase! Aprecierea ta este foarte importantă pentru mine!
Atat de real ai descris locul unde au ajuns pamantenii incat am putut imagina ca o asezare din evul mediu, sunt curiosa de civilizatia lor,religia si obiceiuriile lor! Astept cu nerabdare continuarea!O seara frumoasa iti doresc!
Mă bucur mult că ți-a plăcut descrierea fuiului și sper să o pot completa în capitolele viitoare. O zi desăvârșită îți doresc, din toată inima, dragă Gabi! 🙂
Treptat, ne teleportăm și noi acolo! Povestea e captivantă și foarte bine condusă. 🙂
E bine să am cât mai mulți pământeni pe lângă mine, ca să nu rămân mereu „plecat”. 🙂
În timp ce citeam povestea ta, m-am simţit ca făcând parte din cadru!
Foarte bine scrii, Petru! Mi-a plăcut ce am citit. Mulţumesc! 🙂
Recunoștința e de partea mea și-i profundă, dragă prietenă! Mulțumesc pentru frumoasele aprecieri și sper să-mi fi alături în continuare, Ștefania! 🙂
Foarte interesantă așezarea descoperită de pământeni. De asemenea și ierarhia din cadrul ”fui”-ului. Mulțimea detaliilor dau impresia că locul există, se poate vizita oricând. ”Fui”-ul îmi dă senzația de trib stelar.
Trebuie să credem că satul există cu adevărat, la fel ca toate celelalte lucruri descrise, doar așa putem să simțim și să trăim cât mai intens alături de personajele din povestire! 🙂